Publicat în Interviuri

La șuetă cu autorii români #17 – Marina Costa


59532957_601942726946961_6663497886929518592_n.jpg

A debutat în anul 2016, la Editura Betta, cu romanul Pribegii mărilor. A urmat, în anul 2017, la aceeași editură, Vieți în vâltoare, ambele romane istorice, iar în anul 2018 romanele pentru adolescenți Prietenii dreptății, la Editura Astralis, și Echipajul, la Editura Amanda Edit. Anul 2019 a început cu apariția volumului de proză scurtă Soarta mercenarului și alte destine, la Editura Hoffmann, urmat de romanul istoric de aventuri Farmecul mării, la Amanda Edit, și de prezentul Alte vâltori ale vieții, la Editura Betta. Mai multe detalii pe Goodreads.


1) Bună, Marina! Vorbește-ne puțin despre tine. De asemenea, cu ce calitate te mândrești și de care defect ai dori să scapi?

Bună! Am 51 de ani, locuiesc în București de o viață și sunt, de profesie, economist. Am lucrat 25 de ani în domeniul managementului de proiecte europene. Am un soț care mă sprijină cu tot ce poate în cariera literară. Am debutat editorial în anul 2016, la editura Betta, cu romanul istoric de aventuri intitulat Pribegii mărilor, care se petrece în vremea vikingilor. Mă mândresc că sunt o persoană pe care te poți baza, o prietenă devotată. Nu mă răzgândesc, dacă depinde de mine. Defectele principale îmi sunt încăpățânarea și impulsivitatea.

2) Când ai descoperit plăcerea de a scrie și de a crea povești?

Mama spune că de a crea povești, încă de la grădiniță. De scris, mostra cea mai… timpurie a fost scrisă în vacanța de iarnă a clasei întâi. Era o povestioară despre o vrăjitoare care a zburat deasupra unui om și l-a prefăcut în iepure. După aceea, din clasa a doua, a început să-mi placă să mă laude învățătoarea că fac propoziții frumoase la gramatică, întotdeauna legate între ele într-o povestioară, și să-mi ajungă compunerile și poeziile la Gazeta de perete a clasei.

59356168_1145711162256123_5887894481956503552_n.jpg

3) Ce te-a inspirat să așterni povestea Echipajului pe hârtie?

Eram în clasa a noua, în timpul anului școlar, și mi-era dor de Brăila, de Dunăre și de echipajul de verișori. Acesta a existat în realitate, nu chiar în aceeași formație, însă în afara numelor și a descrierilor fizice de la momentul acela, romanul nu reflectă nici personalitățile copiilor și adolescenților reali de atunci, nici întâmplări ale acestora. În schimb, am compilat, modificat și îmbogățit diverse întâmplări povestite de alți brăileni, din trei generații diferite, adăugându-le propria mea imaginație și transformându-le în aventurile romanului.

Povestea, inițial un caiet de 48 file dictando, la care mai cususem câteva file în plus, a fost transcrisă ulterior pe calculator și șlefuită în vreo 2 runde, până la publicare.

4) De care dintre personajele romanului te simți mai apropiată și de ce?

Primul răspuns ar fi că de fiecare, în felul propriu! Dar tu vrei ceva mai specific… Am lăsat câte ceva din firea mea adolescentină în Em. Cum să nu fiu apropiată de ea? La fel cum ea se simțea apropiată de Virgil și de Lemoni, până la momentul când distanța și faptul că au luat-o pe drumuri diferite i-a despărțit cumva (deși sângele apă nu se face!) mă simt și eu apropiată de ei. Și tot la fel sunt apropiată de Nastea, cea care i-a fost Emiliei ca o soră mai mică. Dar personajul principal de care sunt apropiată, și care este acolo, printre rânduri și pe copertă, și în gândurile majorității personajelor, e Dunărea mea dragă!

5) Personal, mi-a plăcut mult mai mult de Serioja și mi-aș fi dorit un alt final pentru el. Nu ți-a fost greu să-l lași singur?

Ba mi-a fost greu, numai că unii mai și pierd, nu pot câștiga cu toții. Și, între el și Leftheris, el fusese cel care greșise… Dar mai scriu o continuare în care va avea șansa la fericire. Se va numi A DOUA CURSĂ.

59698688_2160115397404692_4346198825547857920_n.jpg

6) În care dintre poveștile tale consideri că ai lăsat mai mult din tine?

În fiecare am lăsat câte ceva din mine. Cred, totuși, că în Echipajul și în Prietenii Dreptății am lăsat mai mult, fiind singurele din perioada contemporană. Cu toate acestea, eu nu sunt Emilia! Personajul are și aspecte în care mă regăsesc, dar este și diferită de mine. Nu aș fi făcut unele dintre greșelile ei… dar aș fi făcut altele, la vremea respectivă, dacă aș fi fost pusă în situația ei.

7) Te-ai gândit vreodată să scrii o serie? Dacă da, despre ce?

Am deja o serie, Vieți în vâltoare (2 volume) continuată cu Alte vâltori ale vieții. Este istorică, de aventuri, cu puțin western. Se petrece în republicile italiene sfâșiate de războaiele napoleoniene (primul volum – Ținuturi însângerate) în căutarea libertății, egalității, fraternității și democrației. După ce Napoleon se proclamă prim consul, personajele mele văd aceasta ca primul pas spre dictatură, și hotărăsc să emigreze în SUA, singura republică democrată rămasă… În volumul al doilea, intitulat Lumea Nouă, aceștia se duc spre Vest, împreună cu un convoi de emigranți venețieni, fondând, vizavi de Saint Louis, în Illinois, așezarea Venice. În Alte vâltori ale vieții, vedem cum se dezvoltă, în paralel, Venice și Saint Louis, dar și cum fiii venețienilor stabiliți în SUA se întorc, în 1830, în Italia, să lupte de partea carbonarilor, pentru aceleași idealuri de republică democrată pe care le avuseseră, cândva, părinții lor.

În total, seria acoperă perioada 1794-1849. Într-o ediție a doua, care sper să apară în 2020, Vieți în vâltoare va rămâne titlul seriei, și fiecare volum va fi de sine stătător (asta presupune, în primul rând, o reordonare cronologică a unor capitole între volume).
Mai am una în plan, se va intitula Prețul libertății și va fi cu pirați. Va avea 4 sau 5 volume, fiecare de sine stătător. Primul volum, intitulat Îngerul cu sabie, este deja scris în proporție de 70%.

8) Împărtășește cu noi un fragment din noua carte la care lucrezi sau un fragment preferat din oricare alt roman de-al tău.

O declarație de dragoste originală! Însă nu dau spoiler, evitând, din citatul de aici, numele celei care îl ascultă… Ele, însă, din primul dialog, sunt fiicele Marinei, Aliki și Dora.

„- Mă bucur. Acesta este primul pas pentru a lăsa trecutul în urmă și a începe viața nouă pe care ți-o dorești. Am văzut ce bine te înțelegeai cu ele. Când îți vei găsi soția potrivită, vei fi un tată bun.
Îl văzuse cum se purtase și cu cei mici ai Nastei, ai Dașei, ai Murei. Era convinsă de ce spunea.
Cuvintele ei îl surprinseră, deși îl încurajase întotdeauna că era posibilă, cândva, o schimbare a norocului. Înghiți ceaiul pe care abia îl sorbise, spunând pe un ton resemnat, fără să se gândească, uitându-se la ceașca de ceai, de parcă ea ar fi fost subiectul discuției:
– N-am eu norocul acesta, să găsesc o femeie pe potriva mea, să-i câștig inima. Mă uit tot la cele care nu-s pentru mine. În afară de Marina, pierdută demult, sau, de fapt, care n-ar fi fost niciodată iubita mea, singura pe care mi-aș dori-o alături pentru o viață ești tu. Alta ca ea, prea departe de mine!
Se auzi ce spusese și înțepeni. Obrajii îi ardeau, la fel ca la șaptesprezece ani, când îi mărturisise Marinei ce simțea pentru ea. Și atunci se întâmplase brusc, după ce, împreună, puseseră pe fugă trei golani de cartier.
Își ascunse stânjeneala în spatele ceștii de ceai, dorind să-l înghită pământul. N-ar fi trebuit să-și lase slobode gândurile încâlcite din după-amiaza și seara aceasta.”

59788208_475227659881652_5272923936185647104_n.jpg

9) Pe lângă scris, ce alte pasiuni îți mai ocupă din timp?

Ascult muzică, citesc. În ultima vreme, am dat în mintea copiilor și mai și colorez, câteodată. Am primit de Crăciun carioci, semne de carte de colorat și o carte cu păpuși rusești de colorat. (Da, se știa că lucrez la A doua cursă.)

10) O carte care te-a impresionat în ultima vreme?

Mai multe! Mâța Vinerii de Doina Ruști, de un realism magic aproape sud-american, dacă subiectul nu ar fi fost din vremea fanarioților noștri. Livada de mango de Robin Bayley, despre o călătorie în Mexicul revoluției lui Pancho Villa și despre istorii de familie surpriză. Și altele.

11) Îți mulțumesc frumos pentru că ne-ai povestit despre tine și despre cărțile tale. Inspirație și succes în continuare! Câteva cuvinte pe care să le transmiți cititorilor blogului?

În primul rând, să citească literatură contemporană românească, promovându-i astfel pe autori. În al doilea rând, le-aș oferi câteva versuri de Antonio Machado, un poet spaniol care mă reprezintă:

Călătorule, drum nu există,
drumul sunt urmele pe care le laşi.
Călătorule, drum nu există,
drumul se face mergând.


*Pozele aparțin autoarei.

Echipajulfragment + interviu cu personajul principal feminin

Cărțile sunt disponibile pentru a fi comandate online (click pe titluri):

Echipajul

Farmecul mării

Prietenii dreptății

Alte vâltori ale vieții

Soarta mercenarului și alte destine

capture-20170630-084158

Reclame
Publicat în Interviuri

La șuetă cu autorii români #16 – Theo Anghel [martie 2017]


14212630_10153886776828994_6291509541189290656_n

„Scriu din copilărie când, cucerită de stilul lui Dumas, inventam și eu muschetarii mei bucureșteni, însă niciodată nu mi-a trecut prin cap c-o să ajung să public.

S-a întâmplat, și e fabulos!”

Salutare, dragi cititori! Iată-ne cu un alt interviu, de data asta cu Theo Anghel care ne-a răspuns la câteva întrebări. Autor și redactor la Editura Quantum, printre cărțile publicate se numără și ale sale: seria Am murit, din fericire, seria Păcatele Fiului și romanul Rochia aurie.


1) Bună, Theo! Spune-ne, te rog, câte ceva despre tine.

Despre mine… Hm! Bineee… Tu ai vrut-o! 🙂 Sunt un om cât se poate de banal. Singura chestie mai interesantă la mine sunt nebuniile pe care le scriu în cărțile mele.

16729287_10154337149778994_1589085404572615211_n

2) De unde dorința pentru scris? Te gândeai că vei ajunge să publici ceea ce lua ușor, ușor contur din mâinile tale?

Nu m-am gândit niciodată la publicare. Scriam pentru că așa îmi venea și pentru că, după aia, mă simțeam ca după o ședință cu ăl mai tare psiholog de pe fața pământului. Se spune că scrisul este terapie; așa este!

3) Ce ne poți spune despre povestea din spatele seriei „Am murit, din fericire”?

Această serie, chiar dacă este fantasy, este despre ceea ce se întâmplă în oameni și între oameni, zi de zi. Vorbesc despre răutate, ipocrizie, ură, nepăsare, despre angelicul și diabolicul ce sălășluiesc laolaltă în fiii Domnului. Multe dintre scenele din carte au fost culese din media zilelor noastre. De exemplu, aceea în care Oriana prinde o adolescentă care își îndesase nou născutul într-o sacoșă de plastic, dorind să-l arunce într-o pubelă de gunoi, este deja clasică, și se tot repetă în realitate.

4) Cum s-au născut cei doi îngerași năzdrăvani, Ama și Abel?

Îngerii reprezintă dualitatea ființei umane. Cu toții avem răul și binele în noi. Ca și Oriana, recuperatorul de suflete, și noi alegem căreia dintre cele două posibilități vom da ascultare. Ama și Abel există în fiecare.

e42f4cf8140bcc2c61e50bd12fd3aea8 (1)

5) În care dintre personajele tale crezi că te regăsești mai mult?

În Oriana, de cele mai multe ori. Și eu am un spirit justițiar care, de cele mai multe ori, mi-a atras numai necazuri. Dar asta nu însemnă că, de dragul tihnei, voi schimba ceva. Sunt a „real pain in the ass” pentru ipocriți, mediocri, răutăcioși sau agresivi, fiindcă devin un Abel în toată regula. Habar nu am de unde am scos-o pe Ama; eu nu am fost niciodată atât de blândă sau… cine știe… o fi și ea pe acolo, pe undeva…

6) Ai planuri pentru un nou roman? O altă idee răzleață care așteaptă s-o așterni pe hârtie?

Ideea răzleață s-a cristalizat deja. După ce termin volumul 5, și, sper eu, ultimul al seriei (aici nu se știe niciodată, credeam c-o să închid după vol. 2, apoi am crezut la fel după vol. 3… 🙂 ), voi scrie despre o poveste pe care am auzit-o chiar din gura protagonistului, dar pe care o voi îmbogăți cu întâmplări imaginare.

7) O carte care te-a marcat, pe care ai dori să o împărtășești cu noi?

M-a marcat Fructele mâniei, de John Steinbeck. De multe ori m-am întrebat dacă aș putea da dovadă de atâta forță câtă aveau personajele romanului. Este foarte interesant să observi cum un om ajuns la capătul puterilor, lovit de soartă în toate felurile posibile, găsește resurse să continue drumul. Iar sfârșitul… wow! Mi-a rămas în memorie ca nimic altceva.

mkj

8) Autori români sau străini? De ce?

Și unii și alții, deși, în ultima vreme înclin tot mai mult spre ai noștri. Sunt unii care scriu genial!

9) Cu ce alte pasiuni îți mai ocupi timpul, atunci când nu citești și scrii?

Din păcate, pasiunile mele sunt agățate în cui de multă vreme. Aș avea nevoie de o zi cu cel puțin 48 de ore pentru a le putea include și pe ele, bietele, în program.

10) Ce reprezintă propria bibliotecă pentru tine?

Un loc unde mă duc de multe ori pentru a mă adăpa. Mi-e sete uneori de o carte sau alta sau de un autor sau altul. De multe ori am fost rugată să donez cărți… Am spus că mai bine mi-ar cere un rinichi, o bucată din ficat, dar nu cărți. Nu mă pot despărți de niciuna dintre cele pe care le am deja.

11) Mulțumesc pentru gândurile împărtășite! Un mesaj pentru cititori? 

