Publicat în Stories

Să fie azi (II)


68747470733a2f2f73332e616d617a6f6e6177732e636f6d2f776174747061642d6d656469612d736572766963652f53746f7279496d6167652f76623977446d43644471784d51773d3d2d34362e31343939663737333338326436656434323435373436

– Jake!

Privesc surprinsă la bărbatul din fața mea, neputând să nu observ aceeași stare care-i traversează chipul când mă vede. N-a durat mai mult de o fracțiune de secundă, șocul fiind înlocuit rapid de rânjetul său diavolesc care îmi plăcea și mă enerva în aceeași măsură.

Mi-a spus că va lucra toată ziua, iar acum se află aici. De ce m-a mințit?

Trebuie să-l fac să plece cumva. Dacă-l vede Colin, o să iasă urât. Din nou. Cei doi nu s-au înțeles din prima clipă în care s-au cunoscut, ceea ce mă distruge lent pe interior. Simt că nu voi mai avea nicio șansă să-l descos de ceea ce-l apasă în ultima vreme pe prietenul meu, dacă el ne va acompania.

E doar vina mea. L-am neglijat și m-am dedicat total relației cu cel ce-mi ocupa fiecare parte din minte și inimă, încât nu mai aveam timp pentru nimeni.

– Iubito!

Ceva din postura sa dominatoare îmi trimitea fiori reci pe șira spinării, ceea ce mi se părea ridicol după atâtea luni de relație. La început, asta era ceva ce mă atrăgea la el, ajungând să-l iubesc pe de-a-ntregul, dar, acum, teama își făcea prezența în mine din ce în ce mai des.

Ceva s-a schimbat. El s-a schimbat, iar eu nu am fost în stare să văd mai departe de acea fațadă atent construită, pe care mi-o arunca nonșalant în față. Toți m-au avertizat, dar nu i-am luat în seamă. Am crezut că doar trece prin niște pase proaste, dar se pare că m-am înșelat.

Nu am crezut în ceea ce mă avertizau.

Nu am crezut în prietenul meu cel mai bun.

– Ce cauți aici? Parcă lucrai. Toată ziua, am specificat, în tonul meu simțindu-se o provocare, ceea ce nu i-a picat prea bine. Nu aveam de gând să mai las de la mine. Dacă voia ca relația noastră să meargă, trebuia să facă și el niște pași, nu numai eu.

– Am avut o întâlnire de afaceri, pisicuțo. Tocmai ce terminasem și mă îndreptam spre birou, răspunse dându-mi o șuviță de păr după ureche. Tu ce faci?

– Niciodată nu ți-a plăcut acest local și, cu siguranță, nu e demn de vreuna din întâlnirile tale de afaceri, declar ironic, fiind hotărâtă să nu-i mai accept scuzele jalnice.

– Partenerii mei l-au ales și n-am avut încotro. Ce-i cu toate înțepăturile astea? Furia din el încerca să preia frâiele, dorind să mă intimideze. Dar n-aveam de gând să-i permit asta.

– Cu cine?

– M-am ocupat de afaceri, pisicuță! De câte ori vrei să-ți repet, ca să-ți intre în căpșorul ăla mic și sec?

Nu putea să nu-mi distragă atenția accentul pus pe „pisicuță”. Cum naiba am acceptat să mă numească astfel? O zice de parcă nu aș fi în stare de nimic singură și că tot ce trebuie să fac, este să-l las pe el să domine fiecare aspect al așa-zisei noastre relații, pe care o întreprindem împreună.

Simt că n-am stare și că, în orice moment, o să clachez și o să-i fac o scenă de toată frumusețea. Deși aproape că i-a reușit, nu poate să mai facă ce vrea din mine. Am și eu demnitatea mea!

– S-a terminat.

O ușurare, cum n-am mai cunoscut până acum, pune monopol pe mine. Credeam că el este tot ce-mi trebuia în viață, dar mă bucur enorm că m-am înșelat. Chiar dacă prea târziu.

– Poftim!?

Nu el este cel de care am nevoie. Nu știu de ce, dar simt că, ceea ce am eu nevoie, este mult mai aproape decât am crezut.

– Ai auzit chiar foarte bine. S-a terminat, Jake.

Îi observ buzele cum vor să spună ceva, dar nu-l aud, continuând să vorbesc. Voiam să știe tot ce mă măcinase în ultima vreme. Nu mai doream să tac și să mă consum pentru ceva ce n-o să meargă nicicând.

– Tu n-ai fost niciodată al meu! Mă amăgeai că mă iubești, când, de fapt, tu nu aveai ochi doar pentru mine, ci pentru întreaga populație feminină. Ți-am oferit o a doua șansă, dar ai dat și cu ea de pământ! Glasul meu începea să prindă putere cu fiecare cuvânt ce-mi ieșea pe gură.

Îl vedeam stând împietrit în fața mea, dar nu-mi mai păsa. Absolut deloc.

