Publicat în Stories

Întrecere în doi (#1)


f74e353a9474a68ca56f64c5fe9e954f

Photo: pinterest.com

Trecuseră trei zile de cȃnd Derina era acasă. Iar specia masculină nu contenea să nu apară prin preajma ei mai tot timpul. Pe cȃnd fata era total indiferentă în fața lor, avȃnd ochi doar pentru unul singur, Demetri părea că avea să-și iasă din minți din clipă în clipă.

– Alex, unde ești? îl strigă pe un ton șoptit Derina. Alex? repetă din nou, ceva mai tare, dar nici de data asta nu primi vreun răspuns.

Oftă iritată de nepăsarea lui și de jocul ăsta stupid de-a v-ați ascunselea. Aveau lucruri mai importante de pus la punct. Nu știa cum de s-a lăsat angrenată în joc. De fapt, știa cum! O provocase, iar ea nu era genul care să dea înapoi. Mai ales în fața lui.

Pe când ea încerca să pregătească terenul în fața tatălui ei, pentru a i-l prezenta, el se comporta de parcă asta era ultima problemă de pe pământ care necesita rezolvare în acea clipă. Ori era bătut în cap și nu își dădea seama la ce ia parte, ori era surd. Toată lumea cunoștea sau măcar auzise cine era Tiranul. Iar alții văzuseră de ce e în stare. Numai Alex părea că nu știe pe ce lume trăiește.

Fata își puse mâinile în șold și scană zona grajdului cu atenție, poate avea să se dea de gol singur, dar știa că nu e atât de idiot încât să o lase să câștige. Niciodată nu avusese sorți de izbândă atunci când juca, avându-l pe el adversar. Într-un fel, asta o și atrase la el. Faptul că nu se dădea bătut și căuta o cale să reușească, indiferent de natura situației în care se afla. Spera din tot sufletul că această calitate i-o va observa și tatăl ei și o să facă un pas spre binecuvântarea de care au nevoie ca să fie împreună.

Încă nu i-l prezentase oficial, dorind să găsească momentul potrivit și să nu aibă prea mulți spectatori la o posibilă reacție de-a tatălui ei care să se termine cu sânge. Oricum, dacă s-ar întâmpla asta, ea nu avea de gând să stea cu mâinile în sân. Avea să lupte pentru iubirea lor. Chiar dacă asta îl implica pe Tiran ca inamicul numărul unu.

Mama sa îi era alături și o susținea în alegerea pe care a făcut-o în privința bărbatului de care avea să-și lege sufletul pentru totdeauna, asigurând-o că nimic de genul nu va avea loc. Nu cât ea este încă în viață. Nu o să permită soțului ei să facă ceva necugetat în fața fiicei sale.

Derina încerca să se încreadă cu toată ființa în vorbele blânde ale mamei ei, dar nu era sigură că apele vor fi prea liniștite.

– Iubito? Nu își dădu seama că se pierduse în gândurile învălmășate ce se perindau prin mintea ei, până ce nu se trezi cu un Alex îngrijorat în fața sa. Acesta o strigase de câteva ori și, văzând că nu răspunde, o scuturase energic din umeri.

Acum, odată ce atenția ei se revărsa asupra lui, tânărul o luase de mână și o trase după el în grajd. Alex își alesese un pursânge la fel de întunecat ca și noaptea fără stele, iar Derina se dusese nedumerită spre Manya, o iapă brun roșcată. Ambii cai păreau entuziasmați că vor ieși din boxele lor afară, așa că stătură foarte cuminți, cât timp stăpânii lor îi pregătiră de plimbare.

Odată urcați în spatele cailor, porniră spre pădurea ce împrejmuia castelul. Niciunul nu spunea nimic, de parcă erau de prisos toate cuvintele pe care le-ar fi scos pe gură. Nu aveau nevoie decât să știe că celălalt era acolo. Nimic altceva.

Dar bineînțeles că Derina nu poate să tacă mai mult de cinci minute pe ceas. Era prea confuză în urma a ceea ce s-a întâmplat, de la pierderea printre gânduri, până la înșeuarea cailor și momentul de față.

– Unde mergem?

– Vei vedea în scurt timp, zâmbi amuzat, de parcă abia așteptase ca ea să vorbească.

– Ce e așa amuzant? Poate mă molipsesc și eu, dacă îmi spui, îi aruncă o încruntătură Derina.

– Mă întrebam cât timp aveai să mai reziști fără să scoți un cuvânt. Nu prea mult, din ce îmi amintesc, chicoti acesta. Dar, acum, ai rezistat cu un minut mai mult decât în ultimele dăți. Ceea ce e ceva, nu-i așa?

Tânăra nu se putu abține să nu se strâmbe la el. Uite unde era amuzantul! Și ea nu știuse până acum că are așa ceva prin preajmă. Ce descoperire! A pufnit enervată, atrăgându-i atenția de la drum. Dar asta doar l-a întărâtat mai mult, făcându-l să izbucnească în hohote.

Văzându-l atât de fericit și fără griji, un zâmbet imens îi înflori pe toată fața. Acest moment îi aducea aminte de o discuție pe care a avut-o cu mama sa zilele trecute. Femeia îi povestise de una din surprizele pe care i le-a făcut tatăl său acum ceva vreme. O dusese într-o poieniță superbă, unde lacul era atracția principală. O priveliște de vis ce îți tăia răsuflarea, de care să te bucuri alături de sufletul tău pereche, spunea mama ei.

Când tânăra i-a cerut să o conducă și pe ea la acel loc, i-a răspuns că încă nu e timpul și că nu este persoana potrivită care să facă asta.

Presimțea că mama sa nu i-a dat chiar toate detaliile cu privire la acea surpriză. Dar nici fata nu insistase prea mult pe subiect, fiindcă fuseseră întrerupte de tatăl ei, ce părea că le spionează.

Oare Alex aflase între timp de locația poianei și a lacului? Și ei nu îi spusese? O să vadă el!

– Cât mai avem de mers? întrebă curioasă.

Alex o privi ciudat, simțindu-i dulceața din ton. Niște cuvinte rostite cam prea dulce, gândi el neîncrezător.