Mulțumesc și eu pentru că te-ai gândit la mine. Cititorii și feedbackurile pe care le primesc de la ei sunt combustibilul care alimentează motorașul ăla ce mă tot îndeamnă la scris. Reverențele mele, domnilor și doamnelor!

Cărțile sale le găsiți chiar aici.

capture-20170630-084158

Publicat în Interviuri

La șuetă cu autorii români #15 – Lavinia Călina [martie 2016]



Lavinia Călina s-a născut revoluționară, în decembrie ’89. Urmează cursuri pedagogice și de filologie în Caransebeș. În 2008 se mută la Timișoara și studiază limbi străine la facultatea de litere. În 2012 se înscrie la Școala Sanitară Carol Davila din Caransebeș, cu gândul că, poate într-o zi, se va schimba ceva în sistemul sanitar. În prezent lucrează ca editor-imagine/fotogaf la propria firmă (Călina Audio-Video).

De data asta, o vom cunoaște pe Lavinia Călina, o tânără ce s-a remarcat încă de la debutul său literar. Printre romanele apărute la editura Herg Benet, se numără și Copiii întunericului, primul volum al seriei Neamul Corbilor, serie despre care autoarea ne prezintă câte ceva mai jos.


1. Bună, Lavinia. Te-aș ruga, pentru început, să ne prezinți trei lucruri fără de care n-ai fi tu.

Nu aș fi eu fără persoanele minunate din jurul meu, inclusiv familia, nu aș fi eu fără cărțile din biblioteca mea și jocurile video de care nu mă mai satur. 🙂

2. Când și cum te-ai apucat serios de scris? Care a fost factorul declanșator?

În generală obișnuiam să scriu diverse texte amuzante, aberații despre mine și colegii mei. De obicei cum luptam noi împotriva tiraniei profesorilor, dar m-am apucat serios de scris odată cu Ultimul avanpost. Prin 2013 m-a prins febra distopiilor și m-am enervat că în toate acțiunea se petrecea în alte țări. Așa că am scris una care să se petreacă în România.

3. Prima carte scrisă a fost o distopie. Ce te-a făcut să abordezi și genul fantasy?

Mereu mi-au plăcut poveștile cu vrăjitoare și ființe supranaturale, iar genul fantasy mereu a fost unul din preferatele mele. Mi-a făcut plăcere să dau naștere unei lumi în care diverse neamuri de vrăjitori se luptă pentru supremație.

10382157_745232885513681_8069871619482471592_n.jpg

4. Cum a luat naștere Neamul Corbilor?

Știu că nu sună prea profesionist, dar cartea asta s-a născut de la o simplă glumă. În 2014, la masa de Paște, bunica mea a făcut o glumă la adresa mea. Eu sunt vegetariană, iar ea mi-a spus că nu ar putea renunța niciodată la carne căci e neam de Corb (numele de fată al mamei ei era Corbu). Pe moment am râs, dar mi-a plăcut atât de mult cum sună Neamul Corbilor că am scris o carte… de fapt e o serie. Tot bunica mea a servit drept inspirație și pentru bunica lui Nicol, caracterul ei blând și înțelegător se reflectă în acel personaj.

Din păcate, în septembrie anul trecut, bunica mea a încetat din viață, probabil de asta îmi e atât de greu să scriu volumul 2 din Corbi.

5. Dacă nu sunt prea curioasă, ai putea să ne spui mai multe despre cele 5 neamuri de vrăjitori? În caz că nu dorești să ne dezvălui prea multe și vrei să ne surprinzi pe parcursul seriei, atunci descrie-ne într-un cuvânt fiecare dintre aceste neamuri.

Corbii sunt cei puternici, dar pierduți în întuneric. Lupii sunt cei neînfricați, dar care se lasă conduși de instinctele animalice și de multe ori fac alegeri greșite din impuls. Cerbii cei corecți, cei ce se îngrijesc de respectarea regulilor, dar totodată sunt la fel de nemiloși, precum Corbii, cu cei ce încalcă rânduiala. Roibii sunt cei calmi și sufletiști, dar caracterul lor blând îi împiedică de multe ori să vadă adevărata față a persoanelor din jurul lor. Șoimii nu mai există deoarece toți membrii au fost uciși în războiul dintre neamuri.

pizap.com14580662537671.jpg

6. Ce planuri ai pregătit în continuare pentru fetele noastre, Roxana și Nicol?

Ufff… nu prea e de bine. La începutul noului volum Nicol face tot posibilul să o găsească pe Roxi, chiar dacă asta înseamnă să își ia rolul de Corb în serios și să folosească blestemul zorilor ca să obțină de la alți vrăjitori informațiile necesare (cum funcționează blestemul o să aflați în carte, deși am lăsat câteva indicii și în primul volum).

Își dorește să dea de ea înaintea lui Ștefan, căci și el e pe urmele celor doi fugari (Roxana și Liviu). Evident că o să fie și câteva confruntări între Nicol și Ștefan, mai ales după ce a făcut Nicol (cine a citit Copiii întunericului știe despre ce vorbesc), dar și o întorsătură de situație pe care, recunosc, nu am anticipat-o nici măcar eu. Totodată Roxana realizează că nu poate fugi pentru totdeauna de acest război, iar când situația o constrânge va trebui să aleagă dacă jură credință unui neam sau pierde o persoană dragă ei.

Se întâmplă multe lucruri în acest nou volum și sper ca rezultatul final să fie pe placul cititorilor… bine, rezultatul final al seriei căci Blestemul zorilor se termină cu un cliffhanger.

12743663_952181924818775_2479452199451167092_n.jpg

7. Înafară de scris, citit, bloggerit și booktube, ce alte pasiuni mai ai?

Îmi place să călătoresc și să fac fotografii, dar sunt pasionată și de jocuri video. Acum sunt la un pas de a-mi dezinstala Diablo 3 de pe comp, altfel volumul doi nu o să fie gata la timp :))

8. Pentru că a trecut ceva vreme de când ești în „lumea” asta a booktube-ului, ai putea să ne spui ce reprezintă această activitate pentru tine? Dacă cineva ar dori să încerce, ce l-ai sfătui?

Sfatul meu e să fie naturali și să o facă din pasiune. Știu că sunt mulți cei care nu se apucă de asta din cauză că îi sperie reacțiile negative, dar important e să faci ce îți place, iar restul nu au decât să critice.

9. Numește trei cărți sau serii preferate și spune-mi primul cuvânt care îți vine în minte atunci când te gândești la ele.

Trei serii care mie îmi plac mult sunt Jocurile foamei (Suzanne Collins), Întoarcerea acasă (Orson Scott Card) și Am murit, din fericire (Theo Anghel). Nu le pot descrie într-un singur cuvânt, sunt prea faine și intense ca să mă limitez la un cuvânt.

11426321_1745486369011601_6689233687799041618_n.jpg

10. În ce lucruri din jur îți găsești inspirația?

Mă inspiră cele mai banale lucruri. De multe ori sunt la volan sau la alimentară și din te miri ce îmi vine o idee în cap, iar atunci e musai să ajung cât mai repede acasă ca să o pun în aplicare. Noaptea, înainte să adorm, mă gândesc cum vor evolua lucrurile în romanele mele, apoi mă trăsnește câte o idee și adio somn!

11. Mulțumesc pentru că mi-ai acceptat invitația de a ne împărtăși câte ceva despre ține și mult succes în continuare. Așteptăm următorul volum al seriei. Câteva gânduri pentru cititorii noștri?

Mulțumesc și eu. Mă bucur că ți-au plăcut Corbii. 🙂 Cititorilor le doresc numai bine și cât mai mult timp liber să poată citi cât mai mult. Eu duc lipsă de timp. :p

CĂRȚI PUBLICATE LA Editura HERG BENETLibrex Publishing.

capture-20170630-084158

Publicat în Interviuri

La șuetă cu autorii români #14 – Andreea Ban [august 2015]


Astăzi vom cunoaşte o altă persoană deosebită, autoarea cărţii „Încă o dorinţă”. Andres este co-fondatoarea clubului de carte www.serialreaders.com. Crede că tot ceea ce ni se întâmplă în viaţă, se întâmplă cu un scop. Cărţile pe care le citim, oamenii pe care îi întâlnim, lucrurile pe care le vedem ne ajută să luăm deciziile potrivite.

Andres e ca marea. Capabilă de o iubire profundă, adâncă, constantă, masivă. Ca adâncimea și robustețea mării. Ca să înțelegi iubirea ei trebuie să cunoști marea. Marea există și atât. E un fenomen în sine, un mister, o lume inaccesibilă muritorilor, un miraj periculos și promisiunea unei alte realități. E ca iubirea. Un soi de esență a noastră pe care nu o putem prinde în forme, nu o putem poseda sau împărți după bunul nostru plac.


  1. Bună, Andreea! Spune-ne, te rog, trei lucruri care te caracterizează şi de ce.

Bună, dragilor!

Să fie trei lucuri pozitive, negative… Voi începe cu încăpățânarea. Ca orice taur care se respectă, îmi port coarnele cu grație. Atunci când e vorba să îl iau pe nu în brațe, păi este nu. Cu greu pot fi scoasă din ale mele (dar nu e imposibil!). Sunt optimistă – oricât de gri mi-ar fi norii, oricât de înecate mi-ar fi corăbiile, găsesc undeva puterea de a mă ridica și a merge mai departe. Entuziasmul. Ce m-aș face fără el? Cu siguranță nu aș fi ajuns unde sunt. Îmi însoțesc pasiunile cu entuziasm și încerc să-l dau mai departe, celor din jur.

11949761_10153534068228771_1893595389_n

  1. De unde a izvorât această pasiune pentru scris? Acum zece ani, îţi imaginai că vei ajunge în postura de a scrie o carte şi de a o dărui lumii?

Pasiunea pentru scris a apărut cu mult timp în urmă. Eram în al treilea an de liceu când profesoara de română mi-a spus că va publica în revista școlii câteva dintre poeziile mele. A fost una dintre micile bucurii care mi-au dat aripi. Am scris mai departe fără a avea vreun gând de a trece la proză. Puneam în cuvinte imagini pe care le-aș fi desenat, erau versuri stângace, cele mai multe fără rimă, și triste. Da. Adolescența e plină de tristețe, de melancolie, de vise deșarte. Cuvintele m-au ajutat să trăiesc intens aceste stări. De aici și până la a scrie o carte a fost cale lungă. Acum zece ani nu visam că voi scrie o carte, asta e clar. Dar ce vorbesc aici, nu visam pe atunci nici că voi avea un jurnal online (blogul) pe care aveam să-l deschid doi ani mai târziu, în noiembrie 2007.

  1. Care este povestea din spatele a „Încă o dorinţă”? Ce sau cine ţi-a dat imboldul necesar de a crea lectura aceasta?

Încă o dorință are în spate o poveste tare frumoasă. Întorcându-mă la întrebarea anterioară, nici atunci când am început să scriu Încă o dorință nu mă gândeam că voi scrie o carte. Plănuisem împreună cu un prieten să scriu o povestioară împărțită în zece articole pe care să le publicăm pe situl lui (un site pentru femei care a fost închis între timp). Începutul a fost greu. Și când spun începutul, mă refer strict la titlul poveștii și la numele personajelor. Am ales unele provizorii la care, culmea, nu am mai putut renunța. Povestea era Încă o dorință și personajele Ana, Giulia, Lisa, Simy și Daria.

După ce am scris primele trei capitole, destul de scurte după cum ai putut observa (pot fi descărcate aici), mi-am dat seama că povestea avea să fie mult mai amplă decât o gândisem. Prinsese viață. Pe atunci, publicam fiecare articol (capitol) lunea. Acele săptămâni au fost absolut minunate. În week-end scriam și lunea, la prima oră, publicam capitolul scris. Primeam feedback de la cititori. Nu mă mai puteam opri. Atunci i-am spus lui Andrei, prietenul de care spuneam mai sus, că povestea nu se va opri la zece capitole. Va merge mai departe. Va ieși un proiect minunat, mi-a spus el, poate chiar o carte… Nu la carte mă gândeam eu, dar proiectul avea să fie, într-adevăr, minunat. Dar nu chiar atunci.

A fost nevoie de încă șase ani pentru ca povestea Încă o dorință să devină cartea Încă o dorință. În acești ani am întâlnit oamenii care au făcut posibilă publicarea cărții, sunt cei care au pus câte un strop de magie în poveste: redactorul, corectorul, tehnoredactorul, designerul, cei care au citit-o, care mi-au dat încredere că povestea merită lăsată să plece în lume, să fie citită. Singură nu aș fi reușit, asta e clar. Universul lucrează la împlinirea dorințelor, se spune. Oamenii care m-au ajutat să dau viață poveștii sunt, cumva, Universul meu.

11949526_10153534065198771_1380126032_n

  1. Tuturor ne place să folosim din când în când pseudonimele. De ce tocmai Andres?

Este o întrebare care mă face să zâmbesc. Andres, cum să spun, a fost o greșeală. E adevărat că prin clasa a 9-a îmi doream foarte mult să mi se spună altfel decât Andreea, dar nu-mi plăcea niciun pseudonim. Andreea mi se părea prea comun (am fost o generație întreagă de Andree). Apoi, într-o zi, o colegă a scris din greșeală Andres în loc de Andreea. Atunci a avut loc declicul. Am aflat mai târziu că în limba spaniolă Andres este nume de băiat. Nu a mai contat. Andres este acum parte din mine. E plin de amintiri, umflat de zâmbete și dorințe împlinite.

  1. Din câte am citit, ai ales ca, prin intermediul cuvintelor ce ţi se desprind din mână, să oferi o nouă şansă sufletelor nevinovate din ţara noastră. Cum a luat naştere ideea asta faină?

Odată cu această idee, cartea a primit o a doua șansă de a ieși în lume, de fi citită. Renunțasem să mai sper că va fi acceptată de vreo editură. Și totuși nu puteam renunța la poveste. Era ca un magnet. Făceam ce făceam și mă întorceam la ea. Când prietenul meu mi-am spus că am putea să publicăm cartea pe un site dedicat (www.incaodorinta.com) și că, în acest fel, putem dona o parte din bani, s-a aprins beculețul. În plus, ideea de a lăsa cititorul să aleagă cât dorește să plătească, cât să doneze și cât să acorde autorului, mi s-a părut genială. Mai departe, am căutat o asociație caritabilă dedicată copiilor – are legătură cu o anumită parte din carte – și, cred eu, am ales-o pe cea mai potrivită. Restul e… o dorință împlinită.