– Nici nu ai tupeul să te prefaci că măcar îți pasă de cât de mult m-ai rănit!

– Iubito, te rog, nu…

– Nu vreau să te mai aud! De azi înainte, fiecare își vede de viața lui.

– Imbecilul ăla de prieten al tău te-a instigat împotriva mea, nu? Știam că trebuia să-l înlătur din calea mea de la început, deși nu părea că ar fi fost în stare de prea multe. Recunosc, l-am subestimat. Dar o să mi-o plătească. Să nu crezi că vei putea scăpa de mine, pisicuță.

Nu-mi pot stăpâni tremurul ce mi-a acaparat trupul, gândindu-mă la cât de tare m-am înșelat în privința nemernicului din fața mea. Cum am putut să fiu atât de idioată? De ce am ignorat ceea ce alții au văzut la el încă de la început?

– Ți-a mărturisit sentimentele sale și acum alergi la el să te apere? Spune-mi!

– Cum?

– Mica și naiva Sam. În unele privințe, chiar te duce căpățâna, iar, în altele, ești total paralelă. Dobitocul ăla te iubește și tu ești singura care nu a fost în stare să vadă asta.

– Nu se poate… nu are cum să… Colin nu…

Mă smuci spre el, imobilinzându-mi mâinile cu ale sale.

– De la cine ți-e aproape, te aștepți cel mai puțin, fetițo.

Și mă sărută. Apăsat. Violent. Cu furie.

Nu-mi oferea nicio șansă de a scăpa din strânsoarea sa, rânjind de neputința mea de a mă zbate să ies. După câteva clipe, se desprinse răsuflând amândoi greoi, șoptindu-mi că nu se termină aici.

– Ești a mea!

Îmi dădu drumul, aproape împiedicându-mă în propriile picioare. Zâmbetul răutăcios nu-i dispăru de pe buze, nici atunci când se întoarse spre intrare. Dimpotrivă, acesta se mări și mai mult, semănând cu ceva demonic.

Îmi întorc privirea năucită spre direcția în care privește, descoperindu-l pe Colin foarte aproape de noi. O expresie rănită îi traversă chipul, dar fu rapid înlocuită de dezamăgire, furie și încă ceva ce nu puteam să deslușesc. Toate aceste emoții erau îndreptate spre mine. Nu mă puteam stăpâni să nu fac un pas înapoi, când ceva sălbatic îi sclipi în ochi.

– Colin…

– Eu am plecat, iubito. Vă las să discutați, rânji acesta la noi.

Dori să mă sărute, dar i-am întors obrazul. Se încruntă la mine și se duse în fața prietenului meu, șoptindu-i ceva doar de ei știut. Expresia de pe fața lui Colin se schimbă într-una impasibilă.

Simțeam cum ochii mă înțeapă, lacrimile încercând să scape din sălașul lor. Nu era nimic nou în asta. În ultima vreme, am plâns pentru o viață întreagă. Pur și simplu, nu mă puteam controla. Îl priveam pe prietenul meu și mă întrebam cum de nu mi-am dat seama că el… Nu puteam nici să pronunț cuvintele.

– Îmi pare rău, mă trezesc spunând. Colin, n-am știut că tu…

– Nu mai contează acum. Ești a lui.

Se întoarce pe călcâie și pleacă. Nu știu de ce, dar aveam impresia că n-aveam să-l mai văd vreodată, dacă-l voi lăsa.

– Stai! Alerg spre el, oprindu-l. Nu sunt a lui! îi strig în față.

Se smucește, eliberându-și brațul pe care i-l strângeam cu disperare. Dă să spună ceva, dar nu-l las. Vreau să vorbesc. Vreau să mă audă. Îmi întoarce spatele și începe să se deplaseze cât mai departe de mine.

– Te rog, ascultă-mă! țip după el. Am fost o proastă și nu mi-e rușine să recunosc. N-am fost în stare să văd ceea ce toată lumea vedea, complăcându-mă într-o relație care mă distrugea.

Câțiva adolescenți se opriseră să se holbeze la mine, dar el se îndepărta tot mai mult.

– E doar vina mea și îmi pare rău că am ajuns așa. Am crezut că-l iubesc! L-am crezut pe el, când voi știați care e adevărul. Am fost atât de oarbă, scâncesc neputincioasă. Nu-mi voi găsi scuze pentru asta. Sunt doar un simplu om și îmi dau seama că am greșit. Te rog, doar nu pleca. N-aș rezista, dacă te-aș pierde și pe tine, șoptesc îndurerată.

L-am rănit și era numai vina mea. Dacă nu mă va ierta niciodată?

M-am întors și am alergat în cealaltă direcție, cu gândul de a mă duce acasă, departe de orașul ăsta. Departe de tot ce mă rănea.

~~~

Știa că trebuia să stea departe de ea pentru o vreme, dar inima, fir-ar ea să fie, nu-l lăsa. Se întoarse înapoi, observând-o alergând în sens opus. Cât mai departe de el.

Știa unde se ducea. Mereu fugea acasă, când dădea de necaz.