– Cât trebuie, hotărî să-i răspundă, nedându-i prea multe amănunte.

– Ce înseamnă acest „cât trebuie”? insistă ea.

– Adică, nici prea puțin, nici prea mult.

– Mulțumesc de lămurire, dragule! Chiar nu aveam habar de asta. Nu te mai râde de mine! îi strigă nervoasă, văzându-l cum se amuza pe seama ei. Mai avem cinci minute? Zece? O oră? O eternitate? Vorbește sau mă întorc să continui cu antrenamentele!

– O eternitate sună bine, mormăi el, dar ea nu fu atentă.

Juca la cacealma și probabil că Alex bănuia asta, dar adopta o expresie impenetrabilă, fără să-i zică absolut nimic. Putea să jure că l-a auzit mormăind ceva, dar idiotul părea să nu o bage în seamă.

Adevărul era că nu avea niciun chef să transpire din nou și să stea să se uite urât la nemernicii care o priveau, de parcă ar fi fost gata să o mănânce în clipa imediat următoare. Așa că atunci când Alex i-a propus să se furișeze împreună de la norma pentru ziua de azi, acceptase pe loc, fără să se gândească nici măcar o dată.

Totuși, spera ca el să cedeze și să-i spună cât mai aveau de mers, în cele din urmă. Sau poate că nu avea să facă asta. Afurisitul!

Pentru câteva clipe bune, Alex nu scoase niciun sunet. Chiar când credea că avea să nu mai afle nimic, acesta îi răspunse cu o altă întrebare.

– Ce zici de o întrecere?

– Poftim?! De ce ocolești întrebările me…?

– Te bagi sau nu? o întrerupse fără nicio jenă.

Derina își acordă câteva clipe de gândire pentru a se liniști, altfel avea să-l ia la bătaie. O întrecere? Ce naiba mai punea la cale și de data asta?

– Dacă voi câștiga, îmi vei spune pe unde ajungem la lac, se hotărî ea.

O undă de mirare acoperi pentru o fracțiune de secundă privirea tânărului, ceea ce pe Derina o încânta la maxim. În sfârșit, reuși să îl ia puțin prin surprindere și să avanseze cu un pas în jocul lor de tachinări.

Amuzamentul se așternu iarăși pe fața lui, dar Alex își întoarse capul, înainte ca iubita lui să observe și să riște în a o enerva din nou. Atât i-ar trebui, ca să ajungă pe bucăți înapoi la castel.

– În schimb, dacă eu voi fi cel care câștigă, când ne întoarcem, îi vom spune lui Demetri adevărul, indiferent de consecințe.

– Dar…?

– Niciun dar, iubito.

Iubito. Un fior îi străbătu trupul la acest cuvânt delicat. Încă nu se obișnuise cu apelativul. Învățată să-și împartă timpul între antrenamentele fizice și controlarea puterilor sale, nu prea avusese când să își facă prieteni. Să nu mai pomenim de iubiți.

– Accepți sau nu? o trezi din reverie acesta.

Joacă dur, ha? Nici măcar nu era pregătită pentru asta încă. Tatăl ei nu era prea pregătit nici măcar el, deși nu se îndoia că ar bănui ceva în privința relației dintre ei doi. Doar era singura lui fată. Singurul lui copil. Orice băiat care roia în jurul ei, chiar și pe post de amic, mai mult de două minute, intra în vizorul lui numaidecât.

– Bine. Așa facem.

– La trei, da?

Derina aprobă tăcută din cap.

– Unu.

Tânăra se aplecă în față pe Manya, șoptindu-i pe un ton blând cuvinte pline de încredere.

– Doi.

Se încordă instinctiv în același timp cu iapa sa, apucând hățurile mai bine în mâini.

– Trei! strigă Alex.

Porniră la galop, amândoi fiind pe aceeași linie. Când prelua el conducerea, când ea. Nu reușeau deloc să se distanțeze suficient de mult unul de celălalt, pentru a câștiga avans.

Așa că Derina își desprinse o mână și își desfăcu primii doi nasturi de la cămașă, mimând faptul că îi era cald. Atât i-a trebuit să-l depășească pe iubitul ei, odată ce acesta și-a îndreptat privirea flămândă asupra fâșiei de piele pe care ea a scos-o la iveală. Doamne, ce ușor era să-l păcălească uneori!

Reveni la ce avea de făcut, și anume să mențină avantajul pe care îl avea în fața lui Alex. Nu trebuia cu niciun chip să îl lase să treacă înaintea ei. Își dorea prea mult să afle locația poieniței, ca să îi permită să câștige.

Încă nu putea să-și închipuie cât de repede s-a petrecut totul. Nu au trecut nici măcar trei zile întregi de când a revenit acasă, dar ea se simțea de parcă a copilărit dintotdeauna aici, ca și cum nici nu a stat atât de mult timp departe de casă.

Iar cu Alex, se întâmpla același lucru. Simțea că l-a mai întâlnit și înainte, dar nu știa de unde să-l ia. De la prima intersectare a privirilor lor, ceva s-a aprins în ea, de parcă trupurile lor s-ar fi recunoscut ca aparținând unul celuilalt din alte vieți.

Deodată a fost lovită de liniște, prea multă liniște. Bine, nu chiar atât de multă! Se mai auzea doar tropăiala Manyei și respirațiile lor întretăiate. Riscă o privire în spate și constată că Alex nu mai era în urma sa, așa cum se așteptase.

Oare pe unde o fi? Sigur pregătește ceva, altfel nu ar fi dispărut subit, când nu eram atentă. Trebuie să învăț să mă controlez și să nu mai permit gândurilor să mă acapareze în cele mai inoportune momente. Ca acum. Dacă eram atentă la cursă, nu l-aș mai fi pierdut din vedere. Off… La naiba! Nici măcar nu știu unde se termină cursa!

– Alex? Încetează cu gluma și apari odată! Până unde trebuie să ajungem? Fir-ai tu să fii! Alex!

Manya începu să prindă viteză, făcându-o atentă la drum. În față începea să se ivească o răscruce.

Atâta timp cât idiotul nu răspundea, eram nevoită să aleg singură calea. Care să fie? Dreapta sau stânga?