  1. Când romanul a ajuns pe mâinile cititorilor, ce simţeai atunci când aflai părerile lor?

Bucurie. Da, acesta e cuvântul, (câte) o mare bucurie. Încă mi se strânge stomacul atunci când se comandă cartea, căci știu că va fi citită. Undeva acolo e cineva care alunecă în povestea mea. (Oare îi va plăcea? Oare va zâmbi? Oare…?) La fel simt și când primesc o recenzie, o citesc pe nerăsuflate și o recitesc. Am găsit diverse interpretări ale poveștii, tendința de a prefera un personaj sau altul, o parte a cărții sau alta, am primit mustrări pentru anumite întâmplări – încă mai primesc. Astfel am ajuns să mă detașez de poveste. Acum este a cititorilor. Eu nu pot decât să ascult, să notez ce a ieșit bine, ce nu a ieșit bine, pentru că, da, mai am de învățat. Dar, din toate reacțiile primite (comentarii, recenzii) știu că am realizat ceva frumos. Am scris o poveste în care mulți s-au regăsit, o poveste care a adus zâmbete și speranță. Este o poveste care sper să împlinească dorințele cititorilor ei.

11944896_10153534062948771_565367351_n

  1. Cei care am trecut prin lecturarea cărţii tale, suntem foarte curioşi şi entuziasmaţi dacă ne vei mai încânta cu o altă apariţie. Planuri de viitor legate de acest aspect?

Nu aș putea spune că nu visez la o a doua carte. Dacă ai scris o primă poveste, dacă aceasta a fost citită și apreciată, dar și criticată, atunci cu siguranță vei dori să revii cu încă una. Mai bună, mai frumoasă. E ca atunci când scrii un articol, cineva îți spune cât de mult i-a plăcut și că abia așteaptă să citească mai mult. Se declanșează ceva în tine, dorința de a oferi mai mult, de a aduce bucurie.

Mă gândesc la o nouă apariție, da, însă nu aș putea spune când îi voi da drumul în lume și sub ce formă. Fie că va fi la o editură, fie că va fi pe un site dedicat, cartea va fi lansată la momentul potrivit. Dacă Încă o dorință a fost dăruită cititorilor de la primul capitol scris, următoarea va sta cu mine până la capăt. Cel puțin așa îmi doresc.

11934061_10153534061523771_1467215276_n

  1. Pe lângă lectură, bloggerit şi scris, ce alte hobby-uri te mai încântă?

Îmi place să desenez. De fapt, desenul a fost prima mea iubire. Anul acesta am scris mai putin, e adevărat, dar am desenat mai mult. Redescopăr magia creionului și a foii albe, cuvintele sunt forme, sunt chipuri. Unde voi ajunge cu acest hobby, nu știu. Dar mă relaxează și, momentan, e tot ce contează.

  1. Mulţi avem o muză care să ne inspire. Care e a ta?

Muza. Dacă există așa ceva, a mea e rebelă tare. Vine și pleacă atunci când poftește. Zilele acestea, ca să nu zic lunile, stă la distanță. Lăsând gluma la o parte, inspirația o găsesc în jurul meu. O găsesc în muzică, în filme, în cărțile pe care le citesc. De obicei, distinsa muză mă vizitează atunci când nu am nimic de scris asupra mea, de aici și sfatul meu: să aveți întotdeuna ceva de scris la voi, nu se știe niciodată când apare ideea minune.

11950871_10153534066978771_2019531159_n.jpg

  1. Curioasă din fire, aş dori să ştiu ce reprezintă cărţile pentru tine şi cât de bogată este biblioteca ta în lecturi.

Cărțile. Le iubesc. Sunt cititoare în serie, după cum știi. Foarte rar mi se întâmplă să nu am o carte în curs de citire. Cărțile sunt cele care, nu de puține ori, m-au scos din stările mai puțin colorate. Cred că fiecare carte ne apare în față atunci când avem nevoie de ea. Ți s-a întâmplat, nu-i așa? Să stai în fața bibliotecii și, dintre toate cărțile, una să “strige” la tine: citește-mă! Aceea este cea care are ceva important să-ți spună, care îți va oferi soluția pentru problema ta.

Despre biblioteca mea îți pot spune că este minunată. Ai fi uimită să vezi diversitatea genurilor, de la cărți de dragoste, chick-lit-uri până la SF-uri și thrillere. Nu îmi lipsesc clasicii, nu lipsesc nici vampirii “strălucei” sau vampirii “adevărați” (adevărații aparțin minunatei Anne Rice, să se știe!). Iubesc fiecare carte care este acolo, citită sau necitită. Din păcate nu am reușit să le citesc pe toate din simplul motiv că apar mereu cărți pe care mi le doresc și care își fac drum pe rafturi (au puteri magice!). Soluția e una singură, nu las niciodată pauză între două cărți!

  1. Mulţumim pentru că ai acceptat invitaţia noastră! Câteva gânduri pentru cititorii noştri?

Eu vă mulțumesc pentru invitație, pentru întrebările frumoase. Ați reușit să mă plimbați prin timp, am retrăit momente pline de bucurie și vă sunt recunoscătoare. 

Cititorilor voștri le doresc să aibă parte de lecturi fascinante, să nu lase să treacă nicio zi fără câteva pagini citite. Și să vorbească despre cărțile citite! Citind, recomandând cărțile pe care le iubim, trăim mai intens, mai frumos și aducem bucurie celor din jur. Și încă ceva, să vă rostiți dorințele, să le scrieți, să credeți în ele. Se vor împlini!

capture-20170630-084158

Publicat în Interviuri

La șuetă cu autorii români #13 – Cristina Boncea [iulie 2015]


Născută pe 1 ianuarie ’98. O persoană încăpăţânată, care nu vrea decât să scrie, acesta fiind singurul lucru la care nu a dat-o în bară niciodată (sau cel puţin nu aşa de tare încât să renunţe). Locuieşte în Bucureşti, îi plac pisicile şi orice ţine de viaţa de noapte.

Romanul ei de debut este cea mai mare realizare de până acum şi se bucură de fiecare clipă în care îşi aminteşte că a reuşit. Cărţile sunt obiectele pe care le preţuieşte cel mai tare şi nu ar putea trăi prea mult fără a citi. Motto-ul după care se ghidează în viaţă este „Munceşte aşa de tare, încât idolii tăi să îşi devină rivali”. Îi place ceaiul negru.

Cărţi publicate: Octopussy, Becks merge la şcoală, Antidot, Mi-ai promis că vom muri împreună

De cumpărat: Herg Benet, Shah Publishing



1. Bună, Cristina! Ai putea să ne dezvălui câteva lucruri esenţiale despre tine?

Bună. În primul rând, consider că zodia mea e un lucru foarte important de ştiut despre mine. Sunt un capricorn tipic; pe lângă asta, îmi plac foarte mult pisicile.

2. Cum a apărut pasiunea aceasta pentru scris? Care a fost factorul ce te-a determinat să mergi pe calea asta?

Scriu de când mă ştiu, am început cu poezii şi apoi am avut diferite bloguri. Pe calea asta m-am decis să merg în continuare doar după ce am reuşit să-mi public primul meu roman, chestie pe care nu am luat-o foarte în serios la început.

3. De unde şi până unde „Octopussy”? Dacă ţin eu bine minte, datorită unor vise, ai desenat o caracatiţă şi o fată, iar acestea te-au ajutat într-o anumită măsură în privinţa cărţii.

Da, le-am visat pe cele două gemene din carte, Becks şi Hyena. De acolo am continuat să scriu şi pe parcurs mi-a venit ideea de a mă folosi de desenul Hyenei pentru a structura restul romanului în jurul său. Deci da, la început nu aveam în minte decât să descriu câteva scene cât mai şocante şi apoi să le leg cumva între ele. Vă dezvălui un secret… înainte să desenez caracatiţa şi să am o idee clară asupra romanului, mă gândisem la titlul de „Carnivore Sweets”.

4. Ne-ai putea vorbi mai mult, dacă se poate, despre legătura ciudată dintre cele două surori, Becks şi Hiena? De unde au apărut ele?

Legătura lor a fost ciudată încă de la începutul romanului, când Hyena vine acasă, iar lui Becks îi e teamă de această întâlnire. Apoi se obişnuiesc una cu alta, nu chiar cu uşurinţă… după ce se judecă puţin reciproc, ajung însă la un consens. Când lucrul acesta se întâmplă, şi natura legăturii lor se schimbă. Dar sugerez că treaba asta să nu fie luată prea în serios. Cel mai important lucru în legătură dintre cele două va fi poate relevat în cel de-al doilea volum.

11330017_976813025691979_8141883780836736230_n

5. Când romanul tău a ajuns pe rafturile librăriilor şi apoi în mâinile cititorilor, ce impact a avut asupra ta acest aspect?

M-am bucurat foarte tare, în special de primele reacţii ale cititorilor. Îmi era teamă că nimeni nu-mi va înţelege ideea, aveam dubii în privinţa ei eu însămi, însă lucrurile au fost ok în final. Acum am multe recenzii pozitive şi mă bucur că din ce în ce mai mulţi oameni mă citesc. Consider că e un privilegiu să-ţi găseşti cartea în cele mai mari librării din ţară, nu toţi scriitori au această posibilitate şi bineînţeles, sunt recunoscătoare pentru acest lucru în fiecare zi – în primul rând mamei mele, care m-a susţinut financiar, cât şi celor de la editură.

6. Ce alte subiecte doreşti să tratezi pe viitor? Ce alte surprize ai pregătit pentru noi, cititorii?

Sinceră să fiu, am o idee pentru un fel de distopie sau ceva fantasy, care să poată fi citit la orice vârstă. Înafară de asta, mai am câteva lucrări terminate, dar toate la timpul lor. În principiu, îmi doresc să abordez cât mai multe subiecte, însă momentan sunt în vacanţă pe toate planurile.

7. Pe lângă scris, ce alte pasiuni mai ai?

Îmi place să cânt, dar nu fac mare caz din asta. De asemenea, ador să fac orice legat de cărţi, de la filmatul videoclipurilor pentru canalul meu de YouTube până la cumpăratul lor online sau din anticariate.

11223323_834718366576070_8197454760888367522_n.jpg

8. Din câte am observat, eşti o mare fană a Cristinei Nemerovschi, dar îţi plac şi autobiografiile şi cărţile ce sunt destinate mai mult copiilor şi preadolescenţilor. Ai putea să ne faci câte o recomandare din fiecare categorie şi să ne spui de ce ar trebui să le citim?

Sigur, chiar îmi plac autobiografiile. Cel mai mult mi-a plăcut cartea „Dear Dad: Letters from an Adult Child” scrisă de Louie Anderson. Vorbeşte despre traumele din copilăria sa şi drumul pe care l-a parcurs pentru a ajunge un comediant de succes. Nu-mi plac aşa de mult cărţile YA sau middlegrade, le prefer mai degrabă pe cele contemporane şi new adult, însă aş putea recomanda trilogia „Scoala Fricoşilor” de Gitty Daneshvari – o trilogie foarte amuzantă şi perfectă pentru cei care sunt încă în şcoala generală sau chiar mai mici.

9. Ce te inspiră atunci când scrii? Muzica, liniştea, o plimbare în aer liber sau alte activităţi?

Niciuna din astea. Nu trebuie să fac nimic ca să am vreo idee nouă, genială. Mă inspiră visele mele, în special coşmarurile. Poate vreo ştire auzită la TV sau poveştile de viaţă ale altor oameni. Am o grămadă de lucruri în minte pe care trebuie să am grijă cum le „extirp”, pentru a le păstra esenţa. Aici apare greul, atunci când eşti scriitor.

11071614_1804146659809450_9099207164977407568_n.jpg

10. Dacă nu sunt prea indiscretă, ai putea să ne spui cam câte cărţi numără biblioteca ta şi ce reprezintă acestea pentru tine?

În jur de 300 şi sunt ca o comoară pentru mine… o comoară care trebuie să se extindă mult pe parcursul vieţii mele, până la numărul miilor. Nu sunt doar un cititor, sunt şi colecţionar; vreau o bibliotecă imensă pe viitor.

11. Mulţumesc că ai acceptat să ne dezvălui câte ceva despre tine. Câteva gânduri pentru cititorii noştri?

Mulţumesc şi eu pentru interviu. Nu le pot ura decât vacanţă plăcută, dacă e cazul; dacă nu, spor în toate! Stay cool 🙂

capture-20170630-084158

 

Publicat în Interviuri

La șuetă cu autorii români #12 – Simona Stoica [mai 2015]


11210172_10205681428626361_913742249_n.jpg

Simona Stoica s-a născut în noiembrie 1991. După ce studiile de economie începute s-au dovedit împotriva unei direcţii creative, decide să urmeze cursurile Facultăţii de Jurnalism şi ştiinţele Comunicării. Alumna AIESEC Bucuresti – 3 ani de voluntariat pe Comunicare si Alumni Development. 

Această tânără scriitoare cu mare potenţial şi pasionată de cărţi a debutat cu prima ei carte la Editura Herg Benet, anume Provocarea, care face parte din seria Rephelimii şi care s-a bucurat de un real succes în rândurile cititorilor. Aşa că, dragii mei, vă invit să o cunoaştem mai bine pe don’şoara noastră talentată!

11000136_862980523745306_3472223750704998248_n.jpg


1. Bună, Simona! Spune-ne trei lucruri esenţiale despre tine, care consideri că te reprezintă.

Bună, Andreea, şi mulţumesc pentru interviu! Sunt tentată să dau răspunsul clasic. Cărţi. Cărţi. Cărţi. Dar voi încerca să găsesc alte trei elemente care să mă reprezinte, fără să trişez şi să mă folosesc de pasiunea mea arzătoare pentru aceşti misterioşi prieteni necuvântători.

Fire_from_brazier.jpg

Focul. Este un element foarte important în seria Rephelimii, nu doar pentru protagonişti, ci şi pentru mine. Mă defineşte. Mă consumă. Mă tentează. Focul este simbolul pasiunii, al firii rebele şi al riscului. A devenit o parte din mine înainte de a lua decizia de a mă face roşcată şi de a recunoaşte că sunt fascinată de foc şi că îmi place să urmăresc flăcările, cum ard şi distrug totul din jur. Nu sunt o piromană, dar dacă ai privi cu atenţie puterea văpăilor, vei înţelege sentimentele contradictorii care mă învăluie, când ceva care distruge poate să aibă un impact atât de copleşitor asupra unui suflet mereu în căutare de răspunsuri.

Cerul. Pentru că refuz să îmi caut limitele, pentru că întodeauna îmi doresc mai mult, pentru că iubesc să călătoresc, să văd, să simţ şi să gust ceva nou, care devine o parte din fiinţa mea şi formează o nouă amintire.

Încăpăţânarea. Am tendinţa de a face ce vreau, când vreau. Îmi susţin cu patimă părerile şi le schimb cu greu, dar asta nu înseamnă că nu accept sfaturi sau reacţionez urât la feedback. Zodia e de vină, aşa sunt Scorpionii. E greu să te înţelegi cu ei.