~~~

Trenul se puse în mișcare. Un tânăr își zărise prietena plângând într-unul dintre vagoane. O strigă pe nume, în timp ce alerga spre ea. Dar fata nu-l auzi nici de data asta.

Prima parte.

capture-20160928-044054

Publicat în Stories

Miracol (#4) – Dragostea plutește în aer


1dc8465806df1079c44f0370ab11efdf

Călcam ușor stratul de zăpadă ce se așternea, ca o pătură albă și pufoasă, înaintea mea. Pierdusem numărătoarea la drumul pe care îl parcurgeam pentru a nu știu câta oară spre lacul înghețat. Șirul nesfârșit de castani, ce străbăteau de-o parte și de alta cărarea din pietre, păreau astăzi și mai semeți decât de obicei, de parcă fulgii imenși ce se opreau pe crengile lor groase, adunându-se la zăpada deja depusă, nu aveau să-i facă să-și plece frunțile prea curând. Rezistau stoic în fața schimbării de vreme, chiar și după atâta vreme.

Totuși, ceva nu era la locul lui azi. Ca și cum un străin s-ar fi strecurat în peisajul strălucitor dinaintea ochilor mei, doar pentru a-și imprima ființa într-un loc ce nu-i aparținea.

Mă las ușor în fund și privesc cu mare atenție în jurul meu, pregătit să găsesc ceva care să mă ducă mai aproape de Miracol. Simțeam că, de data asta, o să dau peste mănușa rămasă. Aceasta era singura cale ce ducea spre lac, de care eram foarte sigur, așa că nu avea unde să mai „piardă” mănușa accidental.

Pierdut în albul ce pare să-mi ia ochii de la orice tentativă de a găsi ceva, mă întreb dacă nu cumva m-am înșelat și că instinctul meu începe s-o cam dea în bară. Nu trebuie să-mi pierd speranța.

Mă las în genunchi și merg puțin de-a bușilea, o activitate ce nu prea îmi plăcea să o fac atunci când eram mic. Ce ironie! Dar se pare că acum mă ajută. La doar câțiva metri mai în față, la dreapta mea, o fâșie roșie se întrezărea de sub zăpadă…

Între timp…

– Nu credeți că a trecut destul de mult timp, de când David trebuia să ajungă aici? întrebă Damian cel făr’ de stare. Se presupune că vrea să devină detectiv. Cum va reuși el să facă asta, dacă abia de își găsește propriul câine? Scuze, Miracol, aruncă rapid niște cuvinte spre patrupedul ce-l mârâi.

– Fiule, ai mai multă încredere în fratele tău. Sigur va ajunge din clipă în clipă. Niciun caz nu se rezolvă așa de repede, oricât de banal ar părea.

– Damian, am să-ți tăbăcesc fundul, dacă te mai plângi atât. Tu ai venit cu ideea asta sublimă, așa că suportă! îi replică Dede, fiind pusă pe harță.

– Surioară, nu și tu! Cu cine ții? Cu mucosul ăla sau cu maturul intelectual de aici? întrebă, arătându-se la la final pe el.

– Văd doar un alt țânc aici. Probabil, pe cel mai mare din lume.

– Eu nu sunt un țânc! Țânc am putea să-l numim pe cel din burta ta imensă!

– Poftim!? Mă faci cumva grasă?

– Nu eu. Natura!

– Când te-oi prinde…

– Nu prea ai cum în starea asta, începu să hohotească acesta, dar aproape se înecă, atunci când soră-sa îl plesni peste ceafă.

– Pentru numele lui Dumnezeu, sunteți oameni în toată firea. Nu mai aveți cinci ani! îi potoli imediat doamna Stwood.

– Da, mamă, răspunseră cei doi în cor, în timp ce-și întoarseră spatele unul la altul.

– Iubito, vino aici, se auzi pentru prima dată glasul lui Aiden.

Dede se lăsă moale în brațele brunetului, încântată să-i simtă căldura și inima bătând în tandem cu a ei. Se ghemui la pieptul său și-l îmbrățișă la rândul ei, în așa fel încât bebele să fie la mijloc. Întotdeauna.

– Vreau să țin și eu pe cineva în brațe! declară Damian bosumflat.

– Atunci sun-o! îl îndemnă cumnatul său, făcându-i cu ochiul și obținând în schimb o încruntătură.

– Nu am pe cine să sun.

– Ba sigur că ai, interveni Dede. Poate și ea…

– …vrea să fie ținută în brațe, se auzi continuarea din spatele lor.

– Rae… șopti tânărul nedumerit, uimit și fascinat în aceeași măsură.

– Bună, Damian. Mă bucur să văd că te simți..îmbrățișabil, chicoti fata.