Fie ce-o fi! Se spune că e bine să pornești cu dreptul în viață, așa că dreapta să fie.

Îi dădu pinteni Manyei să o ia spre direcția indicată, în timp ce își ciuli urechile spre orice sunet ce l-ar putea da de gol pe Alex. Dar acesta nu dădea semne că va apărea. Hotărî să continue pe drumul ales, rezistând stoic dorinței de a face cale întoarsă spre castel.

În momentul următor se trezi într-o poieniță superbă.

„O priveliște de vis ce îți tăie răsuflarea și un loc intim unde să te bucuri alături de sufletul tău pereche.” Răsunau, pentru a nu știu câta oară, cuvintele mamei sale în mintea ei.

Dar era tot singură. Alex nu se vedea pe nicăieri.

Mare parte din capitol a fost scris pentru a ajuta o prietenă într-un moment lipsit de inspirație la povestea ei – Iubită de un tiran, pe care o găsiți integral pe wattpad, însă voi reveni cu o ultimă parte ceva mai diferită de povestea în sine. Enjoy! 🙂
capture-20160928-044054
Publicat în Stories

Să fie azi (II)


68747470733a2f2f73332e616d617a6f6e6177732e636f6d2f776174747061642d6d656469612d736572766963652f53746f7279496d6167652f76623977446d43644471784d51773d3d2d34362e31343939663737333338326436656434323435373436

– Jake!

Privesc surprinsă la bărbatul din fața mea, neputând să nu observ aceeași stare care-i traversează chipul când mă vede. N-a durat mai mult de o fracțiune de secundă, șocul fiind înlocuit rapid de rânjetul său diavolesc care îmi plăcea și mă enerva în aceeași măsură.

Mi-a spus că va lucra toată ziua, iar acum se află aici. De ce m-a mințit?

Trebuie să-l fac să plece cumva. Dacă-l vede Colin, o să iasă urât. Din nou. Cei doi nu s-au înțeles din prima clipă în care s-au cunoscut, ceea ce mă distruge lent pe interior. Simt că nu voi mai avea nicio șansă să-l descos de ceea ce-l apasă în ultima vreme pe prietenul meu, dacă el ne va acompania.

E doar vina mea. L-am neglijat și m-am dedicat total relației cu cel ce-mi ocupa fiecare parte din minte și inimă, încât nu mai aveam timp pentru nimeni.

– Iubito!

Ceva din postura sa dominatoare îmi trimitea fiori reci pe șira spinării, ceea ce mi se părea ridicol după atâtea luni de relație. La început, asta era ceva ce mă atrăgea la el, ajungând să-l iubesc pe de-a-ntregul, dar, acum, teama își făcea prezența în mine din ce în ce mai des.

Ceva s-a schimbat. El s-a schimbat, iar eu nu am fost în stare să văd mai departe de acea fațadă atent construită, pe care mi-o arunca nonșalant în față. Toți m-au avertizat, dar nu i-am luat în seamă. Am crezut că doar trece prin niște pase proaste, dar se pare că m-am înșelat.

Nu am crezut în ceea ce mă avertizau.

Nu am crezut în prietenul meu cel mai bun.

– Ce cauți aici? Parcă lucrai. Toată ziua, am specificat, în tonul meu simțindu-se o provocare, ceea ce nu i-a picat prea bine. Nu aveam de gând să mai las de la mine. Dacă voia ca relația noastră să meargă, trebuia să facă și el niște pași, nu numai eu.

– Am avut o întâlnire de afaceri, pisicuțo. Tocmai ce terminasem și mă îndreptam spre birou, răspunse dându-mi o șuviță de păr după ureche. Tu ce faci?

– Niciodată nu ți-a plăcut acest local și, cu siguranță, nu e demn de vreuna din întâlnirile tale de afaceri, declar ironic, fiind hotărâtă să nu-i mai accept scuzele jalnice.

– Partenerii mei l-au ales și n-am avut încotro. Ce-i cu toate înțepăturile astea? Furia din el încerca să preia frâiele, dorind să mă intimideze. Dar n-aveam de gând să-i permit asta.

– Cu cine?

– M-am ocupat de afaceri, pisicuță! De câte ori vrei să-ți repet, ca să-ți intre în căpșorul ăla mic și sec?

Nu putea să nu-mi distragă atenția accentul pus pe „pisicuță”. Cum naiba am acceptat să mă numească astfel? O zice de parcă nu aș fi în stare de nimic singură și că tot ce trebuie să fac, este să-l las pe el să domine fiecare aspect al așa-zisei noastre relații, pe care o întreprindem împreună.

Simt că n-am stare și că, în orice moment, o să clachez și o să-i fac o scenă de toată frumusețea. Deși aproape că i-a reușit, nu poate să mai facă ce vrea din mine. Am și eu demnitatea mea!

– S-a terminat.

O ușurare, cum n-am mai cunoscut până acum, pune monopol pe mine. Credeam că el este tot ce-mi trebuia în viață, dar mă bucur enorm că m-am înșelat. Chiar dacă prea târziu.

– Poftim!?

Nu el este cel de care am nevoie. Nu știu de ce, dar simt că, ceea ce am eu nevoie, este mult mai aproape decât am crezut.

– Ai auzit chiar foarte bine. S-a terminat, Jake.

Îi observ buzele cum vor să spună ceva, dar nu-l aud, continuând să vorbesc. Voiam să știe tot ce mă măcinase în ultima vreme. Nu mai doream să tac și să mă consum pentru ceva ce n-o să meargă nicicând.

– Tu n-ai fost niciodată al meu! Mă amăgeai că mă iubești, când, de fapt, tu nu aveai ochi doar pentru mine, ci pentru întreaga populație feminină. Ți-am oferit o a doua șansă, dar ai dat și cu ea de pământ! Glasul meu începea să prindă putere cu fiecare cuvânt ce-mi ieșea pe gură.

Îl vedeam stând împietrit în fața mea, dar nu-mi mai păsa. Absolut deloc.

– Nici nu ai tupeul să te prefaci că măcar îți pasă de cât de mult m-ai rănit!

– Iubito, te rog, nu…

– Nu vreau să te mai aud! De azi înainte, fiecare își vede de viața lui.

