Favi(read) sau cum să te trezești cu o carte în cap

„Reading is a conversation. All books talks. But a good book listens as well.”
Mark Haddon

---

– Dede, trezește-te, strigă o voce răgușită.

Somnoroasă, îmi trag pătura peste cap, dornică de a adormi la loc, dar ceva nu mă lasă și îmi aterizează direct în ceafă. Ceva colțuros și cu greutate. Ce naiba!, gândesc iritată, frecționând zona sensibilă.

– Haida sus!

Cineva repetă ultimul cuvânt ca o casetă stricată. Sus, sus, sus…

Dau pătura la o parte, dar nu mai e nimeni în cameră. O trag înapoi, iar în clipa următoare se aud alte strigăte necunoscute și la fel de răgușite ca prima voce. În același timp, ceva începe să țopăie pe spinarea mea. Fie visez și urmează să mă trezesc, fie sunt victima unei glume neinspirate.

Aruncând pe jos pătura, cu tot cu țopăitoarea de pe mine, ultima variantă pică. Sunt singură în cameră și nu pare să fie nimeni ascuns care să se amuze pe seama mea. Se aude un oftat și mai multe interjecții nu prea delicate de sub pătură. Observ cum aceasta se… mișcă?! Cum ai mei nu țin animale în casă, nu-mi pot închipui nimic care să fie atât de mic și să mai și țopăie. Sigur visez!

Miracol (#5) – Nu e timpul

Autor’s POV

– Cred că Damian are dreptate. Ar fi mai bine să mergem după el. Dacă s-a rătăcit? Pe cât sunt eu de împiedicată, pe atât este el de paralel cu orientarea, declară solemn Dede, îngrijorată fiind pentru fratele ei mai mic.

– Eu când ți-am zis că ești o împiedicată, negai de fie… începu Damian, dar nu mai reuși să termine.

– Amândoi au dreptate, dragule, interveni doamna Stwood, întorcându-se spre soțul ei. Mai bine mergem să-l căutăm. A întârziat prea mult. Parcă spuneai că știe parcul ăsta cu ochii închiși, atunci când te-ai „gândit” la acest plan „mirobolant”, precum te lăudai ieri! Acum te-ai răzgândit? îl ferici apoi pe Damian cu o privire încruntată, așteptând un răspuns.

Întrecere în doi (#1)

Photo: pinterest.com

Trecuseră trei zile de cȃnd Derina era acasă. Iar specia masculină nu contenea să nu apară prin preajma ei mai tot timpul. Pe cȃnd fata era total indiferentă în fața lor, avȃnd ochi doar pentru unul singur, Demetri părea că avea să-și iasă din minți din clipă în clipă.

– Alex, unde ești? îl strigă pe un ton șoptit Derina. Alex? repetă din nou, ceva mai tare, dar nici de data asta nu primi vreun răspuns.

Oftă iritată de nepăsarea lui și de jocul ăsta stupid de-a v-ați ascunselea. Aveau lucruri mai importante de pus la punct. Nu știa cum de s-a lăsat angrenată în joc. De fapt, știa cum! O provocase, iar ea nu era genul care să dea înapoi. Mai ales în fața lui.

Să fie azi (II)

– Jake!

Privesc surprinsă la bărbatul din fața mea, neputând să nu observ aceeași stare care-i traversează chipul când mă vede. N-a durat mai mult de o fracțiune de secundă, șocul fiind înlocuit rapid de rânjetul său diavolesc care îmi plăcea și mă enerva în aceeași măsură.

Mi-a spus că va lucra toată ziua, iar acum se afla aici. De ce m-a mințit?

Trebuie să-l fac să plece cumva. Dacă-l vede Colin, o să iasă urât. Din nou. Cei doi nu s-au înțeles din prima clipă în care s-au cunoscut, ceea ce mă distruge lent pe interior. Simt că nu voi mai avea nicio șansă să-l descos de ceea ce-l apasă în ultima vreme pe prietenul meu, dacă el ne va acompania.

E doar vina mea. L-am neglijat și m-am dedicat total relației cu cel ce-mi ocupa fiecare parte din minte și inimă, încât nu mai aveam timp pentru nimeni.

– Iubito!

Miracol (#4) – Dragostea plutește în aer

David’s POV

Călcam ușor stratul de zăpadă ce se așternea, ca o pătură albă și pufoasă, înaintea mea. Pierdusem numărătoarea la drumul pe care îl parcurgeam pentru a nu știu câta oară spre lacul înghețat. Șirul nesfârșit de castani, ce străbăteau de-o parte și de alta cărarea din pietre, păreau astăzi și mai semeți decât de obicei, de parcă fulgii imenși ce se opreau pe crengile lor groase, adunându-se la zăpada deja depusă, nu aveau să-i facă să-și plece frunțile prea curând. Rezistau stoic în fața schimbării de vreme, chiar și după atâta vreme.