Acesta își duse o mână la ceafă, încercând să-și înăbușe emoțiile ce doreau să-i explodeze în interior, colorându-i apoi obrajii. Nu se mai simțise atât de rușinat de la grădiniță, când dorise să-i mărturisească învățătoarei că o place.

Și, acum, se întâmpla din nou. Stinghereala părea că nu avea să-l părăsească prea curând. Sigur era mâna celor doi aici. Acel cuplu… Care era cuvântul? Îmbrățișabil? Nu mai auzise de acesta până acum.

Zâmbi relaxat. Doar iubita lui era în stare să găsească astfel de cuvinte.

Nevrând încă să o privească în ochi, se uită direct spre cizmulițele negre ce-i îmbrăcau gambele. Observă niște ciucurei argintii ce se balansau ușor. Se părea că stăpâna lor nu prea avea stare, lăsându-se când pe un picior, când pe altul.

Zâmbetul său deveni și mai larg, când dădu cu privirea de mâinile ce se strângeau în pumni și se desfăceau întruna. Sigur își închipuia cum îi trage una, după cum s-a terminat ultima lor așa-zisă întâlnire. Nici măcar nu o putea condamna pentru asta. Era doar vina lui. Singura relație serioasă pe care o avusese nu se terminase prea bine și îl afectase prea mult, ca să se mai lase tras într-o alta.

Nu dorea să și-o aproprie prea mult pe Rae, de aceea se purtase cu ea în felul în care o făcuse. Îi era teamă că o să fie din nou rănit, deși știa că micuța lui nu ar putea să facă asta niciodată, decât dacă el ar alunga-o din viața sa. Și tot nu ar fi vina ei, ci doar a lui, fiindcă ar fi reușit să o îndepărteze pe singura ființă care l-ar fi putut repara.

Dacă ea era în stare să-l accepte așa cum era și să încerce, el de ce tot dădea înapoi? Rae nu era Lilith! Așa că trebuia să încerce și el, nu doar ea. Nu! Avea nevoie să încerce. Avea nevoie să își dea o șansă. Să își dea lor o șansă. O șansă de a încerca împreună!

În cele din urmă, se trezi privind direct în ochii azurii ai iubitei sale. Părea că jena ce-i cuprinsese mai devreme pe amândoi se evaporase. Totul în jur dispăruse, rămânând numai ei doi. Din doi pași ajunse în fața tinerei, pregătit să o ia de mână și să fugă. Nu conta unde. Atât timp cât era cu ea, putea să ajungă și pe Lună.

Celelalte părți: prima, a doua, a treia.

capture-20160928-044054

Publicat în Stories

Să fie azi (I)


68747470733a2f2f73332e616d617a6f6e6177732e636f6d2f776174747061642d6d656469612d736572766963652f53746f7279496d6167652f32466b713471434a4b59746653413d3d2d3335363738383630382e313439376463623335303530613934

„Girls like her were born in a storm. They have lightning in their souls. Thunder in their hearts. And chaos in their bones.”
Nikita Gill

Soarele strălucea puternic și mândru pe cer, dar nicio fărâmă de rază nu reușea să pătrundă prin draperiile groase de la fereastra camerei lui Colin. Acesta încă moțăia, după ce noaptea trecută plânsese ca un copil pentru iubirea pierdută, chiar dacă ea știa doar indirect care-i erau sentimentele.

Nu avusese curaj să i le mărturisească sincer în față. Își tot spunea că nu e momentul potrivit și-și rata șansa de fiecare dată când aceasta se ivea.

Acum nu mai putea exista vreodată un astfel de moment.

Ea aparținea deja altuia care, însă, n-o merita. Se săturase s-o tot vadă cu ochii roșii și el să nu fie în stare să facă nimic. Aceasta era prea încăpățânată pentru a renunța la luptă, fiindcă îl iubea prea mult pe nemernic și nu voia să-l părăsească, chiar dacă relația lor îi făcea rău.

Toți observau asta, dar ea nu-i băga deloc în seamă. Credea că iubirea ei avea să-l vindece și că, în timp, totul avea să fie mai bine.

I know I can treat you better than he can
And any girl like you deserves a gentleman.

Soneria telefonului zbârnâia din ce în ce mai tare în cameră, melodia lui Shawn Mendes lovind pereții cu notele sale triste. Fără să deschidă ochii, Colin știu cine era. Alesese în mod special piesa. Special pentru ea.

Ar fi vrut să nu fie atât de atașat de ființa aceea.

Ar fi vrut să lase telefonul să sune până ce ea ar fi renunțat.

Dar inima îi era împotrivă și, oricât ar fi dorit ca asta să se întâmple, se trezi întinzând mâna după aparat.

– Colin, în sfârșit! Trebuia să ne întâlnim la Tory’s de mai bine de o jumătate de oră! oftă ușurată persoana de la celălalt capăt. Tu nu mă lași niciodată să aștept. Ce s-a întâmplat?