– Imbecilul ăla de prieten al tău te-a instigat împotriva mea, nu? Știam că trebuia să-l înlătur din calea mea de la început, deși nu părea că ar fi fost în stare de prea multe. Recunosc, l-am subestimat. Dar o să mi-o plătească. Să nu crezi că vei putea scăpa de mine, pisicuță.

Nu-mi pot stăpâni tremurul ce mi-a acaparat trupul, gândindu-mă la cât de tare m-am înșelat în privința nemernicului din fața mea. Cum am putut să fiu atât de idioată? De ce am ignorat ceea ce alții au văzut la el încă de la început?

– Ți-a mărturisit sentimentele sale și acum alergi la el să te apere? Spune-mi!

– Cum?

– Mica și naiva Sam. În unele privințe, chiar te duce căpățâna, iar, în altele, ești total paralelă. Dobitocul ăla te iubește și tu ești singura care nu a fost în stare să vadă asta.

– Nu se poate… nu are cum să… Colin nu…

Mă smuci spre el, imobilinzându-mi mâinile cu ale sale.

– De la cine ți-e aproape, te aștepți cel mai puțin, fetițo.

Și mă sărută. Apăsat. Violent. Cu furie.

Nu-mi oferea nicio șansă de a scăpa din strânsoarea sa, rânjind de neputința mea de a mă zbate să ies. După câteva clipe, se desprinse răsuflând amândoi greoi, șoptindu-mi că nu se termină aici.

– Ești a mea!

Îmi dădu drumul, aproape împiedicându-mă în propriile picioare. Zâmbetul răutăcios nu-i dispăru de pe buze, nici atunci când se întoarse spre intrare. Dimpotrivă, acesta se mări și mai mult, semănând cu ceva demonic.

Îmi întorc privirea năucită spre direcția în care privește, descoperindu-l pe Colin foarte aproape de noi. O expresie rănită îi traversă chipul, dar fu rapid înlocuită de dezamăgire, furie și încă ceva ce nu puteam să deslușesc. Toate aceste emoții erau îndreptate spre mine. Nu mă puteam stăpâni să nu fac un pas înapoi, când ceva sălbatic îi sclipi în ochi.

– Colin…

– Eu am plecat, iubito. Vă las să discutați, rânji acesta la noi.

Dori să mă sărute, dar i-am întors obrazul. Se încruntă la mine și se duse în fața prietenului meu, șoptindu-i ceva doar de ei știut. Expresia de pe fața lui Colin se schimbă într-una impasibilă.

Simțeam cum ochii mă înțeapă, lacrimile încercând să scape din sălașul lor. Nu era nimic nou în asta. În ultima vreme, am plâns pentru o viață întreagă. Pur și simplu, nu mă puteam controla. Îl priveam pe prietenul meu și mă întrebam cum de nu mi-am dat seama că el… Nu puteam nici să pronunț cuvintele.

– Îmi pare rău, mă trezesc spunând. Colin, n-am știut că tu…

– Nu mai contează acum. Ești a lui.

Se întoarce pe călcâie și pleacă. Nu știu de ce, dar aveam impresia că n-aveam să-l mai văd vreodată, dacă-l voi lăsa.

– Stai! Alerg spre el, oprindu-l. Nu sunt a lui! îi strig în față.

Se smucește, eliberându-și brațul pe care i-l strângeam cu disperare. Dă să spună ceva, dar nu-l las. Vreau să vorbesc. Vreau să mă audă. Îmi întoarce spatele și începe să se deplaseze cât mai departe de mine.

– Te rog, ascultă-mă! țip după el. Am fost o proastă și nu mi-e rușine să recunosc. N-am fost în stare să văd ceea ce toată lumea vedea, complăcându-mă într-o relație care mă distrugea.

Câțiva adolescenți se opriseră să se holbeze la mine, dar el se îndepărta tot mai mult.

– E doar vina mea și îmi pare rău că am ajuns așa. Am crezut că-l iubesc! L-am crezut pe el, când voi știați care e adevărul. Am fost atât de oarbă, scâncesc neputincioasă. Nu-mi voi găsi scuze pentru asta. Sunt doar un simplu om și îmi dau seama că am greșit. Te rog, doar nu pleca. N-aș rezista, dacă te-aș pierde și pe tine, șoptesc îndurerată.

L-am rănit și era numai vina mea. Dacă nu mă va ierta niciodată?

M-am întors și am alergat în cealaltă direcție, cu gândul de a mă duce acasă, departe de orașul ăsta. Departe de tot ce mă rănea.

~~~

Știa că trebuia să stea departe de ea pentru o vreme, dar inima, fir-ar ea să fie, nu-l lăsa. Se întoarse înapoi, observând-o alergând în sens opus. Cât mai departe de el.

Știa unde se ducea. Mereu fugea acasă, când dădea de necaz.

~~~

Trenul se puse în mișcare. Un tânăr își zărise prietena plângând într-unul dintre vagoane. O strigă pe nume, în timp ce alerga spre ea. Dar fata nu-l auzi nici de data asta.

Prima parte.

capture-20160928-044054

Publicat în Stories

Miracol (#4) – Dragostea plutește în aer


1dc8465806df1079c44f0370ab11efdf

Călcam ușor stratul de zăpadă ce se așternea, ca o pătură albă și pufoasă, înaintea mea. Pierdusem numărătoarea la drumul pe care îl parcurgeam pentru a nu știu câta oară spre lacul înghețat. Șirul nesfârșit de castani, ce străbăteau de-o parte și de alta cărarea din pietre, păreau astăzi și mai semeți decât de obicei, de parcă fulgii imenși ce se opreau pe crengile lor groase, adunându-se la zăpada deja depusă, nu aveau să-i facă să-și plece frunțile prea curând. Rezistau stoic în fața schimbării de vreme, chiar și după atâta vreme.

Totuși, ceva nu era la locul lui azi. Ca și cum un străin s-ar fi strecurat în peisajul strălucitor dinaintea ochilor mei, doar pentru a-și imprima ființa într-un loc ce nu-i aparținea.