2. Din câte ştiu, eşti ploieşteancă de-a mea. Mărturisesc că îmi place cum sună asta! Nu ştiu câţi cititori se pot mândri cu faptul că unul din autorii săi preferaţi locuieşte în acelaşi oraş cu ei. Aşa că, întrebarea mea este: care loc te atrage mai mult, cel natal sau Bucureştiul, unde stai în prezent?

Permite-mi întâi să mă înroşesc: „autori preferaţi”. Fiecare oraş mă atrage, dar în mod diferit, nu aş putea să aleg. Prima mea reacţie a fost niciunul, dar mi-am dat seama că răspunsul potrivit e amândouă. În Ploieşti e mereu linişte, nu este aglomerat şi nu miroase că metroul din Bucureşti, când leşini pe timp de vară şi te sufoci iarna, când îţi dai seama că şi sardinele au mai mult loc într-o conservă. Aici se află familia mea, prieteni vechi, care m-au urmărit crescând şi mereu făceau mişto de mine că eram minoră (eram mereu cea mai mică din grupuri), pisicile şi câinii, pe care îi iubesc enorm de mult, comoara mea cea mai de preţ, biblioteca şi o curte demnă de un conac, cu hamac, balansoar, leagăn şi o magnolie de 4m. Dar în Bucureşti e mereu activitate. Teatru, evenimente, cinema (urăsc să merg în Ploieşti), AIESEC, seri de remi (doar de canastă în Ploieşti), cafenele şi CLANul, acel grup de prieteni care a devenit o parte importantă din familia şi alături de care am lansat şi site-ul pălărisme.ro.

11245268_10205681428666362_1798042953_n

3. De unde a izvorât toată această pasiune pentru scris? Acum zece ani, credeai că vei ajunge într-un asemenea moment?

Acum zece ani scriam doar compuneri scurte, câteva poezii şi descopeream pasiunea pentru citit. Am vrut întodeauna să scriu, dar mereu găseam o scuză pentru a nu aşterne pe hârtie/calculator (da, atunci existau!), ceea ce ochii mei vedeau când ascultam muzică. Îmi era teamă că am să dezamăgesc, că voi scrie prost, aşa că am ales să fug de scris câţiva ani, până când am decis să mă opresc şi să îmi înfrunt propria frică. Îmi place să cred că am furat din talentul părinţilor: mama a început să scrie un roman, dar nu l-a finalizat, iar tata scria poezii (nici până în ziua de azi nu am reuşit să citesc una dintre ele).

Jack-Harper

4. Cum a luat naştere seria „Rephelimii”? De unde s-au ivit aceste fiinţe misterioase şi letale?

S-au ivit din dorinţa de a crea ceva nou, unic, inedit şi misterios. Fiinţe periculoase. Fiinţe aflate la graniţa dintre Bine şi Rău, care iubesc şi urăsc, ucid şi trăiesc, cu o dorinţă nefirească de a sluji o Soartă potrivnică, doar pentru a curma Viaţa celor care trebuie să devină spirite şi să părăsească pământul pe care Rephelimii l-au transformat în lumea lor, dar şi într-un teren de vânătoare. Sunt prădători, luptători şi asasini. Firea lor o să fie dezvoltată în următoarele volume, când voi pune într-o ipostază incertă cititorul: vei trece de partea lor, le vei accepta harul, sau te vei alia împotriva lor?

Cât despre inspiraţie, revin la serialul Tru Calling şi la enigmaticul Jack Harper, care m-a fermecat din prima clipă şi pe care am vrut să-l cunosc mai bine, alegând, într-un semn de revoltă, să îi fur calităţile şi defectele şi să creez o personalitate nouă, care va putea să seducă şi să iubească, să plângă şi să rănească, cu o simplă privire, fără ca victima să aibă puterea de a riposta. E privit drept un personaj pozitiv, în ciuda trecutului său necunoscut şi a mâinilor pătate de sânge, dar când adevăratul lui caracter va ieşi la iveală, rămâne de văzut dacă fanele lui îl vor accepta sau îşi vor schimba părerea despre Rephelim.

5. Spuneai că muzica te ajută foarte mult, atunci când dai frâu cuvintelor să se aştearnă pe foaie, iar imagini în contrast cu acestea, îţi învăluie mintea. Ai putea să ne povesteşti mai multe despre acest aspect?

Mă las purtată de muzică. Renunţ la legăturile pe care le am cu realitatea, mă separ de lumea care mă înconjoară şi mă predau versurilor care îmi ating mintea. Rephelimii pot să lase Elementele să îi domine, să renunţe la orice urmă de control pentru a preda trupul lor unei forţe necunosute, care îi poate distruge. Puterea este incredibilă, dar totul are un preţ. Le urmez paşii. Mă las învăluită de ficţiune şi fug de prezent, alegând o lume pe care eu o creez, de la personaje şi poveste, până la modul în care frunzele alunecă în bătaia vântului pentru a se aşterne la picioarele mele. Muzica este declanşatorul, dar, faţă de Rephelimi, eu o controlez şi deţin puterea. Eu modelez melodia, astfel încât gândurile mele să devină imagini. Frica mea este să nu mă pierd în ceva ireal, nu pentru că nu aş putea să găsesc calea de întoarcere, ci pentru că aş fi tentată să nu mai plec.

s560x316_Intelienta_muzicala,_muzica

6. Dacă tot suntem la capitolul muzică, ne-ai putea dezvălui numele unor melodii ce te-au ajutat să pui în scenă şi să conturezi lumea fascinantă a rephelimilor?

Hmm… cele mai importante, în prezent, sunt: In The Air Tonight – Full Blown Rose, One Way Or Another (Until the Ribbon Breaks), All The Kings Horses (Karmina), Cities in Dust (The Everlove), A Call To Arms (Laura Jansen), Do You Feel Alive (Extreme Music), Wonderful Life (Hurts), Paradise/Pale/A Dangerous Mind/Stairway To The Skies/Stand My Ground/All I Need (cam toate melodiile de la Within Temptation), Before The Dawn/Bring Me Back To Life (Evanescence), In The End/What I’ve Done (Linkin Park), Invincible (Epic Rock), Wolf’s Law (The Joy Formidable) şi multe altele… (unele versuri descriu ce se întâmplă în următoarele volume).

7. Ne-ai putea detalia, atât cât se poate, despre firul invizibil care-i leagă pe eroii noştri, pe Jack şi Desiree?

Cred că îl las pe Azazeal să vă spună mai multe şi vă ofer un mic teaser, după.
„- În momentul de faţă nu ştiu şi nici nu mă interesează dacă Oracolul are sau nu dreptate. Ceva sau cineva îl va forţa pe Harper să o transforme pe sora ta într-un Rephelim.

– Dar el nu are puterea să facă aşa ceva, ţipă Bowen. Doar tu ai şi…

– Ei întodeauna au fost diferiţi, îl întrerupse Azazeal. Încă de la naştere.

– Nu ai de unde să ştii asta. Nu l-ai cunoscut pe Jack când era copil.

Azazeal se aşeză din nou pe tron, înainte ca Bowen să-şi ducă la bun sfârşit gândul. Îşi puse mâinile de o parte şi de alta a corpului, apoi îşi ridică privirea şi îşi fixă ochii cenuşii şi reci în cei blânzi şi albaştri ai nepotului său, conştient de impactul pe care cuvintele sale o să le aibă asupra lui. Asupra tuturor.

– I-am urmărit pe Jack şi Desiree din momentul în care s-au născut, până în clipa în care destinele lor s-au contopit într-o singură Soartă. La baza legăturii dintre suflete lor se află cea mai periculoasă formă de magie, puternică, dar întunecată. Legământul a fost făcut prin sacrificiu: stropit cu sânge şi închis prin lacrimi. Sentimentele care s-au născut între ei nu sunt naturale, nu sunt fireşti. Ea este tulburată din cauza asta. Ştie că trebuie să se ferească de el, dar e atrasă de Rephelim. El o influenţează, o manipulează, îî trimite o parte din gândurile şi emoţiile sale, astfel încât Desiree nu ştie dacă tot ceea ce simte sunt trăirile lui sau ale ei. Demonul i-a ales şi i-a legat, dar voi face orice ca să distrug conexiunea dintre ei. Nu le voi risca vieţile.”


Desiree şi Jack sunt doi pioni pe o tablă de joc care nu are graniţe. Nu există iubire între ei, cel puţin nu încă. Tot ceea ce simt în momentul de faţă este fals, indus de o putere pe care ei nu o cunosc şi pe care nu o pot controla. Demonul i-a unit cu un motiv, însă legătura îl implică şi pe Malek, care a trădat Rephelimii şi este de partea Celor Zece Orori. Au fost aleşi cu un scop, însă pentru a obţine răspunsuri trebuie să nu mai fugă. Jack vrea să o protejeze, dar ştie că Soarta Rephelimilor depinde de deciziile ei. E conştient că nu poate să îi devină mentor, însă nici nu vrea ca altcineva să o înveţe să îşi dezvolte puterile. Este şi el confuz: e atras de ea pentru că o înţelege şi sunt la fel de încăpăţânaţi şi imprevizibili în acţiunile lor sau este la rândul lui manipulat, de un demon fără chip, care o urmăreşte pe Desiree în coşmaruri?

Demonul are un nume: Ukrasna. Legendele vorbesc despre crime şi durere. Hope a întâlnit creatura. Azazeal a înfruntat-o. Helen i-a auzit vocea. Însă toţi sunt manipulaţi şi nu au încredere în propriile simţuri. Refuză să vorbească despre Trecut, ignoră Prezentul şi se gândesc doar la Viitor.

8. Am înţeles că anul acesta vom avea parte de o surpriză dublă. La ce să ne aşteptăm din partea celor două cărţi, având în vedere finalul celei dintâi?

Încă mă gândesc dacă voi finaliza următoarele două volume din seria Rephelimii, Capcana şi Alegerea, sau voi lansa primul roman dintr-o altă serie, în toamnă, iar Capcana la vară. Pot să spun că următorul volum o să fie neaşteptat. Am învăţat din greşelile făcute cu Provocarea, o să observaţi o schimbare (bună) în stilul meu şi… multe surprize. Veţi afla cum au fost creaţi Rephelimii şi de ce. Cine sunt Cele Zece Orori, cunoscute şi ca Nagazi şi de ce au traversat Voalul. Detalii despre cei doi Rephelimi căzuţi, ale căror nume nu sunt rostite. Cine sunt ceilalţi Rephelimi şi poveştile lor. Jurnalul Elestei este găsit… ne întoarcem în trecut şi descoperim ce s-a întâmplat cu familia Rockner. Iar finalul de la Capcana… am avut probleme mari cu el. Oameni, Umbre, Nagazi şi Rephelimi se întâlnesc într-o înfruntare de câteva zeci de pagini, într-un oraş subteran, aflat sub conacul Wolfmaner. V-am atras atenţia?

Bonus: Un fragment din volumul 3, Alegerea. O să facem un salt în timp: 4 ani. Abia aştept.

9. Ce ai simţit când, în sfârşit, ţi-ai văzut cărţile pe rafturile librăriilor şi în mâinile cititorilor tăi?

Emoţii din belşug şi un gol în stomac. Eram încântată şi speriată: încântată când vedeam sau aflam că o persoană îmi citeşte cărţile, dar, în acelaşi timp, speriată de părerea finală. Oare i-a plăcut? S-a enervat? Va arunca romanul? A fost intrigat? Mereu îmi pun întrebări, sunt curioasă din fire, însă după prima lună m-am liniştit şi doar m-am bucurat să îmi văd cărţile în librării sau alături de cei care mi-au oferit o şansă să arăt ce pot şi mi-au acceptat Provocarea. O să fiu sinceră: am în minte 3 serii, 13 romane. Sper să reuşesc să le scriu pe toate, pentru că ideile sunt trecute, rămâne doar să găsesc cuvintele potrivite pentru a atrage cititorul în meleagurile pe care urmează să le creez. 

11195418_10205681428786365_1184907275_n.jpg

10. Pe lângă faptul că eşti scriitoare, eşti şi o cititoare pe măsură. Cam câte cărţi se află în micul tău paradis, numit bibliotecă? Ce reprezintă acestea pentru tine?

Cred că am aproape 5 000 de cărţi în bibliotecă, iar numărul lor creşte săptămânal. Nu mă pot abţine. Sunt tot timpul reduceri şi atâtea serii care îmi fac cu ochiul. Îmi place să îmi admir cărţile, să le miros, să le şterg de praf şi să îmi completez lista de pe laptop, mândră de paradisul pe care am reuşit să-l creez. Baza am primit-o de la părinţii mei, care îmi împărtăşesc pasiunea. Au citit fiecare mii de cărţi. Eu mă simt ca un ucenic în preajma lor, dar într-o zi voi deveni şi eu Maestru!

11221013_10205681428746364_1093809980_o.jpg

Cărţile reprezintă lumea mea, îmi sunt atât prieteni, cât şi duşmani (cred că toţi ştim autori şi personaje care ne-au făcut să suferim). Sunt o parte din mine, din sufletul meu şi asta nu se va schimba vreodată. Biblioteca mea este vrăjită. Am văzut asta când a venit CLANul la mine să petrecem Revelionul împreună. Am văzut uimirea de pe chipurile prietenilor mei şi curiozitatea care îi controla, acea curiozitate care îi îndemnă să răsfoiască romane şi să facem schimb de recomandări şi autori preferaţi. A fost un moment foarte special pentru mine: atunci i-am primit în lumea mea, lumea cuvintelor.

11. Mulţumesc mult pentru că ai acceptat să împărtăşeşti cu noi mici fragmenţele din viaţa ta. Câteva gânduri pentru cititorii noştri?

Eu îţi mulţumesc, Andreea! Mă bucur să am o fană ca tine!

Mesajul meu o să fie simplu: le mulţumesc tuturor celor care au citit tot interviul („vorbesc mult”, sunt conştientă de asta), sper că am reuşit să vă atrag atenţia asupra seriei şi să vă fac curioşi, apreciez din suflet sprijinul şi încurajările voastre, pentru că fără voi, dragi fani şi viitori cititori, un autor devine o persoană singuratică, pierdută printre propriile gânduri. Tot ceea ce creez este o invitaţie pentru voi, într-o lume cu reguli nescrise, pe care vă încurajez să o descoperiţi. Sunteţi o forţă care nu are graniţe, care formează autorul şi îi oferă tot ce are nevoie pentru a scrie din pasiune, pe aripile creaţiei!

Citiţi cu drag şi din plăcere!