Tânărul își trecu o mână peste față, încercând să se trezească și, dregându-și glasul răgușit, răspunse:

– Îmi pare rău, Sam. Nu am auzit alarma și de-abia ce am deschis ochii.

Își dădu o palmă mentală pentru faptul că uitase de asta. Probabil că o anulase intenționat, dorind doar să uite. De toate, dacă se putea.

– Bine. Câteva clipe niciunul nu mai spuse nimic. Apoi Sam continuă: Voiam să știu dacă ești bine. Știi că poți să-mi spui orice te frământă, Colin. Voi fi mereu lângă tine să te ascult. Spune-mi că știi.

– Știu.

– Uite, ce zici dacă te aștept la cafeneaua de pe colțul străzii tale? În douăzeci de minute este ok? întrebă Sam cu speranță în glas.

– Ne vedem atunci.

Colin închise, fără a mai aștepta vreun răspuns, și sări din pat, alergând spre baie pentru a-și face un duș. Odată ieșit, se spălă pe dinți și-și așeză părul ce stătea ciufulit în toate direcțiile. Se duse la dulap de unde își luă niște boxeri, o pereche de jeanși și un tricou alb. Apoi își luă un rucsac negru în care își băgă laptopul și agenda cu sarcinile pentru munca pe ziua de azi. Recuperă cheile de la apartament de pe măsuța din lemn și plecă spre cafenea.

Trecuseră mai mult de douăzeci de minute, iar Sam nu se vedea pe nicăieri. Probabil intrase deja și doar el era întârziatul. De două ori în nici o oră. Ce mai zi!

Pregătit să intre, se opri imediat.

Doi îndrăgostiți stăteau îmbrățișați în holul mic al cafenelei. Uitându-se mai bine, ceva se spulberă înăuntrul său, atunci când, la doar câțiva pași de el, Sam și partenerul ei se desprinseră din sărut.

Îi venea să țipe și să-și strige durerea oricui dorea să-l audă, dar știa că ea va fi cea care nu-l va auzi niciodată.

capture-20160928-044054

 

Publicat în Apariţii

Noutăți prin blogosferă!


Editura Quantum Publishers

Vol. 2 al seriei Urlet în tăcereTe văd de Marina Neagu.

16299456_566376983571806_6094963039905192566_n.jpg

Fragment:

„— Sara, am auzit vocea lui Markus, chiar când reuşisem să mă aşez.
M-am răsucit spre el şi am lăsat toată ura să îmi răzbată prin ochi.
— Să nu îndrăzneşti să îmi vorbeşti. Nici măcar să nu te apropii de mine, i-am spus printre dinţii încleştaţi de furie.
Cuvintele mele l-au făcut să tresară de parcă o palmă l-ar fi pocnit peste faţă. Pe lângă faptul că îndrăznise să atace pe unul dintre cei mai apropiaţi prieteni, fapt care mă revolta mai mult decât puteam exprima în cuvinte, nu înţelegeam ce mai dorea de la mine? Oare ce se aştepta să fac? Să îi cad la picioare şi să îmi declar dragostea nemuritoare?”

Sursa aici.


Editura Paladin

Cheia de sticlă de Dashiell Hammett

cheia-din-sticla-cover_big

În America anilor 1930, un politician corupt aspiră să urce pe scara socială căsătorindu-se cu fiica unui senator, dar planurile îi sunt zădărnicite când devine principalul suspect într-o crimă. Însărcinat să investigheze asasinatul este chiar prietenul lui cel mai bun. Va reuşi acesta să-şi ducă la bun sfârşit misiunea sau va încerca să muşamalizeze omorul?

Ned Beaumont îşi luă mâinile de pe cadavru şi se ridică în picioare. Capul mortului căzu puţin spre stânga, departe de bordură, așa că faţa îi era acum luminată în întregime de felinarul de la colţ. Era tânăr, iar expresia de furie întipărită pe chip era intensificată de rana întunecată care-i traversa fruntea, de la marginea părului blond şi buclat, până la una dintre sprâncene.

Sursa aici.


Editura Epica

Dumplin’ de Julie Murphy

16463200_1551228581555722_3154633061234972988_o


capture-20161017-044417

Publicat în Covers

Iubire la prima vedere #7 – Seria Alina Marinescu de Monica Ramirez


seria-alina-marinescu-6-volume-4859-4.jpeg

kayla_m203_stock_by_phelandavion-daib5m7-vert

Fantome care n-au existat niciodată. Soldații umbrelor. Detașamente inexistente. Înainte, mereu înainte. Împotriva vântului. Împotriva tuturor și a propriilor trupuri. Cameleoni.

Dincolo de lege, dincolo de moralitate, s-au adaptat și-au supraviețuit, indiferent de circumstanțe. Alina Marinescu și Alex Therein n-au încredere în nimeni, doar în ei înșiși. Au uitat cine sunt, mulându-se mai degrabă pe o multitudine de alias-uri false decât pe propriile identități. Antrenați pentru a deveni unii dintre cei mai periculoși asasini din lume, Alina și Alex sunt mai degrabă niște fantome în lumea întunecată a spionajului. Contestabilitatea nu este necesară, din moment ce nu există nimic care să poată fi negat.