Mă las ușor în fund și privesc cu mare atenție în jurul meu, pregătit să găsesc ceva care să mă ducă mai aproape de Miracol. Simțeam că, de data asta, o să dau peste mănușa rămasă. Aceasta era singura cale ce ducea spre lac, de care eram foarte sigur, așa că nu avea unde să mai „piardă” mănușa accidental.

Pierdut în albul ce pare să-mi ia ochii de la orice tentativă de a găsi ceva, mă întreb dacă nu cumva m-am înșelat și că instinctul meu începe s-o cam dea în bară. Nu trebuie să-mi pierd speranța.

Mă las în genunchi și merg puțin de-a bușilea, o activitate ce nu prea îmi plăcea să o fac atunci când eram mic. Ce ironie! Dar se pare că acum mă ajută. La doar câțiva metri mai în față, la dreapta mea, o fâșie roșie se întrezărea de sub zăpadă…

Între timp…

– Nu credeți că a trecut destul de mult timp, de când David trebuia să ajungă aici? întrebă Damian cel făr’ de stare. Se presupune că vrea să devină detectiv. Cum va reuși el să facă asta, dacă abia de își găsește propriul câine? Scuze, Miracol, aruncă rapid niște cuvinte spre patrupedul ce-l mârâi.

– Fiule, ai mai multă încredere în fratele tău. Sigur va ajunge din clipă în clipă. Niciun caz nu se rezolvă așa de repede, oricât de banal ar părea.

– Damian, am să-ți tăbăcesc fundul, dacă te mai plângi atât. Tu ai venit cu ideea asta sublimă, așa că suportă! îi replică Dede, fiind pusă pe harță.

– Surioară, nu și tu! Cu cine ții? Cu mucosul ăla sau cu maturul intelectual de aici? întrebă, arătându-se la la final pe el.

– Văd doar un alt țânc aici. Probabil, pe cel mai mare din lume.

– Eu nu sunt un țânc! Țânc am putea să-l numim pe cel din burta ta imensă!

– Poftim!? Mă faci cumva grasă?

– Nu eu. Natura!

– Când te-oi prinde…

– Nu prea ai cum în starea asta, începu să hohotească acesta, dar aproape se înecă, atunci când soră-sa îl plesni peste ceafă.

– Pentru numele lui Dumnezeu, sunteți oameni în toată firea. Nu mai aveți cinci ani! îi potoli imediat doamna Stwood.

– Da, mamă, răspunseră cei doi în cor, în timp ce-și întoarseră spatele unul la altul.

– Iubito, vino aici, se auzi pentru prima dată glasul lui Aiden.

Dede se lăsă moale în brațele brunetului, încântată să-i simtă căldura și inima bătând în tandem cu a ei. Se ghemui la pieptul său și-l îmbrățișă la rândul ei, în așa fel încât bebele să fie la mijloc. Întotdeauna.

– Vreau să țin și eu pe cineva în brațe! declară Damian bosumflat.

– Atunci sun-o! îl îndemnă cumnatul său, făcându-i cu ochiul și obținând în schimb o încruntătură.

– Nu am pe cine să sun.

– Ba sigur că ai, interveni Dede. Poate și ea…

– …vrea să fie ținută în brațe, se auzi continuarea din spatele lor.

– Rae… șopti tânărul nedumerit, uimit și fascinat în aceeași măsură.

– Bună, Damian. Mă bucur să văd că te simți..îmbrățișabil, chicoti fata.

Acesta își duse o mână la ceafă, încercând să-și înăbușe emoțiile ce doreau să-i explodeze în interior, colorându-i apoi obrajii. Nu se mai simțise atât de rușinat de la grădiniță, când dorise să-i mărturisească învățătoarei că o place.

Și, acum, se întâmpla din nou. Stinghereala părea că nu avea să-l părăsească prea curând. Sigur era mâna celor doi aici. Acel cuplu… Care era cuvântul? Îmbrățișabil? Nu mai auzise de acesta până acum.

Zâmbi relaxat. Doar iubita lui era în stare să găsească astfel de cuvinte.

Nevrând încă să o privească în ochi, se uită direct spre cizmulițele negre ce-i îmbrăcau gambele. Observă niște ciucurei argintii ce se balansau ușor. Se părea că stăpâna lor nu prea avea stare, lăsându-se când pe un picior, când pe altul.

Zâmbetul său deveni și mai larg, când dădu cu privirea de mâinile ce se strângeau în pumni și se desfăceau întruna. Sigur își închipuia cum îi trage una, după cum s-a terminat ultima lor așa-zisă întâlnire. Nici măcar nu o putea condamna pentru asta. Era doar vina lui. Singura relație serioasă pe care o avusese nu se terminase prea bine și îl afectase prea mult, ca să se mai lase tras într-o alta.

Nu dorea să și-o aproprie prea mult pe Rae, de aceea se purtase cu ea în felul în care o făcuse. Îi era teamă că o să fie din nou rănit, deși știa că micuța lui nu ar putea să facă asta niciodată, decât dacă el ar alunga-o din viața sa. Și tot nu ar fi vina ei, ci doar a lui, fiindcă ar fi reușit să o îndepărteze pe singura ființă care l-ar fi putut repara.

Dacă ea era în stare să-l accepte așa cum era și să încerce, el de ce tot dădea înapoi? Rae nu era Lilith! Așa că trebuia să încerce și el, nu doar ea. Nu! Avea nevoie să încerce. Avea nevoie să își dea o șansă. Să își dea lor o șansă. O șansă de a încerca împreună!

În cele din urmă, se trezi privind direct în ochii azurii ai iubitei sale. Părea că jena ce-i cuprinsese mai devreme pe amândoi se evaporase. Totul în jur dispăruse, rămânând numai ei doi. Din doi pași ajunse în fața tinerei, pregătit să o ia de mână și să fugă. Nu conta unde. Atât timp cât era cu ea, putea să ajungă și pe Lună.