Totuși, ceva nu era la locul lui azi. Ca și cum un străin s-ar fi strecurat în peisajul strălucitor dinaintea ochilor mei, doar pentru a-și imprima ființa într-un loc ce nu-i aparținea.

Mă las ușor în fund și privesc cu mare atenție în jurul meu, pregătit să găsesc ceva care să mă ducă mai aproape de Miracol. Simțeam că, de data asta, o să dau peste mănușa rămasă. Aceasta era singura cale ce ducea spre lac, de care eram foarte sigur, așa că nu avea unde să mai „piardă” mănușa accidental.

Să fie azi (I)

„Girls like her were born in a storm. They have lightning in their souls. Thunder in their hearts. And chaos in their bones.”
Nikita Gill

---

Soarele strălucea puternic și mândru pe cer, dar nicio fărâmă de rază nu reușea să pătrundă prin draperiile groase de la fereastra camerei lui Colin. Acesta încă moțăia, după ce noaptea trecută plânsese ca un copil pentru iubirea pierdută, chiar dacă ea știa doar indirect care-i erau sentimentele.

Nu avusese curaj să i le mărturisească sincer în față. Își tot spunea că nu e momentul potrivit și-și rata șansa de fiecare dată când aceasta se ivea.

Acum nu mai putea exista vreodată un astfel de moment.

Miracol (#3) – Căutări

David’s POV

Îmi scutur aproape violent capul, încercând să îmi revin din inerție și să nu las acele părți din trecut să mă învăluie din nou. Nu eram prea sigur de mine că aș fi reușit să nu mă pierd în amintiri. Din nou.

Odată recuperată mănușa și ajuns în siguranță cu picioarele pe pământ, am luat-o la pas, direct spre zona dedicată artelor. Știind prea bine că patrupedului îi făcea plăcere să piardă vremea și pe acolo, fiind mai mereu în preajma puștilor de cinci-șase ani, speram că aveam să-l găsesc maimuțărindu-se printre ei.

Dar, cu cât avansam mai mult cu pașii, cu atât locul părea mai gol. Nici măcar o țipenie de om nu se vedea la orizont. Nici un copil pierdut de părinții săi nu se smiorcăia, fiindcă nu îi mai găsea. Nimic.

Totul părea de un alb imaculat, absolut sclipitor, ca și cum îngerii s-ar fi coborât în acele clipe pe pământ, păstrând, pentru câteva momente, acel loc pur, nepătat de urmele oamenilor.

Miracol (#2) – La fel ca atunci

David’s POV

– Băiete, pe unde te-ai ascuns de data asta? Miracol? strig amuzat după patruped.

Un fulg de zăpadă staționa pe nasul meu, întrerupându-mi căutarea. Ceva se deșteptă deodată în interiorul meu. Niște amintiri pe care cu greu le pot uita.

Oricât de mult am încercat să le arunc în cel mai îndepărtat colț al minții mele, ele revin de fiecare dată atunci când sărbătorile de Crăciun se apropie. Nu știu cum se face că doar în perioada asta își fac loc în capul meu, dar, de data aceasta, parcă ceva urma să se întâmple.

Miracol (#1) – Miracol

Dede’s POV 

Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate! Lumea se holba la mine ca la o nebună pentru că vorbeam singură, mai bine zis, că ţipam singură, dar puţin îmi păsa de ce cred ei în momentul ăsta. Ceea ce mă interesa pe mine, era faptul că voi întârzia din nou la ora de fizică, iar profa mă va jigni ca de fiecare dată şi voi primi şi detenţie pe deasupra.

De ce tocmai astăzi a trebuit să mi se întâmple asta? Tocmai astăzi, când fratele meu se întoarce acasă după cinci ani de zile în care nu l-am văzut deloc. Ce poate fi mai minunat de-atât! Cer chiar atât de mult, dacă doresc să-mi petrec mai mult timp cu fratele meu?

Pierdută printre gânduri, nici nu am observat că mă aflam deja în faţa clasei, cu mâna tremurând pe clanţă. Trag aer în piept pentru a mă calma şi intru hotărată în clasă, pregătită pentru orice s-ar întâmpla. Dar pentru ceea ce a urmat, chiar nu eram pregătită. Nu era nicio urmă de profă sau de vreun coleg, doar dacă…Scot repede telefonul, aproape scăpându-l şi mă uit la data de azi. Era cât pe ce să mă împrăştii pe jos, dacă nu mă sprijineam de uşă.