Organizația Elite nici măcar nu există. Într-o existență în care încrederea este egală cu slăbiciunea și onestitatea cu naivitatea, violența devine deja o rutină. Iubirea reprezintă o dilemă cu un potențial letal și nu toți cei implicați îi pot supraviețui.

„Seria Alina Marinescu poate reprezenta oricând un scenariu de film legitim competitiv cu Mission Impossible, spre exemplu. Este foarte bine structurată, dialogată, situațiile sunt montate, gândite vizual, întâmpinând dorința cititorului de-a proiecta în fața sa fără un efort prea mare imaginea desprinsă de filă.” – CinefilleBookeeper


Seria Alina Marinescu, de Monica Ramirez, este acum disponibilă la precomandă, exclusiv pe Librex.ro! Profită acum de 35% reducere la pachetul complet plus cutie cadou și transport gratuit! Livrările se vor efectua începând cu data de 15 februarie.


7

Publicat în Stories

Miracol (#3) – Căutări


IMG_2001.JPG

Îmi scutur aproape violent capul, încercând să îmi revin din inerție și să nu las acele părți din trecut să mă învăluie din nou. Nu eram prea sigur de mine că aș fi reușit să nu mă pierd în amintiri. Din nou.

Odată recuperată mănușa și ajuns în siguranță cu picioarele pe pământ, am luat-o la pas, direct spre zona dedicată artelor. Știind prea bine că patrupedului îi făcea plăcere să piardă vremea și pe acolo, fiind mai mereu în preajma puștilor de cinci-șase ani, speram că aveam să-l găsesc maimuțărindu-se printre ei.

Dar, cu cât avansam mai mult cu pașii, cu atât locul părea mai gol. Nici măcar o țipenie de om nu se vedea la orizont. Nici un copil pierdut de părinții săi nu se smiorcăia, fiindcă nu îi mai găsea. Nimic.

Totul părea de un alb imaculat, absolut sclipitor, ca și cum îngerii s-ar fi coborât în acele clipe pe pământ, păstrând, pentru câteva momente, acel loc pur, nepătat de urmele oamenilor.

Am abandonat ideea de a-l căuta pe Miracol aici și am plecat mai departe, trecând în revistă toate locurile preferate ale acestuia.

Locul de joacă al copiilor? Bifat.

Fântâna? Bifat.

Zona artelor? Bifat.

Ar mai fi locul de joacă pentru câini și lacul înghețat. Sunt singurele care au mai rămas.

Dar sunt total opuse ca așezare! Pe când locul special pentru câini este în cel mai îndepărtat punct din vest al parcului, lacul se află în partea de est și este imens de-a binelea. Ar trebui să-i dau rotocol pentru a verifica fiecare zonă de pe lateralele sale. Se pare că el chiar vrea, cu tot dinadinsul, să-l caut peste tot prin parc.

Pff, ce șmecher! Sigur Damian l-a învățat asta, fiindcă eu unul nu l-aș fi lăsat să-mi facă așa ceva. Cel puțin, nu mie. Lui Damian, cu siguranță.

Le place să se joace și să se hlizească pe seama mea. Las’ că vor vedea ei mai târziu! Cine râde la urmă, râde mai bine, nu? Acela voi fi eu, în niciun caz cei doi. Muahahaha… chh, chh, chh… Okay, gata, mai ușor cu dramatismele. Nu face bine la gât.

Deși am impresia că nu-l voi găsi nici acolo, am decis ca primul loc pe care-l voi vizita să fie locul său de joacă. Totuși, sigur voi găsi eu ceva. Fie ultima mănușă, fie oricare alt indiciu despre dispariția sa.

După câteva minute bune de mers, mă aflam la intrare, dar totul părea pustiu. Nici urmă de el sau de vreun alt câine prin împrejurimi. Sau de fratele meu. Sigur este și el pe aici pe undeva, pândindu-mi reacțiile.

Am intrat și am mers spre șirul de anvelope din dreapta mea.

– Hai, Miracol! Nu plecăm de-aici, până ce nu ai reușit să-ți treci picioarele alea împiedicate prin fiecare amărât de cerc. Știu că poți, băiete. Eu cred în tine! Trebuie să crezi și tu!

Patrupedul mârâi în semn de răspuns, pregătit să dea tot ce are mai bun din el. Se avântă de pe loc ca din gură de șarpe și reuși să ia cu asalt fiecare roată, călcând cu lăbuțele fix în mijlocul lor.

Nu mare îmi fu mirarea când găsi-i urmele prietenului meu, exact ca în amintirea ce-mi trecu fulgerător prin fața ochilor.