Celelalte părți: prima, a doua, a treia.

capture-20160928-044054

Publicat în Stories

Să fie azi (I)


68747470733a2f2f73332e616d617a6f6e6177732e636f6d2f776174747061642d6d656469612d736572766963652f53746f7279496d6167652f32466b713471434a4b59746653413d3d2d3335363738383630382e313439376463623335303530613934

„Girls like her were born in a storm. They have lightning in their souls. Thunder in their hearts. And chaos in their bones.”
Nikita Gill

Soarele strălucea puternic și mândru pe cer, dar nicio fărâmă de rază nu reușea să pătrundă prin draperiile groase de la fereastra camerei lui Colin. Acesta încă moțăia, după ce noaptea trecută plânsese ca un copil pentru iubirea pierdută, chiar dacă ea știa doar indirect care-i erau sentimentele.

Nu avusese curaj să i le mărturisească sincer în față. Își tot spunea că nu e momentul potrivit și-și rata șansa de fiecare dată când aceasta se ivea.

Acum nu mai putea exista vreodată un astfel de moment.

Ea aparținea deja altuia care, însă, n-o merita. Se săturase s-o tot vadă cu ochii roșii și el să nu fie în stare să facă nimic. Aceasta era prea încăpățânată pentru a renunța la luptă, fiindcă îl iubea prea mult pe nemernic și nu voia să-l părăsească, chiar dacă relația lor îi făcea rău.

Toți observau asta, dar ea nu-i băga deloc în seamă. Credea că iubirea ei avea să-l vindece și că, în timp, totul avea să fie mai bine.

I know I can treat you better than he can
And any girl like you deserves a gentleman.

Soneria telefonului zbârnâia din ce în ce mai tare în cameră, melodia lui Shawn Mendes lovind pereții cu notele sale triste. Fără să deschidă ochii, Colin știu cine era. Alesese în mod special piesa. Special pentru ea.

Ar fi vrut să nu fie atât de atașat de ființa aceea.

Ar fi vrut să lase telefonul să sune până ce ea ar fi renunțat.

Dar inima îi era împotrivă și, oricât ar fi dorit ca asta să se întâmple, se trezi întinzând mâna după aparat.

– Colin, în sfârșit! Trebuia să ne întâlnim la Tory’s de mai bine de o jumătate de oră! oftă ușurată persoana de la celălalt capăt. Tu nu mă lași niciodată să aștept. Ce s-a întâmplat?

Tânărul își trecu o mână peste față, încercând să se trezească și, dregându-și glasul răgușit, răspunse:

– Îmi pare rău, Sam. Nu am auzit alarma și de-abia ce am deschis ochii.

Își dădu o palmă mentală pentru faptul că uitase de asta. Probabil că o anulase intenționat, dorind doar să uite. De toate, dacă se putea.

– Bine. Câteva clipe niciunul nu mai spuse nimic. Apoi Sam continuă: Voiam să știu dacă ești bine. Știi că poți să-mi spui orice te frământă, Colin. Voi fi mereu lângă tine să te ascult. Spune-mi că știi.

– Știu.

– Uite, ce zici dacă te aștept la cafeneaua de pe colțul străzii tale? În douăzeci de minute este ok? întrebă Sam cu speranță în glas.

– Ne vedem atunci.

Colin închise, fără a mai aștepta vreun răspuns, și sări din pat, alergând spre baie pentru a-și face un duș. Odată ieșit, se spălă pe dinți și-și așeză părul ce stătea ciufulit în toate direcțiile. Se duse la dulap de unde își luă niște boxeri, o pereche de jeanși și un tricou alb. Apoi își luă un rucsac negru în care își băgă laptopul și agenda cu sarcinile pentru munca pe ziua de azi. Recuperă cheile de la apartament de pe măsuța din lemn și plecă spre cafenea.

Trecuseră mai mult de douăzeci de minute, iar Sam nu se vedea pe nicăieri. Probabil intrase deja și doar el era întârziatul. De două ori în nici o oră. Ce mai zi!

Pregătit să intre, se opri imediat.

Doi îndrăgostiți stăteau îmbrățișați în holul mic al cafenelei. Uitându-se mai bine, ceva se spulberă înăuntrul său, atunci când, la doar câțiva pași de el, Sam și partenerul ei se desprinseră din sărut.

Îi venea să țipe și să-și strige durerea oricui dorea să-l audă, dar știa că ea va fi cea care nu-l va auzi niciodată.

A doua parte.

capture-20160928-044054

Publicat în Stories

Miracol (#3) – Căutări


IMG_2001.JPG

Îmi scutur aproape violent capul, încercând să îmi revin din inerție și să nu las acele părți din trecut să mă învăluie din nou. Nu eram prea sigur de mine că aș fi reușit să nu mă pierd în amintiri. Din nou.

Odată recuperată mănușa și ajuns în siguranță cu picioarele pe pământ, am luat-o la pas, direct spre zona dedicată artelor. Știind prea bine că patrupedului îi făcea plăcere să piardă vremea și pe acolo, fiind mai mereu în preajma puștilor de cinci-șase ani, speram că aveam să-l găsesc maimuțărindu-se printre ei.

Dar, cu cât avansam mai mult cu pașii, cu atât locul părea mai gol. Nici măcar o țipenie de om nu se vedea la orizont. Nici un copil pierdut de părinții săi nu se smiorcăia, fiindcă nu îi mai găsea. Nimic.

Totul părea de un alb imaculat, absolut sclipitor, ca și cum îngerii s-ar fi coborât în acele clipe pe pământ, păstrând, pentru câteva momente, acel loc pur, nepătat de urmele oamenilor.

Am abandonat ideea de a-l căuta pe Miracol aici și am plecat mai departe, trecând în revistă toate locurile preferate ale acestuia.

Locul de joacă al copiilor? Bifat.

Fântâna? Bifat.

Zona artelor? Bifat.

Ar mai fi locul de joacă pentru câini și lacul înghețat. Sunt singurele care au mai rămas.

Dar sunt total opuse ca așezare! Pe când locul special pentru câini este în cel mai îndepărtat punct din vest al parcului, lacul se află în partea de est și este imens de-a binelea. Ar trebui să-i dau rotocol pentru a verifica fiecare zonă de pe lateralele sale. Se pare că el chiar vrea, cu tot dinadinsul, să-l caut peste tot prin parc.