10417619_853060971391850_2525785694378522633_n

 

capture-20170630-084158

Publicat în Interviuri

La șuetă cu autorii români #11 – Monica Ramirez [aprilie 2015]


Monica Ramirez locuiește în SUA, unde a publicat nouă romane. Bucureşteancă, absolventă a Belford University din California, cu o diplomă de Creative Writing, membră a EWA – Espionage Writers of America, și a Romanian Crime Writers Club, a debutat în România la editura Tritonic cu Asasin La Feminin, primul volum tradus în limba română din seria Alina Marinescu, apărut la editura Blue Ink Waters Press din America în ordinea care urmează: The Unwilling Assassin, Whispered Identities, Balance of Power, Beyond Smoke and Shadows, Abyss și Requiem for an Assasin. Editura Boson Books i-a publicat cele două romane istorice de dragoste, Intimate Strangers Affair și Kit Black, precum și thriller-ul Blackout. Au mai apărut în România la editura Tritonic: Asasin la Feminin – Seria Alina Marinescu, vol.1, Identități secrete – Seria Alina Marinescu, vol.2, Balanța puterii – Seria Alina Marinescu, vol.3, Bariere de fum – Seria Alina Marinescu, vol.4, Abis – Seria Alina Marinescu, vol.5, Kit Black, Cum se scrie un best-seller – Tehnica americană pentru a transforma o idee într-un roman de succes, Traficantul de Umbre, Seducția apei, Viață dublă la Veneția, Fantoma de pe lac. În prezent, Monica are în lucru The Other Half of her Dreams, un thriller/romance/fantasy.

Bună, dragilor! Dacă mi-ați urmărit activitatea din urmă cu ceva ani pe blogul Shattering Words, probabil că o să recunoașteți acest interviu. Am decis să-l readuc și pe Praf de stele, deși ar fi trebuit să o fac de mai multă vreme. De asemenea, vor mai urma și alte interviuri „trecute” zilele acestea. :))


1. Am înţeles că prima pasiune a fost baletul. Ce a reprezentat acesta pentru dumneavoastră? În unele momente, mai simţiţi nevoia să vă lăsaţi purtată pe ritmurile line ale acestuia?

Mama mea, fostă dansatoare profesionistă și, la vremea aceea, profesoară de sport, coordona un grup de dans modern pentru copii. Așa că m-am suit pe scenă pentru prima oară la 6 ani și nu m-a mai dat nimeni jos de acolo până mult mai târziu. Dansul a fost prima iubire și pasiune a vieții mele. Am intrat la Liceul de Coregrafie, însă am continuat să dansez cu grupul mamei mele timp de mulți ani. Pe scenă mă simțeam mereu cu adevărat liberă, ceea ce în vremurile acelea era ceva aproape ilegal. Câteodată mi-e dor de luminile scenei, dar faptul că mi-am transferat pasiunea pentru dans în scris mă ajută foarte mult.

dans-si-balet-pentru-copii-ro_74_0-1

2. Cum aţi ajuns de la paşi de dans, să dansaţi cu nişte simple cuvinte?

Viața de dansator este extrem de frumoasă, dar din păcate mult prea scurtă și la un moment dat era clar că va trebui să mă orientez în altă direcție. Mi-am dorit să scriu încă din timpul școlii, așa că trecerea de la dans la scris a fost cât se poate de naturală. Sigur, nu s-a întâmplat totul dintr-o dată, mai ales pentru faptul că viața mea a luat-o pe un făgaș pe care nu-l anticipasem vreodată, dar după un anumit timp, nevoia de a scrie a apărut mai mult sub forma unei exorcizări. Trebuia să spun o anumită poveste ruptă din realitate și scrisul a reprezentat o eliberare. Inițial, nu am scris în ideea că voi și publica. Cariera de scriitor a prins contur aproape fără voia mea. Dar mi-a plăcut, mi s-a potrivit ca o mănușă, așa că odată ce m-am eliberat de povestea despre care vorbeam, am continuat să scriu.

3. Ne puteţi spune cum a luat naştere seria „Alina Marinescu”? În special personajele, Alina şi Alex, care au parte de o poveste atât de plină de nuanţe?

Seria Alina Marinescu reprezintă povestea care m-a împins către scris. Este o poveste reală, oricât ar părea de halucinant, dar trebuie să nu uităm faptul că realitatea bate de cele mai multe ori ficțiunea. Alex și Alina au existat cu adevărat și continuă să existe, povestea lor complicată de dragoste constituind nucleul seriei. Primele 5 volume au apărut deja în România, volumul 6 și ultimul a apărut deocamdată doar în America, urmând să apară și la noi probabil prin toamnă. La o primă vedere, chiar și acum, Alina și Alex, ba chiar și Marius, cu care cititorii se întâlnesc în cel de-al 3-lea volum, sunt niște oameni obișnuiți. În realitate, însă, duc o viață dublă la granița dintre lumea normală și o lume întunecată a umbrelor… o lume despre care nu se știe mare lucru. Cu permisiunea ta, o să schițez un fel de profil psihologic pentru a introduce cititorul în atmosfera întunecată și plină de neprevăzut a lumii aflate dincolo de realitatea de zi cu zi. O să mă întind puțin, dar promit că merită!


Alina Marinescu preferă cafeaua cu mult lapte, muzică și lumânări când este acasă și un Glock de 9 mm când este în misiune pe teren. Alex Therein iubește plimbările lungi și poate lichida un om în mai puțin de cinci secunde. Alex este prietenul Alinei, iubitul și mentorul ei, câteodată chiar soțul ei. Dar mariajul lor nu este nimic altceva decât o acoperire convenientă pentru misiunile în care sunt trimiși. Normalitatea este foarte greu de atins într-o existență fantomatică, mai ales atunci când lucrezi pentru Elite, o organizație ultra-secretă care nu există, condusă de oameni care nu există. Elite există dincolo de invizibil, fără a fi constrânsă de lege, fără a aparține niciunui serviciu de informații. Cartierul General Elite este o oază subterană unde întunericul este la el acasă, un buncăr post-modern ale cărui surse de lumină sunt mai mult ecranele monitoarelor. Noii recruți sunt remodelați și reprogramați într-o nouă identitate cu un trecut fals.

Alex este un asasin profesionist. Pare un om de oțel, nu cunoaște frica în timpul misiunilor sau în afara lor, dar în mod paradoxal nu a reușit încă să-și distrugă complet orice urmă de conștiință. Alex este de fapt mai mult o fantomă dacă-l comparăm cu un om normal și trebuie să fie așa ca să poată ucide pe oricine i se ordonă. Lui nu-i mai pasă de lucrurile pe care oamenii normali le găsesc importante, sau măcar stimulante, trăiește într-o altă dimensiune în care nu există emoții inutile. Cu toate acestea, între el și Alina se stabilește o conexiune foarte puternică. Alina reprezintă singurul suflet cu adevărat pur din lumea întunecată ce-l înconjoară. Alex reprezintă un mister nu numai pentru oamenii din jurul lui, ci mai ales pentru Alina, care nu-i înțelege aparenta răceală sufletească. Romantismul și sensibilitatea pe care le simte mai mult la nivel instinctiv în el o duc mai degrabă cu gândul la un fel de cavaler modern. Relația paradoxală rece-fierbinte dintre cei doi devine și mai complicată datorită jocului aproape zilnic cu moartea în timpul misiunilor la care trebuie să participe. Probabil cea mai arzătoare întrebare este: o iubește Alex pe Alina cu adevărat? Nu putem răspunde la această întrebare decât urmărind acțiunile lui Alex în ceea ce-o privește pe Alina, ținând cont de existența siguratică și rece în care cei doi sunt nevoiți să supraviețuiască.Până la urmă, Alina l-a schimbat pe Alex de când a apărut în viața lui, și dacă până atunci el se considera mort din punct de vedere sufletesc, ceva se trezește la viață în inima lui din acel moment. Alina este motivul pentru care Alex începe să-și dorească din nou viața, chiar cu prețul pierderii controlului absolut pe care-l prețuiește atât de mult. Trebuie să întelegem că un om care a ucis atât de mulți oameni, de multe ori chiar fără să știe de ce, un om care a văzut atât de multă moarte în jurul lui, nu poate rămâne întreg la minte fără un control strict al emoțiilor, pentru a se proteja de realitatea în care trebuie să supraviețuiască. Înainte de Alina, nu exista nimic pentru Alex decât munca pe care o făcea la modul superlativ. SSO și mai apoi Elite îi cer ori să facă ceea ce trebuie, ori să moară. Nu există alte opțiuni: te supui ordinelor, ori ești lichidat. Iar pentru Alex, care este un perfecționist, alegerea morții nu reprezintă nimic mai mult decât o evadare. Așa că decide să trăiască și tot ceea ce-i rămâne este munca lui pe care o face la modul superlativ. Nu neapărat din mândrie, ci pentru că nu mai are nimic altceva.

Asta încearcă să-i insufle și Alinei, faptul că pentru a deveni un asasin desăvârșit trebuie să devii complet rece, să nu dezvalui niciodată nimanui cine ești cu adevărat, ce simți cu adevărat, pentru a nu da acces nimănui la orice slăbiciune s-ar ascunde pe dinăuntru. Pe de altă parte, este și o formă de onestitate, în sensul că atunci când colegii lui Alex îl privesc în ochi, știu sigur că nu reprezintă nimic pentru el. Și de fapt așa stau lucrurile în Elite; oamenii ca atare nu există, sunt numai niște executanți care trebuie să funcționeze la cel mai înalt nivel. Un mod excelent de a controla totul, începând de la emoții, până la nevoi si dorințe personale. Cu toate acestea, în viața lui Alex apare această ambivalență odată cu apariția Alinei. Nu-i pasă de nimeni și nimic, dar îi pasă, poate chiar prea mult pentru binele lui, de Alina. Asta nu înseamna însă, că-i arată cu adevărat ce simte. Alex nu se mișcă, nu gesticulează, nu se exprimă ca un om normal. Dimpotrivă. Economia totală de gesturi, cuvinte, mișcări nu sunt egalate decât de aura letală pe care o degajează.

Singura poartă prin care-i este îngăduit Alinei să patrundă câteodată sunt ochii lui în care citește adevărate romane, însă niciodată mai mult de cateva fracțiuni de secundă, niciodată suficient de mult timp pentru ca ea să înțeleagă dacă a întrezărit fragmente din propria ei imaginație, sau ceva real. Alex nu este un bărbat real, ci o iluzie creată cu ajutorul oglinzilor. De aceea nu afișează nicio emoție, cu toate că trăirile lui interioare sunt extreme. Ca atunci când în ciuda faptului că este bulversat sufletește, îi arată Alinei documentele care atestă execuția ei pentru a o face să înțeleagă că nu mai există pentru lumea reală, umanitatea ei nu mai contează nici măcar din punct de vedere oficial și ca atare poate fi anihilată cu prima ocazie când nu respectă regulile. Îl doare enorm să-i facă asta femeii pe care o iubește, însă știe că trebuie dacă vrea să o ajute să supraviețuiască.

Însă Alina este o rebelă. A fost o rebelă înainte de recrutarea ei ca agent operativ și ramâne o rebelă și după. Nu se sfiește să se răzvrătească fățiș împotriva regulilor cu care Alex încearcă să o modeleze. Dacă până atunci regulile generale după care se ghida viața ei – și orice viață normală, nu-i așa? – erau să nu furi, să nu minți, să nu… ucizi, acum totul este diferit. Acum i se cere să mintă, să fure, să omoare, și în general să facă absolut orice pentru a-și îndeplini misiunea. Si culmea, Alex este cel care trebuie să o învețe toate astea. Nu mai vorbim despre încrederea în oameni, ceva natural pentru Alina, pe care Alex încearcă cu disperare să o distrugă. Până la urmă, realitatea în SSO se află de cealaltă parte a oglinzii față de societatea normală. Lucruri lipsite de importanță în lumea noastră, cum ar fi un gest, o frază, poate chiar un zâmbet, încrederea în cineva, pot deveni greșeli fatale în realitatea de dincolo. Cineva care trebuie să trăiască ucigând, care trebuie să aducă moartea prin simpla-i prezență nu poate zâmbi, vorbi, trăi usor. Poate face toate astea, dar nu la fel ca oamenii normali.

ganduri

Cu timpul, rebeliunea instinctivă a Alinei se manifestă din plin împotriva celor care doresc să o plaseze sub control, însă învață repede regulile jocului și devine chiar foarte bună în jocul ei aproape zilnic cu moartea, la fel cum învață să manipuleze politicile și pericolele lumii întunecate din care se trezește că trebuie să facă parte fără acceptul ei în prealabil. Însă Elite nu o poate controla. Nimeni nu poate. Chiar dacă joacă după regulile ce i se impun, nu se adapteaza sistemului și nu-și vinde sufletul, păstrându-și compasiunea, umanitatea și emoțiile. Alina rămâne complexă și tridimensională într-o lume limitată emoțional, unidimensională, de unde și complexitatea dramei întregii ei existențe. La început nu știe exact ce să simtă despre rolurile pe care trebuie să le joace în misiunile în care este trimisă, în afară de frustrare și ostilitate, însă trebuie să se adapteze rapid cerințelor și modus-ului operandi Elite dacă vrea să supraviețuiască. În timp devine mult mai sofisticată și controlată în emoțiile pe care le afișează, începând un fel de joc psihologic personal cu Elite și demonstrând nu numai că poate să joace după regulile ei proprii, ci că poate deveni chiar mai bună decât ei la jocul lor. Prin asta nu urmărește să urce treptele ierarhice ale organizației din care face parte. Singura ei aspirație este să-și trăiască frânturile de viată care i-au mai rămas cu cât mai multă integritate. În sensul acesta este foarte ambițioasă. Poate să joace jocul, este extrem de bună la el și singurul lucru pe care-l vrea este să câstige bataliile propriei ei vieți, incapabilă să devină o mașină de ucis.

Conflictul psihologic este enorm, Alina devenind fără voie un asasin de elită care posedă mai multă umanitate si conștiință decât ar trebui pentru binele ei. Libertatea, sau lipsa ei, reprezintă de fapt drama centrală. A fi liberă să aleagă orice în viață nu mai este o opțiune pentru Alina, cu atât mai puțin a se ghida după ceea ce-i spune inima. Odată cu pierderea libertății a pierdut și posibilitatea de-a alege între bine și rău, trebuind să se mulțumească cu ambiguitatea noii lumi din care face acum parte. Organizația Operațiuni Anti-teroriste Ultra-Secrete Elite este o organizație ultra-secretă care nu există, condusă de oameni care nu există. O organizație fără titlu oficial, neînregistrată nicăieri, ai cărei angajați sunt fantome. Nu există coduri de referință și nu este parte integrantă a niciunui serviciu de informații. Elite există dincolo de invizibil, fără a fi constrânsă de lege, fără analiza mass-mediei. De aceea, acțiunile agenților operativi Elite nu par de multe ori prea diferite de cele ale teroriștilor împotriva cărora luptă, făcând dificil de tras o linie clară între unii și alții.