Am luat-o pe lângă șirul negru, uitându-mă după ceva care să-l dea de gol. Înafară de urmele sale care nu mai erau așa de pronunțate ca atunci când le făcuse, nu mai era nimic altceva.

La capătul anvelopelor, se părea că urmele continuau totuși. Erau destul de deșirate, ca și cum maimuțoiul ar fi avut intenția de a mă debusola în încercarea mea de a-l căuta. Din fericire pentru mine, nu i-a ieșit.

Dar când privirea mea îi urmează pașii și observ că aceștia nu mai duc nicăieri, îmi reconsider gândul mult prea fericit că nu a reușit să mă păcălească. Afurisitul chiar a reușit să mă ducă de nas! Vă vine să credeți?

Asta mă face să mă gândesc din ce în ce mai tare la ideea cu ajutoarele. Nu ar putea să facă astfel de lucruri singur. Sau ar putea?

Îmi scutur capul neîncrezător. S-a dat lovit atâta vreme în preajma mea, doar ca să poată să mă facă tocmai acum? Dar de ce? mă întreb nedumerit, curiozitatea punând stăpânire pe mine tot mai pregnant. Ce are de câștigat cu toate acestea?

Mă trântesc în fund, iritat de toată învălmășeala asta de gânduri și jocuri de-a v-ați ascunselea, și pufnesc în râs. Nici nu-mi dau seama când ajung întins pe spate, străbătut încă de hohote, cu lacrimile provocate de acestea șiroindu-mi pe obrajii roșii de la frig.

Mâinile și picioarele îmi pornesc involuntar în lături, desenând un uriaș înger de zăpadă pe întinderea albă. La fel cum făceam când eram mic.

Un fascicul luminos zboară pe deasupra mea, tăind aerul rece în două. Îmi trec o mână prin el, deformându-l, dar își revine la loc. Mă joc puțin cu ea, încântat mai rău ca un copilandru, înainte să mă ridic și să urmăresc sursa luminii.

Odată zărită, alerg spre panta din centru, pe care tronează o plasă imensă din sfori. O urc fără nici cel mai mic efort, de parcă asta aș fi făcut toată viața. Sar pe funia groasă din fața mea, balansându-mă de câteva ori și reușind să aterizez în siguranță pe partea cealaltă a construcției din lemn, tot mai aproape de fasciculul colorat.

Acesta era ascuns bine într-un morman de zăpadă. Mai corect spus, era că ieșea din gura unui câine de zăpadă ce aducea puțin la înfățișare cu Miracol. Asta chiar nu putea să o facă el, oricât de mult ar fi încercat. Labele alea nu era chiar atât de artistice.

Deși îmi părea rău că voi distruge ce au ‘construit’ ei, care or mai fi și ei, eram prea curios de ceea ce era sub zăpadă. Sap după aparatul ce susținea fâșia constantă de lumină, dând peste o lanternă care, judecând după aspectul său cam… colorat, sigur aparținea tatei. O ridic și caut lupul alb însemnat pe care știam că-l găsesc în josul uneia din lateralele acesteia, având totuși grijă să nu o scap din mâini.

Asigurându-mă de reala apartenență a lanternei, mă întreb cum de au reușit să o ia fără ca tata să nu observe. Ține foarte mult la lucrurile sale și face urât, dacă le luăm fără să-i cerem voie și, mai ales, dacă i le aducem cu defecte înapoi. A doua oară nici că ni le mai împrumută.