Pff, ce șmecher! Sigur Damian l-a învățat asta, fiindcă eu unul nu l-aș fi lăsat să-mi facă așa ceva. Cel puțin, nu mie. Lui Damian, cu siguranță.

Le place să se joace și să se hlizească pe seama mea. Las’ că vor vedea ei mai târziu! Cine râde la urmă, râde mai bine, nu? Acela voi fi eu, în niciun caz cei doi. Muahahaha… chh, chh, chh… Okay, gata, mai ușor cu dramatismele. Nu face bine la gât.

Deși am impresia că nu-l voi găsi nici acolo, am decis ca primul loc pe care-l voi vizita să fie locul său de joacă. Totuși, sigur voi găsi eu ceva. Fie ultima mănușă, fie oricare alt indiciu despre dispariția sa.

După câteva minute bune de mers, mă aflam la intrare, dar totul părea pustiu. Nici urmă de el sau de vreun alt câine prin împrejurimi. Sau de fratele meu. Sigur este și el pe aici pe undeva, pândindu-mi reacțiile.

Am intrat și am mers spre șirul de anvelope din dreapta mea.

– Hai, Miracol! Nu plecăm de-aici, până ce nu ai reușit să-ți treci picioarele alea împiedicate prin fiecare amărât de cerc. Știu că poți, băiete. Eu cred în tine! Trebuie să crezi și tu!

Patrupedul mârâi în semn de răspuns, pregătit să dea tot ce are mai bun din el. Se avântă de pe loc ca din gură de șarpe și reuși să ia cu asalt fiecare roată, călcând cu lăbuțele fix în mijlocul lor.

Nu mare îmi fu mirarea când găsi-i urmele prietenului meu, exact ca în amintirea ce-mi trecu fulgerător prin fața ochilor.

Am luat-o pe lângă șirul negru, uitându-mă după ceva care să-l dea de gol. Înafară de urmele sale care nu mai erau așa de pronunțate ca atunci când le făcuse, nu mai era nimic altceva.

La capătul anvelopelor, se părea că urmele continuau totuși. Erau destul de deșirate, ca și cum maimuțoiul ar fi avut intenția de a mă debusola în încercarea mea de a-l căuta. Din fericire pentru mine, nu i-a ieșit.

Dar când privirea mea îi urmează pașii și observ că aceștia nu mai duc nicăieri, îmi reconsider gândul mult prea fericit că nu a reușit să mă păcălească. Afurisitul chiar a reușit să mă ducă de nas! Vă vine să credeți?

Asta mă face să mă gândesc din ce în ce mai tare la ideea cu ajutoarele. Nu ar putea să facă astfel de lucruri singur. Sau ar putea?

Îmi scutur capul neîncrezător. S-a dat lovit atâta vreme în preajma mea, doar ca să poată să mă facă tocmai acum? Dar de ce? mă întreb nedumerit, curiozitatea punând stăpânire pe mine tot mai pregnant. Ce are de câștigat cu toate acestea?

Mă trântesc în fund, iritat de toată învălmășeala asta de gânduri și jocuri de-a v-ați ascunselea, și pufnesc în râs. Nici nu-mi dau seama când ajung întins pe spate, străbătut încă de hohote, cu lacrimile provocate de acestea șiroindu-mi pe obrajii roșii de la frig.

Mâinile și picioarele îmi pornesc involuntar în lături, desenând un uriaș înger de zăpadă pe întinderea albă. La fel cum făceam când eram mic.

Un fascicul luminos zboară pe deasupra mea, tăind aerul rece în două. Îmi trec o mână prin el, deformându-l, dar își revine la loc. Mă joc puțin cu ea, încântat mai rău ca un copilandru, înainte să mă ridic și să urmăresc sursa luminii.

Odată zărită, alerg spre panta din centru, pe care tronează o plasă imensă din sfori. O urc fără nici cel mai mic efort, de parcă asta aș fi făcut toată viața. Sar pe funia groasă din fața mea, balansându-mă de câteva ori și reușind să aterizez în siguranță pe partea cealaltă a construcției din lemn, tot mai aproape de fasciculul colorat.

Acesta era ascuns bine într-un morman de zăpadă. Mai corect spus, era că ieșea din gura unui câine de zăpadă ce aducea puțin la înfățișare cu Miracol. Asta chiar nu putea să o facă el, oricât de mult ar fi încercat. Labele alea nu era chiar atât de artistice.

Deși îmi părea rău că voi distruge ce au ‘construit’ ei, care or mai fi și ei, eram prea curios de ceea ce era sub zăpadă. Sap după aparatul ce susținea fâșia constantă de lumină, dând peste o lanternă care, judecând după aspectul său cam… colorat, sigur aparținea tatei. O ridic și caut lupul alb însemnat pe care știam că-l găsesc în josul uneia din lateralele acesteia, având totuși grijă să nu o scap din mâini.

Asigurându-mă de reala apartenență a lanternei, mă întreb cum de au reușit să o ia fără ca tata să nu observe. Ține foarte mult la lucrurile sale și face urât, dacă le luăm fără să-i cerem voie și, mai ales, dacă i le aducem cu defecte înapoi. A doua oară nici că ni le mai împrumută.