Violență, intrigă, iubire și ură, atracție și respingere într-o lume întunecată și complicată, Elite reprezintă opusul societății ideale. În această lume atât de secretă încât devine fantomatică, agenții operativi devin la fel de fantomatici. Odată intrați în joc, nu se mai pot retrage, nu pot pleca acasă la terminarea programului de lucru. Elite le acaparează viețile complet, invadându-le simțurile, intimitatea, de cele mai multe ori chiar gândurile. Cu toate că luptă în numele binelui, Elite nu garantează absolvirea de păcatele pe care trebuie să le comită în numele acelui bine. Dimpotrivă, Elite reprezintă purgatoriul personal al fiecăruia, un loc foarte opresiv în care sistemele de securitate sunt mai importante decât viețile celor ce-i asigură continuitatea. Când pășesc în lumea reală, agenții operativi nu simt că ar fi eroi care luptă pentru binele omenirii. Ei trebuie să mintă, să înșele, să comploteze, să asasineze. În lumea lor morala se opune în mod direct logicii, datoria anulează iubirea și umanitatea, autoritatea anulează compasiunea, eficiența justifică victimele colaterale.

182305_10151574948497666_1082824199_n

4. Ce v-a atras spre lumea „cenuşie” a spionajului? V-aţi întrebat vreodată cum ar fi dacă aţi face parte din ea?

După cum am mai spus, lumea secretă e reală și poveștile ei pot bate de departe realitatea. Oamenii care fac parte din această lume întunecată sunt nevoiți să ducă vieți duble extrem de complicate din toate punctele de vedere. Agenții operativi sunt supuși unor antrenamente intense pentru a învăța cum să devină soldații perfecți pe teren. Însă nu-i învață nimeni cum să facă față frânturilor de viață normală care le mai rămâne, eventual în mijlocul familiei și prietenilor. Asta sunt nevoiți să învețe pe cont propriu. Și exact acest aspect mă atrage în principal la lumea cenușie a spionajului. Îmbinarea a două lumi aflate la granița dintre alb și negru. Plus că americanul are o vorbă: Scrie despre ce știi. Ceea ce mă aduce la cea de-a doua întrebare, cu care mărturisesc că m-ai pus în încurcătură. Am trei variante de răspuns: să mint, să mint, ori să spun adevărul, ceea ce, evident, este exclus. Problema e că de la un timp am cam obosist să tot dau răspunsuri evazive la genul ăsta de întrebări, așa că o să iau exemplu de la politicieni; am văzut că funcționează.

„Nu înțeleg întrebarea.”

5. Ce aţi simţit atunci când prima dumneavoastră carte a fost publicată? În prezent, aveţi parte de aceleaşi emoţii ca prima oară? Cât a trebuit să aşteptaţi până când prima carte şi-a facut loc pe rafturile librăriilor?

Am fost extrem de emoționată atunci când mi-a apărut primul roman, cu toate că nu mă așteptam. The Unwilling AssassinAsasin la feminin, primul volum al Seriei Alina Marinescu, a reprezentat cumva o mica izbândă personală nu neapărat prin faptul că a fost publicată, ci mai ales pentru faptul că în felul ăsta povestea multor oameni la care țin nespus va rămâne undeva pentru totdeauna. Alina, Alex, Marius, Ford, Jason, Roman, Webb, Oliver, Vallis, Kosmas și mulți alții care, din păcate, nu mai sunt printre noi.

Emoțiile rămân la fel de mari pentru fiecare roman nou publicat. La fel și bucuria pentru fiecare cititor nou în parte.

Din momentul în care am terminat cu Seria Alina Marinescu de scris-convins-că-trebuie-să-public-rescris-despărțit-în-cinci-volume-și-iar-rescris, a durat cam un an până când am văzut primul volum în librării. Spun cinci volume pentru că initial atâtea au fost. Și ca să fac o mărturisire în premieră, toate cele cinci volume sunt strâns înlănțuite cu o poveste reală. Dar asta o știi deja. Ce nu știi este faptul că volumul șase e ficțiune pură cu o singură excepție: soarta organizației Elite. Restul a pornit de la o idee și mi-au trebuit câțiva ani să termin romanul de scris. Adevărul e că am încurcat ițele atât de tare încât n-am mai stiut cum să le mai descurc.

6. De ce aţi ales ca în Statele Unite să publicaţi sub numele de Monica Daneţiu-Pană, iar în România, sub numele de Monica Ramirez?

Monica Ramirez e numele meu legal după căsătorie. Editorul meu din America a decis că Monica Danețiu-Pană ar fi mai exotic. Paradoxal, editorul din România n-a fost de accord. Ca să evităm confuziile, în ultimii doi ani am publicat și în America drept Monica Ramirez.

7. De ce Editura Tritonic? Aceasta a fost prima alegere sau aţi avut în vedere şi la alte opţiuni?

În octombrie 2009, m-am întors în România. La Otopeni, în timp ce navigam printre munți de bagaje, încercând în același timp să am grijă și de cei patru copii pe jumătate adormiți după un drum care a durat 23 de ore, am trecut pe lângă un stand de cărți. Atenția mi-a fost atrasă de coperta unei cărți pe care se afla poza unei femei care ținea în mâini o armă automată. Poza și atmosfera în sine degajată de acea copertă m-au dus imediat cu gândul la Alina Marinescu. Cartea respectivă se numea Somalia, Mon Amour, scrisă de Bogdan Hrib. Am investigat și am aflat că Bogdan Hrib era și editor la Tritonic, așa că i-am trimis Asasin la Feminin. N-a mai durat decât trei luni până a apărut cartea. După cum spune americanul, the rest is just history.

8. Ce a determinat întoarcerea acasă, în locul natal? Dacă ar fi să descrieţi în trei cuvinte atât România, cât şi SUA, care ar fi acelea?

M-am întors pentru că era necesar să revin…datorită job-ului și datorită sufletului. Măcar pentru o perioadă, care se pare că se apropie de sfârșit.

România: dor, primăvară, trecut.

America: spațiu, libertate, început.

11158113_10152809929382666_772468579_n

9. Din micile mele cercetări, am aflat că aveţi parte de o viaţă destul de activă. Cum vă împărţiţi timpul între scris, dans, profesiile de traducătoare şi de editoare, rolul de mamă şi de soţie?

Lucrurile sunt în continuă schimbare în viața mea. Din ceea ce ai enumerate mai sus au mai rămas valabile rolurile de scriitoare, traducătoare (doar pentru romanele mele), mamă și soție. Mai există și o altă ocupație care-mi răpește destul de mult timp, nevoită fiind să… dispar câteodată pentru o perioadă nedeterminată de timp, dar mă tem că despre asta nu pot da prea multe amănunte. Și aici aș dori să le cer scuze cititorilor care-mi scriu si câteodată nu primesc un răspuns timp de mai multe zile. Îi asigur că mă străduiesc să răspund imediat ce reapar J Evident, cu timpul stau extrem de prost! Mi-aș dori o zi cu 48 de ore, dar încerc să mă descurc cu ce am la dispoziție.

10. Cam în jur de câte cărţi se află în biblioteca dumneavoastră? Aveţi vreun scriitor preferat, vreo carte? Ce genuri literare preferaţi?

Cu tot cu cele pe care le am pe e-book reader, câteva mii. Cel puțin! Când m-am mutat înapoi în România, am trimis cu vaporul peste ocean cam 40 de cutii. Probabil vă imaginați că mi-am adus mobila, vesela de bucătărie, garderoba? Da, câteva cutii conțineau și așa ceva. Marea majoritate, însă, conțineau cărți. Am vrut să le donez unei bilbioteci publice, gândindu-mă că ar fi o nebunie să car după mine toate acele volume. Am vorbit cu biblioteca, am aranjat transportul, am semnat hârtiile. Când au venit să ridice cărțile, le-am deschis ușa mirată, m-am prefăcut că habar n-am despre ce e vorba și le-am închis ușa în nas. Pur și simplu n-am putut s-o fac… am simțit că mi-aș dona jumătate din inimă. În schimb, m-am pus pe cumpărat cutii…

Nu am putut niciodată să aleg un singur un autor favorit. Fiecare carte în parte m-a marcat și influențat într-un fel sau altul. Totuși, singurul roman pe care l-am citit de cel puțin douăzeci de ori, ultima oară la patruzeci de ani, a fost Toate Pânzele Sus, de Radu Tudoran. Dintre scriitorii preferați i-aș menționa pe Gabriel Silva, Barry Eisler, Carol Goodman, Alice Hoffman, Khaled Hosseini, Mark Burnell, Kelley Armstrong, Stephenie Meyer, Phillip Kerr, Leif Davidsen, Audrey Niffenegger, Lisa See, Kathryn Walker, Arthur Golden, Steven Gould, Laura Hillenbrand, F. Scott Fitzgerald, John Grisham, Randy Singer, Veronica Roth, Suzanne Collins… și lista poate continua la nesfârșit.

11160265_10152809929397666_1033121418_n

11. Mulţumesc mult pentru că aţi acceptat să ne împărtăşiţi câteva din micile dumneavoastră fragmenţele de viaţă. Câteva gânduri pentru cititorii noştri?

Nu citiți pentru că așa trebuie, ci pentru că habar n-aveți ce pierdeți în caz contrar! Pentru că citind, te cunoști pe tine. Cunoscându-te pe tine, îi poți intui pe ceilalți. Intuiția îți oferă protecție. Desigur, cu condiția să ai tupeul să te privești în oglindă și să conștientizezi cu adevărat cine ești. Îți trebuie curaj să te poți accepta așa cum ești, cu bune și cu rele. Cartea, indiferent de formatul său, copertată sau e-book, înseamnă cunoaștere, iar cunoașterea îți dă putere. Măcar ție în fața ta, dacă nu altfel. Oricât s-ar strădui cei care doresc să modeleze lumea noastră imperfectă într-o utopie de tip corporatist, rece și strict materială, adevărul este că nu suntem numai materie, ci și spirit. Omul are nevoie de emoții, sentimente, are nevoie să viseze, să evadeze din rigorile existenței zilnice. Și exact asta se întâmplă când ne pierdem în paginile unei cărți. Simțim, experimentăm trăiri emoționale, evadăm. Este cel mai minunat sentiment, o plăcere uriașă, o experiență în sine cu fiecare carte în parte. Ne cunoaștem mai bine pe noi înșine, devenim mai buni, mai înțelepți, mai… umani. Așa că citiți cu pasiune și, vorba americanului, Keep your mind and heart open.

Aici puteți găsi toate cărțile autoarei traduse la noi!

capture-20170630-084158

Publicat în Interviuri

Let’s meet them! #4 – Arrio Raul & Victoria Grey


Personajele ce ne vor încânta astăzi sunt Arrio & Victoria din seria Nemuritor a Oanei Arion. Și deja au început să se tachineze unul pe altul, ca de obicei. :)) Veți zâmbi cu gura până la urechi la iubirea ce plutește în aer sau vă veți trezi chiar râzând cu lacrimi în ochi la replicile lor spirituale, mai ales la cele ale vampirului, veți fi la asentiment cu stările lor și vi se va mai îndulci dorul de ei, doar „ascultându-i”.

Lectură plăcută! ^^


Victoria Grey

„Pierdusem mult, oameni la care am ţinut sincer, locuri care îmi fuseseră dragi. Şi, cel mai important, pierdusem o bucăţică din mine. Mă schimbasem. În urmă cu un an, Victoria era doar o femeie normală cu multe visuri şi planuri de viitor. Astăzi era stăpâna argintului, cea atinsă de blestem.”

Arrio Raul

„…era înalt și avea cel mai negru păr pe care îl văzusem vreodată, știți, nuanța aceea de negru care bate în albastru. Și era ondulat, aproape prea perfect ca să pară real. Destul de lung cât să îi încadreze fața, se răsucea în bucle spre ceafă. Eram de-a dreptul invidioasă în acel moment pentru că părea nedrept ca un bărbat să aibă un astfel de păr.”


Dede (D): Bună, dragilor! Mă bucur tare mult că ați acceptat să fiți astăzi aici și să îmi răspundeți la câteva întrebări… mai indiscrete. Sunteți pregătiți?

Victoria (V): Bună, Andreea. Mă bucur să te cunosc. Oana mi-a povestit numai lucruri bune despre tine.

Arrio (A): Bună, frumoaso.

D: Vom începe cu… hmm. Grey? Pentru început, ce mai faceți?

V: Suntem bine. Ne-am liniştit în sfârşit şi pot spune că în momentul de faţă suntem o familie normală. Sau pe cât de normali putem fi noi doi, ca şi cuplu.

D: Raul, mai ai ceva de adăugat?

A: Da, doamnă! În ultimii ani viaţa noastră a fost de un banal delicios.

D: Care a fost primul gând ce te-a lovit atunci când ai văzut-o pentru prima dată pe Victoria? Te-ai simțit în vreo clipă nesigur de faptul că ea l-ar fi putut alege la început pe Ian?

A: Nici măcar o secundă! (Râde)

D: Dacă arogantul de lângă tine s-ar fi îndrăgostit într-adevăr de Lili, Ian ar fi fost o posibilă alegere? Te-ai vedea formând un cuplu cu el, poate într-o altă viață? Sau preferai să rămâi cu Liam, mai aproape de normalitate?

V: Dragă Andreea, Ian îmi este ca un frate mai mare. Cât despre Liam… (îşi pleacă încet ochii, iar Arrio o strânge uşor de mână)… am ţinut foarte mult la el. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă el nu ar fi dispărut, probabil că am fi fost cei mai buni prieteni.

D: Cum v-ați descrie unul pe altul? Ce înseamnă celălalt pentru voi și ce ați învățat în toți acești ani de când sunteți împreună?

V: Încăpăţânat.

A: Încăpăţânată.

(Râd amândoi)

V: Ce am învăţat? Să nu renunţ. Ştiu că sună a clişeu, dar asta ne-a adus împreună şi ne-a ajutat să trecem peste obstacole.

A: Dap, ce a zis ea.

D: Cum e viața de părinte? Vă așteptați să ajungeți într-un asemenea punct al vieții voastre? Vă gândeați că miracolul o să vă atingă și pe voi cândva?

V: Eu, ca muritoare am avut întotdeauna această opţiune. Faptul că s-a întâmplat cu Arrio este cu adevărat un miracol.

A: (Îşi ia o figură serioasă) Scutece, pudră, loţiune de baie, lapte praf. A, şi da, mai multe scutece. Problema este că nu pot sub nici un chip să-l constrâng sa tacă atunci când se trezeşte urlând la două dimineaţa.

V: N-ai face asta!

A: (Râde) Bineînţeles că nu, Victoria, drept cine mă iei! Acum serios vorbind, este incredibil. Nu cred că am fost vreodată mai fericit.

D: Credeți că „te iubesc” ar trebui să fie spus doar atunci când simțiți sau ori de câte ori aveți ocazia să vă exprimați față de cel drag? Sau va înțelegeți pur și simplu din priviri, fără să mai fie nevoie de vorbe? 