Lanterna asta a avut de suferit, de a ajuns așa colorată. Și totul pornise doar de la un joc cu baloane umplute cu vopsea. Cine ar fi crezut că lumina lanternei nu se va colora și va rămâne la fel? Ce vă mirați așa? Aveam doar șase ani! Încă credeam că tot ce zboară se mănâncă. Asta până într-o zi, când ceva a zburat spre mine și nu era deloc comestibil. Nu vreți să știți ce.

~~~

Negăsind nimic nici aici, după ce am scotocit fiecare colț a locului de joacă pentru câini, îmi scot telefonul și privesc ora. 14:15. Trecuse mai bine de trei ore de când am plecat de acasă, dintre care două mi le-am petrecut doar căutându-l pe Miracol. Ce mai zi! Nici dacă îmi propuneam să îmi petrec astfel ziua, nu aș fi reușit. Sigur mă oprea ceva și anulam toate planurile.

O iau la pas spre lac, fiind singurul loc ce a mai rămas neexplorat.

Oh, ce bucurie! exclam enervat. Când te-oi găsi, bădărane, nu te mai scapă nimeni! O să te rogi mult și bine să te scot afară, dar n-o să mai vezi așa ceva de la mine! Ești pedepsit pentru o lună întreagă! Poate chiar pentru tot anul! strig cu toată puterea de care mai sunt în stare. N-are decât să-ți facă pe plac Damian, dacă tot sunteți voi doi, prieteni așa de buni!

Prima parte.

A doua parte.

text90455842

Publicat în About, Tag-uri şi lepşe

Printre cărți (leapșa)


c5d48586467e382be4e7956d427e6b3c

Illusion’s Street m-a provocat să intru în joc, iar eu am acceptat! Mulțumesc, Diana!

♚♕♚

Când faci o pauza de la citit, folosești un semn de carte sau îndoi un colț al paginii?

Aproape întotdeauna folosesc un semn de carte. Nu există noțiunea de a îndoi colțul paginii unei cărți la mine în vocabular.

Ai primit în ultima vreme o carte? Care a fost aceasta?

În ultima vreme am cumpărat cărți, nu am primit.

dbc1551481fd367d467308351fa0e23b

Citești în baie?

Dacă sunt prea prinsă în poveste, iau cartea cu mine aproape peste tot. Chiar și-n baie. Dar nu doar atât! Când am examene, cursurile pățesc la fel. :))

Nu știu dacă voi renunța la acest obicei prea curând.

Te-ai gândit vreodată să scrii o carte? Dacă da, despre ce?

Mereu mă gândesc la asta, dar e problema cu transpunerea gândurilor pe hârtie. Acolo mă bate destul de tare! Și, totuși, când mă lovește inspirația, scriu. Puteți găsi câte ceva pe blog sau mă găsiți pe Wattpad.

În prezent, m-am apucat de ceva historical romance și chiar vreau să iasă ceva bun din cartea asta. De aceea, pe watt, capitolele vin destul de greu.

Care este cartea ta preferată?

„E ușor să mă iubești” de Tammara Webber este una dintre preferatele mele! ❤

3e9beadcda869432cf08f4afd8f00121.jpg

Îți place să recitești cărți?

O mai fac când și când. În special, dacă acele cărți au avut un impact puternic asupra mea.

Ce părere ai despre o întâlnire cu autorii cărților pe care le apreciezi și ce le-ai spune?

Deja am avut plăcerea de a vorbi cu autoarele mele preferate. Cel puțin, o parte din ele. De asemenea, le-am și întâlnit pe unele în cadrul târgului Gaudeamus (edițiile 2015 + 2016) și abia aștept ca asta să se mai întâmple!

Singurul meu regret este că nu am reușit să o întâlnesc încă pe Monica Ramirez. Poate, cândva, anul acesta, voi reuși! 💜

Îți place să vorbești despre ceea ce citești și cu cine?

Da, îmi place! Chiar dacă interlocutorul meu nu e genul de persoană care citește, fac ce fac și aduc în discuție acest subiect. Așa, din senin. Poate-poate reușesc să-l momesc în sfera aceasta. :))

96dedcf65e29f0c8d5f352936cd81d67

Care sunt lucrurile care te determină să alegi o carte anume?

Descrierea, câteva paragrafe citite din respectiva carte. Uneori, autorul. Depinde de moment.

Care crezi că este o lectură „obligatorie”, o carte pe care toată lumea trebuie să o citească?

„Jane Eyre” de Charlotte Bronte.

Care este locul tău preferat pentru lectură?

În patul meu.

ade022b1b25cb76a5f4587b0faa33c16

Când citești, asculți muzică sau preferi liniștea?

Liniștea. Vreau să mă aud doar pe mine și gândurile ce-mi mișună prin cap în privința lecturii respective.

Ai citit cărți în format electronic?

Da. Nu îmi permit să achiziționez chiar toate cărțile pe care mi le doresc, așa că mai citesc și în format electronic. De asemenea, unele cărți nu se găsesc tipărite și le citesc de pe tabletă sau telefon.

Citești numai cărți cumpărate sau citești și cărți împrumutate?

Cărți cumpărate. Nu am mai împrumutat de mult timp o carte.

Fă un top al celor mai bune 5 cărți/serii pe care le-ai citit vreodată.

Voi alege doar serii!

♚ Seria Crossfire de Sylvia Day – Întunecată. Dăunătoare. Nebunie curată.

♚ Seria Lux de Jennifer L. Armentrout – Extratereștrii extrem de sexi!

♚ Seria Nemuritor de Oana Arion – Doar 2 volume citite și sunt deja prinsă în lumea ei. O lume plină de legende străvechi și ființe supranaturale la tot pasul.

♚ Seria Academia Vampirilor de Richelle Mead – Prima mea serie fantasy preferată! Cum aș putea uita-o? Mi-e atât de dor de Rose și Dimitri. Și Lissa, și Christian. Și Adrian. Și Sydney.

♚ Seria Alina Marinescu de Monica Ramirez – Știu! V-am tot terorizat cu ea în ultimii 2 ani, dar nu mă pot abține. Nu cred că o va detrona careva vreodată. Poate doar vreo altă serie de-a autoarei.

Le provoc mai departe pe fetele de la Delicatese Literare, pe Cosmin (Mes passions…) și pe Antoaneta (Drumul vieții).

Sursa pozelor: pinterest.com

1