Miracol (#4) – Dragostea plutește în aer

David’s POV

Călcam ușor stratul de zăpadă ce se așternea, ca o pătură albă și pufoasă, înaintea mea. Pierdusem numărătoarea la drumul pe care îl parcurgeam pentru a nu știu câta oară spre lacul înghețat. Șirul nesfârșit de castani, ce străbăteau de-o parte și de alta cărarea din pietre, păreau astăzi și mai semeți decât de obicei, de parcă fulgii imenși ce se opreau pe crengile lor groase, adunându-se la zăpada deja depusă, nu aveau să-i facă să-și plece frunțile prea curând. Rezistau stoic în fața schimbării de vreme, chiar și după atâta vreme.

Totuși, ceva nu era la locul lui azi. Ca și cum un străin s-ar fi strecurat în peisajul strălucitor dinaintea ochilor mei, doar pentru a-și imprima ființa într-un loc ce nu-i aparținea.

Mă las ușor în fund și privesc cu mare atenție în jurul meu, pregătit să găsesc ceva care să mă ducă mai aproape de Miracol. Simțeam că, de data asta, o să dau peste mănușa rămasă. Aceasta era singura cale ce ducea spre lac, de care eram foarte sigur, așa că nu avea unde să mai „piardă” mănușa accidental.

Pierdut în albul ce pare să-mi ia ochii de la orice tentativă de a găsi ceva, mă întreb dacă nu cumva m-am înșelat și că instinctul meu începe s-o cam dea în bară. Nu trebuie să-mi pierd speranța.

Mă las în genunchi și merg puțin de-a bușilea, o activitate ce nu prea îmi plăcea să o fac atunci când eram mic. Ce ironie! Dar se pare că acum mă ajută. La doar câțiva metri mai în față, la dreapta mea, o fâșie roșie se întrezărea de sub zăpadă…

Între timp…

– Nu credeți că a trecut destul de mult timp, de când David trebuia să ajungă aici? întrebă Damian cel făr’ de stare. Se presupune că vrea să devină detectiv. Cum va reuși el să facă asta, dacă abia de își găsește propriul câine? Scuze, Miracol, aruncă rapid niște cuvinte spre patrupedul ce-l mârâi.

– Fiule, ai mai multă încredere în fratele tău. Sigur va ajunge din clipă în clipă. Niciun caz nu se rezolvă așa de repede, oricât de banal ar părea.

– Damian, am să-ți tăbăcesc fundul, dacă te mai plângi atât. Tu ai venit cu ideea asta sublimă, așa că suportă! îi replică Dede, fiind pusă pe harță.

– Surioară, nu și tu! Cu cine ții? Cu mucosul ăla sau cu maturul intelectual de aici? întrebă, arătându-se la final pe el.

– Văd doar un alt țânc aici. Probabil, pe cel mai mare din lume.

– Eu nu sunt un țânc! Țânc am putea să-l numim pe cel din burta ta imensă!

– Poftim!? Mă faci cumva grasă?

– Nu eu. Natura!

– Când te-oi prinde…

– Nu prea ai cum în starea asta, începu să hohotească acesta, dar aproape se înecă, atunci când soră-sa îl plesni peste ceafă.

– Pentru numele lui Dumnezeu, sunteți oameni în toată firea. Nu mai aveți cinci ani! îi potoli imediat doamna Stwood.

– Da, mamă, răspunseră cei doi în cor, în timp ce-și întoarseră spatele unul la altul.

– Iubito, vino aici, se auzi pentru prima dată glasul lui Aiden.

Dede se lăsă moale în brațele brunetului, încântată să-i simtă căldura și inima bătând în tandem cu a ei. Se ghemui la pieptul său și-l îmbrățișă la rândul ei, în așa fel încât bebele să fie la mijloc. Întotdeauna.

– Vreau să țin și eu pe cineva în brațe! declară Damian bosumflat.

– Atunci sun-o! îl îndemnă cumnatul său, făcându-i cu ochiul și obținând în schimb o încruntătură.

– Nu am pe cine să sun.

– Ba sigur că ai, interveni Dede. Poate și ea…

– …vrea să fie ținută în brațe, se auzi continuarea din spatele lor.

– Rae… șopti tânărul nedumerit, uimit și fascinat în aceeași măsură.

– Bună, Damian. Mă bucur să văd că te simți… îmbrățișabil, chicoti fata.

Acesta își duse o mână la ceafă, încercând să-și înăbușe emoțiile ce doreau să-i explodeze în interior, colorându-i apoi obrajii. Nu se mai simțise atât de rușinat de la grădiniță, când dorise să-i mărturisească învățătoarei că o place.

Și, acum, se întâmpla din nou. Stinghereala părea că nu avea să-l părăsească prea curând. Sigur era mâna celor doi aici. Acel cuplu… Care era cuvântul? Îmbrățișabil? Nu mai auzise de acesta până acum.

Zâmbi relaxat. Doar iubita lui era în stare să găsească astfel de cuvinte.

Nevrând încă să o privească în ochi, se uită direct spre cizmulițele negre ce-i îmbrăcau gambele. Observă niște ciucurei argintii ce se balansau ușor. Se părea că stăpâna lor nu prea avea stare, lăsându-se când pe un picior, când pe altul.

Zâmbetul său deveni și mai larg, când dădu cu privirea de mâinile ce se strângeau în pumni și se desfăceau întruna. Sigur își închipuia cum îi trage una, după cum s-a terminat ultima lor așa-zisă întâlnire. Nici măcar nu o putea condamna pentru asta. Era doar vina lui. Singura relație serioasă pe care o avusese nu se terminase prea bine și îl afectase prea mult, ca să se mai lase tras într-o alta.

Nu dorea să și-o aproprie prea mult pe Rae, de aceea se purtase cu ea în felul în care o făcuse. Îi era teamă că o să fie din nou rănit, deși știa că micuța lui nu ar putea să facă asta niciodată, decât dacă el ar alunga-o din viața sa. Și tot nu ar fi vina ei, ci doar a lui, fiindcă ar fi reușit să o îndepărteze pe singura ființă care l-ar fi putut repara.

Dacă ea era în stare să-l accepte așa cum era și să încerce, el de ce tot dădea înapoi? Rae nu era Lilith! Așa că trebuia să încerce și el, nu doar ea. Nu! Avea nevoie să încerce. Avea nevoie să își dea o șansă. Să își dea lor o șansă. O șansă de a încerca împreună!

În cele din urmă, se trezi privind direct în ochii azurii ai iubitei sale. Părea că jena ce-i cuprinsese mai devreme pe amândoi se evaporase. Totul în jur dispăruse, rămânând numai ei doi. Din doi pași ajunse în fața tinerei, pregătit să o ia de mână și să fugă. Nu conta unde. Atât timp cât era cu ea, puteau să ajungă și pe Lună.

Celelalte părți: prima, a doua, a treia.