A: Eu tot încerc să îi transmit telepatic chestii, dar o ştii pe Victoria: nu crede până nu vede sau, mă rog, până nu aude.

V: Glumeşte. Nu, eu cred că după ce ai trecut prin ce am trecut noi nu mai este nevoie de cuvinte. Am rămas împreună şi asta nu s-ar fi întâmplat dacă nu ne legau sentimente extrem de puternice. Da, ne iubim şi nu avem nevoie de cuvinte…

A: Asta o zici acum, că suntem în public.

(Victoria îl loveşte uşor peste mână, iar el râde cu poftă. Se privesc apoi unul pe celălalt şi-şi zâmbesc.)

D: Regretați ceva ce ați făcut de-a lungul acestei „călătorii”?

V: Multe lucruri. Dar dacă privesc în urmă, nu aş face altfel, pentru că în acele momente toate deciziile au fost cele corecte, date fiind condiţiile. Da, îmi doresc uneori ca lucrurile să fi stat altfel şi să pot avea puterea de a le schimba. Dar ştim cu toţii ce înseamnă să te amesteci în planurile destinului. Am experimentat asta când m-am întors în timp.

A: Eu nu am regrete, draga mea. Am învăţat să mă împac cu mine însumi, De fapt, am fost nevoit să o fac. Nu poţi trăi genul de viaţă pe care am avut-o eu dacă te laşi copleşit de regrete. Te pot ucide.

D: Dragul meu Arrio, cum te simți când atâtea fane oftează după tine, sperând să primească și cel mai mic semn din partea ta? Victoria ce părerea are despre asta?

A: Este foarte greu. (Îşi duce mâna la frunte, mimând oboseala..) Epuizant chiar. Glumesc. Nu ştiu ce să-ţi răspund. Sunt încântat că povestea noastră, spusă de Oana, a plăcut. Că noi am plăcut.

(Victoria îi dă un ghiont)

V: Îi place să pozeze în modest uneori. (Se apleacă în faţă şi şopteşte.) În fiecare zi îşi verifică mailul şi pagina de Facebook.

D: I-ai spus odată Victoriei că dacă vreodată veți rătăci drumul, o vei găsi, indiferent de ce se va întâmpla. Ea te-a găsit pe tine. Cunoaștem cât de mult a afectat-o pe ea situația de atunci. Am simțit pe pielea noastră! Însă a venit și rândul tău. Ai fost nevoit să suporți „pierderea” ei și chiar erai dispus să sacrifici tot. Ce-a fost în capul tău brunet, când te-ai gândit că ai fi putut să trăiești cu asta pentru tot restul vieții tale plictisitoare?

A: Cine a spus că urma să supravieţuiesc pierderii ei? (Zâmbeşte trist) Da, eram dispus să fac orice pentru a o aduce înapoi. Orice. Chiar dacă asta ar fi însemnat să dispar. Nu am făcut-o, nu din laşitate, ci pentru că mi-am dat seama că EA nu ar fi putut trăi cu asta. Oricum am fi dat-o, ieşea prost pentru unul dintre noi.

D: Draga mea Victoria, ai putea împărtăși cu noi câteva rânduri despre cărticica ta de debut dedicată copiilor?

V: Oh, încă nu. Sunt superstiţioasă.

D: Mai știi cum arăta o zi din viața ta obișnuită, dinainte să te trezești aruncată într-o lume ce exista doar în legende? Cât de mult consideri că s-au schimbat zilele de-atunci față de ceea ce trăiești astăzi?

V: Nu foarte mult. Acum suntem trei, dar rutina zilnică este minunată. Plecăm în călătorii lungi şi am reuşit să vedem în ultimul an o mare parte din Europa. Eu scriu, iar Arrio, ei bine, nu voi dezvălui natura proiectului la care lucrează, dar pot să vă spun că va fi o surpriză.

D: Dar tu, Arrio? Cum era înainte să o cunoști pe Victoria?

A: Întunecată. Blazată. Crudă. Sunt vampir, pentru Dumnezeu! Dar (îşi atinge pandantivul legat în jurul gâtului cu un şiret subţire) după aproape trei sute de ani de întuneric, pot sta dimineaţa pe terasă ţinându-mi fiul în braţe. Dacă asta nu este un miracol, atunci nu ştiu ce este.

D: Dacă ai avea din nou șansa de a alege între a continua ca medic veterinar și a te întoarce acasă pentru a prelua micuța cafenea, ai porni din nou pe același drum, războinică Grey? Ai mai alege să accepți moneda necunoscutului sau ai arunca-o de data asta?

V: Cu siguranţă da! Aş face exact ce am făcut în trecut. Pas cu pas!

D: Odată cu moneda, ceva s-a schimbat și în tine, nu doar lumea din jurul tău. Ai ajuns să poți ucide creaturi supranaturale, să le oferi vindecarea și chiar să retrezești morții ce-și găsiseră deja împăcarea eternă. Experiența această te-a marcat extraordinar de mult, așa că te întreb: cum te-ai descrie în clipa asta? De ce adăugiri are acum parte noua versiune a Victoriei Grey?

V: Este mai sigură pe sine. Am învăţat că, de fapt, curajul nu înseamnă să nu-ţi fie teamă, ci să continui să lupţi chiar dacă îţi este teamă. Şi am mai învăţat ceva: să-mi asum deciziile. Şi greşelile.

D: Doriți să împărtășiți câteva gânduri cu cititorii blogului?

A: Păi, ca să o citez pe Oana, citiţi şi rămâneţi frumoşi. Şi nu vă lăsaţi muşcaţi de vampiri (Râde şi îşi arcuieşte sprâncenele într-o grimasă sugestivă)

V: Termină, Arrio! (Râd amândoi) Păi, pot să îi încurajez să nu renunţe. Să rămână bine ancoraţi în realitate şi în prezent, dar să nu uite să viseze. Cam atât!

D: Vă mulțumesc pentru că v-ați rupt din timpul vostru și ne-ați lăsat să vă cunoaștem mai bine. Sper să ne revedem cu bine!

V: Noi îţi mulţumim!

A: Mulţumim, Andreea! (Se ridică şi o sărută uşor pe Andreea pe obraz) Eşti foarte foarte drăguţă.


În rubrica Citește românește!, veți găsi toate recenziile volumelor, cât și părerea mea asupra aventurii la care am luat parte alături de personajele Oanei.

Ne citim data viitoare! ^^

small-1302-5bfadc376de0e

Publicat în Interviuri

Let’s meet them! #3 – Cumnatele Morgan


Un nou interviu, dragilor! Ne-am amuzat împreună cu frații Morgan, așa că a venit timpul să ne bucurăm și de partea feminină a familiei. Cumnatele Morgan, Kim, Sam și Marlene, mi-au făcut deosebita plăcere de a răspunde la câteva întrebări. Sunteți curioși să descoperim ce au mai făcut și cu ce pățanii s-au confruntat atunci când copiii lor erau încă mici? :))


Kim (foto stânga): „Mă întorc spre femeia ce mi-a dat viață… Uneori mi-aș fi dorit să îi semăn mai mult…”

“Puține persoane au fost cele care m-au apreciat pe mine, pentru ceea ce sunt eu și reprezint cu adevărat. Pentru adevărata eu, Kim Larsen.”

Sam (foto dreapta): „Fata din fața mea este ca o păpușă. Blondă, cu părul lung, ochi incredibili de verzi și tenul ca de porțelan. Suntem cam de aceeași înălțime, dar în rest reprezentăm două contraste. Zâmbetul îi este însă deschis și sincer și îmi place de ea din prima clipă.”

“Ai reușit să te ciocnești de toți trei în aceeași zi și i-ai făcut să reacționeze cum nu i-am mai văzut s-o facă niciodată, mai ales pentru o fată!”

Marlene (foto centru): „- La duș?! Cum să se înece la duș?!
– Păi…stai să-ți explic! În timp ce făceam duș, împreună bineînțeles, adăugă șoptit, m-am gândit să încercăm și planul vertical și…
– Holden! se aude țipătul disperat al Marlenei. Sper că nu le și desenezi, că te omor!”

„- Ce poate fi mai deosebit decât să te cer când suntem înghesuiți într-o toaletă?”


Dede (D): Fetelor, mă bucur tare mult să vă am aici! Ce mai faceți? 

Kim (K): Foarte bine, mulțumesc de întrebare. Ocupată, după cum știi.

Samantha (S): Minunat, mulțumesc.

Marlene (M): Foarte bine, ca de obicei.

D: Vă descurcați admirabil să țineți în frâu întreaga familie, în special masculii posesivi. Cam câte bătăi de cap vă dă chestia asta?

S: Am crescut cu ei și m-am obișnuit cu felul lor de-a fi, deci nu am nicio problemă cu asta. Niciuna dintre noi nu ne-am schimbat felul de a fi și nici nu ezităm să facem ce vrem, pentru că posesivitatea lor se manifestă doar ca să arate tuturor că suntem ale lor, nu ca să ne îngrădească pe noi.

K: Poate că toți bărbații din familia Morgan sunt posesivi și excesiv de protectori și știu că nu tuturor femeilor le-ar plăcea asta, dar eu îi iubesc așa cum sunt. Pe toți! Pentru că sub tot acel aspect, sunt niște bărbați iubitori și grijulii, pe care noi, femeile Morgan, îi învârtim exact cum dorim. Puțin îmi pasă că Hayden mai mârâie la câte cineva, când eu îl rog ceva, îmi îndeplinește orice dorință. Ador modul în care mă privește chiar și după atâția ani, de parcă eu aș fi centrul universului său.

M: Eu aș putea spune că mă distrez. Sigur, Holden are aceeași posesivitate ca și restul familiei, doar că, la el, e învelită în umor. Și încă mă mai întreb de unde scoate toate prostiile! Cu toate astea, e suficientă o privire de-a mea atunci când este cazul și devine imediat serios, deci mă descurc mai mult decât bine.

D: Dacă nu ai fi ales să pleci pentru a-ți făuri o viață normală departe de vedetismul ce te înconjura acasă, cum crezi că ai fi ajuns astăzi?

K: Nu știu. Probabil că tot mi-aș fi croit propriul meu drum până la urmă, așa cum mi-am dorit, dar nu cred că aș fi fost la fel de fericită. Știi bine că nu suntem chiar o familie normală. Suntem mulți și suntem cam nebuni, dar suntem perfecți unul pentru altul în toată nebunia noastră.

D: Sam, ai fi recunoscut vreodată în fața lui Heaton ceea ce simțeai pentru el, dacă nu s-ar fi intervenit în viața voastră?

S: Nu știu. Poate că da, în cele din urmă. Când m-a scăpat gura și i-am pomenit lui Kim de faptul că sunt îndrăgostită de Heaton, am fost… speriată. Nu credeam că există vreo șansă ca noi să trecem la ceva mai mult decât prietenia care ne lega de-atâția ani, pentru că și el și-a ascuns sentimentele extrem de bine. S-a dovedit că acea scăpare, și Kim, bineînțeles, ne-au schimbat viața.

D: Draga mea Marlene, ai avut parte de cea mai nonconformistă cerere în căsătorie, de până acum, de la un Morgan. Te consideri o norocoasă? 

M: Mi s-a pus adeseori această întrebare, iar răspunsul meu este același: a fost o cerere perfectă și da, sunt o norocoasă. Nu contează unde ești cerută în căsătorie, nici dacă e o ambianță romantică sau nu. Nu contează nici dacă există acel inel. Singurul lucru important este ca acea persoană să te iubească cu adevărat și suficient de mult încât să își dorească să vă petreceți viața împreună.

D: Care a fost ultimul gest romantic pe care băieții l-au făcut pentru voi?

M: M-a dus într-un parc de distracții. Am fost doar noi doi, am mâncat vată de zahăr și ne-am urcat în toate aparatele. Ne-am simțit ca doi adolescenți.

K: Un weekend prelungit la Bora Bora. Hayden m-a răsfățat cu ciocolată și înghețată, mâncată în brațele lui, și mi-a dăruit o brățară de care atârnă trei litere H. Am privit împreună apusuri și răsărituri de soare.

S: Am găsit dormitorul plin de flori. Nu era niciun eveniment, nu sărbătoream nimic, dar Heaton știe că îmi plac mult florile.

D: Dar pe care l-ați făcut voi pentru ei?

K: L-am invitat la un club country ca să-i arăt că putem dansa și împreună. Am reușit câțiva pași apoi, ca de obicei, am stat îmbrățișați și doar ne-am legănat pe muzică. Cred că eram caraghioși printre toți cei care țopăiau, dar nouă nu ne păsa. Ne-a amintit de prima oară când Hayden m-a strâns în brațe, pe motiv că mă învăța să dansez.

M: Am schimbat patul. Din nou. Hahaha! Glumesc! Sau nu.

S: O plimbare cu balonul. Eu eram fermecată de peisaj, Heaton de mine. Nu știu cât de romantic a fost totul, dar dacă mă iau după noaptea care a urmat, cred că l-am impresionat.

D: Ne-ați putea povesti o fază amuzantă din viața de părinte în care protagoniștii erau chiar soții voștri? Poate să fie și una la comun. :))

Cumnatele: Când i-am lăsat singuri pe ei trei cu toți copiii, iar noi ne-am răsfățat cu o zi la Spa. Trei bărbați și șapte copii cu vârste între unu și cinci ani? Un adevărat coșmar! Când ne-am întors, casa era plină de pene, pentru că s-au bătut cu pernele și au rupt vreo câteva, nu mai spunem de jucăriile și mâncarea care erau peste tot. A fost prima și singura dată în care i-am văzut depășiți de situație. Au avut ceva probleme cu schimbatul scutecelor lui Stuart, care era cel mai mic, dar care era foarte activ. Nu i-au putut prinde un nou scutec, iar Holden, ca un tătic mândru ce era, l-a lipit cu bandă adezivă. De fapt, jumătate de scutec era învelit în bandă adezivă. Când ne-am întors, soții noștri ne-au privit ca pe niște minuni coborâte din cer, dar când le-am spus că tot ei trebuie și să spele copiii, să-i culce și să facă curat pentru că nu voiam să ne stricăm unghiile proaspăt lăcuite… Dap, fețele lor disperate ne-au făcut să râdem cu lacrimi și încă mai glumim pe seama lor din cauza asta

D: Cât de mult v-au terorizat copiii pe când erau mici? Și ce măsuri ați luat pentru a-i pune la punct?

K: Hailey a fost o fetiță cuminte. În plus, fiind singura fetiță, cam toată lumea voia să stea cu ea, așa că nu mi-a dat prea mult de furcă. Gemenii, în schimb, au fost niște drăcușori care se întreceau în năzbâtii. Erau doi, deci aveam mereu emoții duble. Hayden se distra de câte ori făceau vreo boacănă, dar eu mă dădeam de ceasul morții. Am învățat repede că cel mai bine era să mă prefac supărată, așa toți trei se învârteau în jurul meu, încercând să mă determine să îi iert. Când au crescut, a trebuit să schimb tactica. Era o nebunie când se întâlneau toți șase, așa că aveam nevoie de altceva. Nu sunt adepta bătăilor, așa că puneam furtunul cu apă pe ei. Când erau afară. Dacă erau în interior, o cană de apă rece făcea minuni, mai ales că ei erau cei care trebuiau să ștergă tot și să facă ordine după aceea.

S: Nu cred că am fost mai terorizată decât alte mame. Nu-mi plăcea când se băteau, chiar dacă o făceau în joacă. Am fost mai speriată când, pe la 5 ani, Scott a căzut de pe bicicletă și și-a rupt mâna. Heaton, calm ca de obicei, ne-a urcat pe toți în mașină și ne-a dus la spital. M-a consolat spunându-mi că ăsta e doar începutul și a avut dreptate. Până când băieții au ajuns la adolescență, au mai fost mâini rupte, un picior rupt și capete sparte. Ca să-i fac să se potolească, era suficient să mă încrunt la ei, cu mâinile în șolduri. Ăsta era semnul că au întrecut măsura. Și se potoleau!

M: Pentru că Michael și Matt erau puțin mai mici decât băieții lui Kim și Samantha, eram deja obișnuită de la ceilalți cu firea activă a copiilor Morgan. Eu am fost terorizată de câte ori se urcau în copaci și mă enerva că Holden, în loc să-i certe, se cățăra și el cu ei. Am fost tentată de câteva ori să îi pocnesc pe toți trei, dar am descoperit că o lacrimă falsă are mai multă putere. Nu sunt o bună acriță, dar cu ei mergea întotdeauna. Și încă mai merge!

D: Vă simțiți mai dominante acum că familia începe să se înmulțească pe partea feminină?

S: Oarecum. Eu nu am o fată și nici nepoțică, dar le iubesc pe Hailey, Heather și pe Angel ca și cum ar fi ale mele și e o încântare că numărul fetelor crește, spre disperarea bărbaților.

M: Angel a fost o surpriză pentru toată lumea, dar a învățat extrem de repede ce înseamnă să fii născută o Morgan și cum să îi joace pe toți după cum vrea ea. Poate că suntem mai puține numeric, dar nu suntem nicidecum dominate. Și să-ți mai spun ceva: Angel a moștenit firea lui Holden, deci face cât zece!

K: Nu m-am simțit copleșită de predominanța masculină din familia Morgan pentru că era ceva la care mă așteptam, dar asta a făcut ca legătura mea cu Hailey, cea de mamă – fiică, să fie mult mai puternică. Nu o dată ne-am coalizat împotriva lor și întotdeauna noi am fost cele care am câștigat. În plus, băieții ne-au adus fete. Aria și Dakota sunt minunate, potrivindu-se perfect cu nebunia generală a familiei.

D: Un moment în care v-ați aprins rău, dar unul dintre copii v-a întrerupt. Cum s-a terminat?

M: Nu au existat momente în care să fim întretrupți, pentru că Holden se asigura întotdeauna de asta. Și-a instruit băieții să nu intre niciodată peste noi, iar uneori chiar anunța în gura mare că nu vrem să fim deranjați. La început, am fost jenată când o făcea, dar toată lumea se comporta ca și cum era ceva normal, așa că…

S: Dormitorul nostru are cheie, așa că… Desigur, au existat dăți când au bătut la ușa noastră în momente mai… delicate, dar Heaton ieșea un minut sau două și rezolva problema copiilor imediat, apoi se întorcea la mine.

K: Hayden nu s-a ferit niciodată să arate cât de mult mă iubește și nici să mă țină mereu în brațe. De fapt, cred că ar părea ciudat dacă nu ar face-o. Noi așa am fost de la bun început, iar copii au crescut știind că sunt momente în care ne dorim să fim numai noi doi și le-au respectat.

D: Ultima carte citită? Ultimul film văzut împreună cu soțul vostru?

S: Moarte pe Nil de Agatha Christie, pentru că îmi plac misterele și cărțile polițiste.

M: Un volum de poezii ale lui John Keats. Ultimul film l-am văzut împreună toți șase, vă spune Kim despre care e vorba.

K: Ultima carte pe care am început-o am primit-o cadou de la Samantha și Marlene. Încă nu am terminat-o, dar am fost la ecranizarea ei și i-am luat și pe băieți cu noi. Cincizeci de umbre ale lui Grey. A fost o nebunie totală! Hayden, Heaton și Holden au fost printre puținii bărbați din sală și nu s-au simțit prea bine la început. Hayden m-a bombănit la început că l-am cărat la acel film, apoi a întors totul în favoarea lui. „Vezi, ăsta e mai nebun decât mine! Eu nu ți-aș face așa ceva!” Nici Heaton sau Holden nu s-au lăsat mai prejos, iar după prima jumătate de oră de film, era ca la circ. Jumătate din femeile din sală nu se mai uitau la ecran, ci ne sorbeau bărbații din priviri, iar cealaltă jumătate era pe sub scaune, tăvălindu-se de râs. A trebuit să plecăm înainte să sară vreo nebună pe ei sau să fim dați afară de cei de la pază.

D: Când le-ați spus ultima dată „te iubesc” fraților Morgan? Cât de des faceți asta?

S: Astăzi. Cel puțin o dată pe zi.

K: Astăzi. Zilnic.

M: Astăzi. Zilnic.

D: Primul cuvânt la care vă gândiți atunci când îi aveți în față pe bărbații voștri?

K: Chiar și după atâția ani, când Hayden mă țintuiește cu privirea, simt o mulțime de lucruri. Cu greu aș putea găsi doar un singur cuvânt care să cuprindă toate sentimentele și gândurile mele din acel moment. Cred că dragoste ar fi cel mai complex.

M: Dragoste și veselie, pentru că astea două merg mână în mână când e vorba despre Holden.

S: Dragoste, în primul rând. Apoi o mulțime de alte sentimente.

D: Câteva gânduri pentru cititorii voștri?

K: Vă mulțumim că ne-ați fost alături în toată povestea asta nebună pe care a creat-o Corina și sperăm că v-am făcut să zâmbiți măcar.

S: Să nu ne uitați!

M: V-aș da niște sfaturi despre paturi, dar cred a făcut-o deja Holden suficient de des, așa că o să mă rezum să vă mulțumesc că ne-ați citit povestea.

D: Vă mulțumesc pentru că mi-ați acceptat invitația de a-mi acorda din timpul vostru și sper să ne mai auzim!

Cumnatele: Și noi îți mulțumim!


Puteți achiziționa Triplu H (2 volume), dar și restul cărților autoarei de pe site-ul Editurii Hathor.

Ne citim data viitoare! ^^

*Edit realizat de Ioana Duță.

small-1302-5bfadc376de0e

Publicat în Interviuri

Let’s meet them! #2 – Alina Marinescu & Alex Therein (Ștefănescu)


Bună, dragilor! Vă doresc o primăvară minunată și plină de bucurii!

Astăzi, împreună cu Monica Ramirez, vă oferim ca mărțișor un interviu minunat cu Alina și Alex, una dintre cele mai bune echipe de agenți operativi care a existat vreodată. Și încă se menține la nivel înalt! Am realizat acest interviu special pentru voi, sperând să vă mai alin puțin dorul de ei, sau poate că am făcut-o de fapt pentru mine?! Hmm… Aflu eu răspunsul în cele din urmă! :)) Până atunci vă invit să descoperim împreună ce mai fac cei doi și cum e viața de părinte. Enjoy! 🙂


Alina: „- Pentru că lumea de acolo va distruge ce avem aici. O să corupă totul. Acolo ne rănim unul pe celălalt în o mie de moduri în fiecare zi. Aici, îmi pun palma peste inima lui, e diferit. Am mai trecut prin asta și înainte, mi-am permis să visez și să sper la viața asta. Privirea îmi rătăcește prin cotloanele întunecate ale încăperii. Am avut-o pentru o vreme… am avut totul, toată fericirea la care am visat. Și acum știu că singurul adevăr din viața mea e cine și ce sunt în Elite… cine am fost mereu. Restul nu e decât iluzie.”

Alex: „- Nu vreau să-ți spun să speri în ziua de mâine. Mâine nu există pentru noi. Vocea îi scăzu până deveni o șoaptă. Dar să nu uiți niciodată că te iubesc și că am nevoie de tine. Să nu uiți asta niciodată.” 


Dede (D): Alina, Alex, nu ne-am mai auzit de mult. Mulțumesc că v-ați făcut puțin timp să-mi răspundeți la întrebări. Ce mai faceți? Cu ce vă lăudați în acest moment?

Alina (A): Mulțumim și noi pentru inițiativă! Nu ne prea putem lăuda cu ceva, din moment ce e obligatoriu ca succesele noastre să rămână un secret absolut. În rest, suntem bine. Supraviețuim, la fel ca întotdeauna.

Alex (Ax): Suntem bine și vreau să spun din capul locului că n-aș fi acceptat niciodată să răspund la acest interogatoriu dacă nu mi-ar fi pus Alina pistolul la cap. Glumesc. Pistolul e de jucărie și toată lumea știe că sunt cel mai sociabil tip din lume. Alina râde isteric… habar n-am de ce.

D: Ce fac micuțele Sage și Anjolie? Cauzează probleme sau sunt niște îngerași precum ni-i imaginăm? Cum e viața de părinte și cât de mult vă solicită acum?

A: Cresc, cresc și noi încercăm să joglăm cu job-ul și rolul de părinți. Nu ne iese mereu chiar perfect, dar ne descurcăm. Sigur, avem și ceva ajutor, Jason și Oliver fac pe bonele din când în când și de fiecare dată mă rog să găsim casa întreagă!

Ax: Sunt niște îngerași care știu să se bată și să tragă cu orice armă posibilă. Băieții n-au idee ce-i așteaptă cât de curând. Băieții răi, adică.

D: Care a fost primul gând ce v-a trecut prin minte atunci când v-ați văzut prima dată unul pe celălalt?

A: N-am mai putut gândi.

Ax: Am fost incapabil de gânduri.

D: Dacă ar fi s-o descrii pe Alina, ce cuvinte ai folosi? Ce înseamnă pentru tine și ce ai învățat de la ea?

Ax: Jumătatea mea mai bună în absolut tot. Alina reprezintă toată viața mea, fără ea nu mi-aș mai putea dori să trăiesc. Și exact asta m-a învățat, cum să trăiesc.

D: Dar tu Alina? Ce îl caracterizează pe Therein și cum te simți atunci când stai în preajma lui? Ce înseamnă el pentru tine și cu ce te-ai deprins din viața lui?

A: Alex este ancora mea, mă completează în absolut totul și mă lasă fără respirație de fiecare dată când suntem împreună. Ce înseamnă el pentru mine? Focul, întunericul, nuanțele de gri.

Simona: Când ai conștientizat că te-ai îndrăgostit de Alex?

A: Cred că din primul moment.

D: Credeți că „te iubesc” ar trebui spus doar atunci când simțiți că este real?

Ax: Ce sens are să rostești cuvinte goale?

A: Trăim într-o lume în care cuvintele au devenit atât de goale de conținut încât ar fi bine să le rostim doar atunci când suntem siguri că exprimă ceea ce simțim.

D: Știm cât de important a fost și încă este Marius pentru tine. Mai ai momente când te oprești pur și simplu și-ți lași gândurile să zboare spre el? Dar fetele? Le vorbești des despre tatăl lor?

A: Marius este îngerul întunecat care mă ocrotește din umbre. N-am nevoie să mă gândesc la el pentru că este întotdeauna alături de mine. Nu vorbim prea des despre el, dar îl simțim mereu prin preajmă.

D: S-a adaptat Alex acestui nou rol, cel de părinte? Cât de bine se descurcă?

A: Chiar dacă pare aproape de necrezut, rolul i se potrivește ca o mănușă. Ador să-l privesc în timp ce se joacă cu fetele ori le învață tot felul de lucruri. E foarte protector cu ele, blând, răbdător, înțelegător și râd de se tăvălesc pe jos, fac numai prostii împreună. Iar fetele îl adoră.

D: Ai ceva de adăugat Therein? Te-ai gândit vreodată că o să ajungi în postura asta cândva? Ți-ai dori mai mulți copii?

Ax: Da, aș adăuga că ați cam rămas în urmă, pentru că avem mai mulți copii. Ceea ce e un secret și nu dispuneți de nivelul necesar de securitate pentru a vă fi dezvăluit în totalitate.

D: Te-ai fi văzut îndrăgostit de altcineva, dacă Alina nu ar fi rămas cu tine?

Ax: Nu.

D: Regretați ceva ce ați făcut și ați dori să-l luați înapoi?

A: Vallis…

Ax: Regret că n-am avut șansa de-a face parte din viața fiului meu.

Simona: Dacă ați putea alege o altă viață, ați face-o?

A: Acum câțiva ani, probabil aș fi spus da. Acum însă, nu. Categoric, nu.

Ax: Doar alături de Alina.

D: Cum credeți că ar fi arătat traiul vostru, dacă SSO nu-și băga coada în ecuație?

Ax: O întrebare abstractă la care nu pot găsi un răspuns.

A: În mod sigur de un milion de ori mai calm… și mai plictisitor.

D: Cum arată acum o zi obișnuită din viața voastră?

A: Top secret.

Ax: Top secret.

D: Câteva gânduri pe care ați dori să le împărtășiți cititorilor?

A: Mi-aș dori să ne înțeleagă cu adevărat, chiar dacă știu prea bine că n-au cum. Poate doar până la un anumit nivel, dar nu în totalitate. Să ne înțeleagă trăirile, dramele și alegerile dificile cu care ne confruntăm aproape zilnic. Să nu se aștepte să ne comportăm ca niște oameni care duc vieți normale. Ori să reacționăm, iubim, urâm, gândim ca oamenii din lumea reală. Suntem fantome. Și asta ne definește în totalitate.

Ax: N-o mai judecați pe Alina. În locul ei v-ați fi dezintegrat pe loc de la bun început.

D: Mulțumesc pentru prezență și succes în ceea ce aveți de făcut pentru omenire și pentru voi!

A: Mulțumim, așa să fie!

Ax: (O înclinare imperceptibilă din cap în loc de răspuns.)


Mulțumesc Simonei de la Adventures after tea pentru întrebările sale! 🙂

În rubrica Citește românește!, veți găsi părerea mea asupra întregii aventuri la care am luat parte alături de Alina, Alex, Ford, Jason, Marius și mulți alți agenți operativi.

Ne citim data viitoare! ^^

small-1302-5bfadc376de0e