Lanterna asta a avut de suferit, de a ajuns așa colorată. Și totul pornise doar de la un joc cu baloane umplute cu vopsea. Cine ar fi crezut că lumina lanternei nu se va colora și va rămâne la fel? Ce vă mirați așa? Aveam doar șase ani! Încă credeam că tot ce zboară se mănâncă. Asta până într-o zi, când ceva a zburat spre mine și nu era deloc comestibil. Nu vreți să știți ce.

~~~

Negăsind nimic nici aici, după ce am scotocit fiecare colț a locului de joacă pentru câini, îmi scot telefonul și privesc ora. 14:15. Trecuse mai bine de trei ore de când am plecat de acasă, dintre care două mi le-am petrecut doar căutându-l pe Miracol. Ce mai zi! Nici dacă îmi propuneam să îmi petrec astfel ziua, nu aș fi reușit. Sigur mă oprea ceva și anulam toate planurile.

O iau la pas spre lac, fiind singurul loc ce a mai rămas neexplorat.

Oh, ce bucurie! exclam enervat. Când te-oi găsi, bădărane, nu te mai scapă nimeni! O să te rogi mult și bine să te scot afară, dar n-o să mai vezi așa ceva de la mine! Ești pedepsit pentru o lună întreagă! Poate chiar pentru tot anul! strig cu toată puterea de care mai sunt în stare. N-are decât să-ți facă pe plac Damian, dacă tot sunteți voi doi, prieteni așa de buni!

Prima parte.

A doua parte.

text90455842

Publicat în Stories

Miracol (#2) – La fel ca atunci


2d158e90371f5fbf42eeab92fe375a7e

– Băiete, pe unde te-ai ascuns de data asta? Miracol? strig amuzat după patruped.

Un fulg de zăpadă staționa pe nasul meu, întrerupându-mi căutarea. Ceva se deșteptă deodată în interiorul meu. Niște amintiri pe care cu greu le pot uita.

Oricât de mult am încercat să le arunc în cel mai îndepărtat colț al minții mele, ele revin de fiecare dată atunci când sărbătorile de Crăciun se apropie. Nu știu cum se face că doar în perioada asta își fac loc în capul meu, dar, de data aceasta, parcă ceva urma să se întâmple.

Strada goală. Un motor turuind. Zgomot. Din ce în ce mai mult zgomot.

O mașină care vine cu viteză. Gândul la mama și îngerii din cer care așteaptă să ajung lângă ei.

Foame. Sete. Neputința de a sta pe propriile picioare.

Lacrimile șiroindu-mi pe obrajii roșii de la gerul de-afară. Trupușorul aproape înghețat, prăbușit la pământ.

Din nou zgomot. Mult mai aproape de mine. Nimeni care să mă ajute. Nimeni…

Acea zi părea să fie sfârșitul meu. Nu știam atunci ceea ce știu acum. De fapt, acele momente aveau să fie un nou început pentru mine și nicidecum un sfârșit. Și asta datorită lui Miracol!

Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu adevărat, dacă nu era el. Parcă așteptând momentul potrivit, a apărut în viața mea și, de-atunci, am fost de nedespărțit. Miracol a fost salvarea mea de când l-am cunoscut. A avut grijă de mine și m-a iubit cum nu a mai făcut-o nimeni altcineva. Mi-a fost prieten și familie deopotrivă. Și încă îmi este.

Mâine se împlinesc 12 ani de când amândoi am câștigat o familie adevărată. O familie care ne-a acceptat în sânul ei, fără să ceară nimic la schimb, decât ceea ce ne și oferă: înțelegere, încredere și iubire. Ceea ce nu a fost așa de greu, deoarece ne-am acomodat destul de rapid printre membrii acesteia și ne-am ales fiecare cu doi frați mai mari, care ne răsfață de fiecare dată când au ocazia.

În special sora noastră, Dede. Nu am mai văzut atâta iubire care să încapă într-un om așa mic!

Chiar dacă o mai supăram din când în când, adică mai mereu, ea știa să ne pună la punct fără prea mult efort. Și o făcea cu multă afecțiune, după câteva minute trecându-i orice umbră de supărare pe noi. Ne era și rușine să mai facem vreo prostie, doar pentru a nu-i dispărea zâmbetul de pe față. Dar, când fratele nostru venea acasă, era destul de greu să rezistăm tentației cu care ne îmbia să mai facem câte o posnaie împreună cu el.

Câteodată ia parte și Dede la trăsnăile noastre, fiind pedepsiți toți patru. Dar mereu găseam ceva care să ne amuze, chiar dacă n-aveam voie să ne mișcăm din locul dedicat pedepsei noastre. Damian imita foarte bine animalele și aproape orice zgomot pe care îl fac unele lucruri, făcându-ne să ne tăvălim pe jos de la prea mult râs. Iar surioara știa cum să ne atragă cu povestioarele ei amuzante.

Râdem până la urechi ori de câte ori ne povestește despre acea zi în care a crezut că are școală și că era în întârziere la ora de fizică. Și ce căzătură și-a luat după ce a realizat acest lucru. Și despre cum Miracol i-a furat sendvișul din mână, iar ea l-a urmat, luându-și altă căzătură în timp ce-l fugărea nervoasă. Și asta nu e singura întâmplare! Mereu se împiedică la evenimentele importante, gândesc amuzat.

Încă mai sunt momente când Dede și Miracol mârâie unul la altul. Totuși, sub aparența că nu se înțeleg deloc, ceea ce întregii familii i se pare de-a dreptul comică situația, au ajuns să țină enorm unul la celălalt. Nu de puține ori, am surprins-o pe surioară îmbrățișându-l minute întregi, nepărând să-i dea drumul prea curând. Iar el? Ei bine, lingușitorul profită de absolut fiecare clipă de atenție și afecțiune pe care o primește.

Trezit din reverie, tot de un fulg de zăpadă ce s-a așezat pe nasul meu, îmi scutur capul de gândurile ce m-au acaparat. Revenind înapoi cu picioarele pe pământ, îmi ridic încheietura mâinii și trag de mâneca gecii pentru a vedea cât mai este ceasul. Trecuseră deja zece minute de când mă lăsasem să plutesc printre amintiri. Sigur Miracol a avut timp suficient să se ascundă până acum. Am început să pășesc ușor pe stratul subțire de zăpadă, încercând să nu fac prea mult zgomot.

Fulgii care cădeau din cer, erau din ce în ce mai mari cu fiecare pas pe care îl făceam. Liniștea era singura care predomina întregul parc. Dar și stratul alb, fără urme, de zăpadă care se așternea ușor pe jos.

Părea că eram singur. Dar capătul lesei care se zărea la câțiva metri depărtare, pe lângă tufișul din spatele băncii albastre mă asigură de ascunzătoarea patrupedului ce, mai mult ca sigur, credea că n-am să-l văd. De fiecare dată era la fel. El credea că și-a găsit locul potrivit în care să se pitească, dar se dădea de gol cu fiecare ocazie.

– Ce nătăfleț! Mă amuz pe seama lui.

Bineînțeles că, pentru câteva momente, îl lăsam să creadă că m-a păcălit, apoi îi veneam eu de hac când nici nu se aștepta. Deja trecuseră mai bine de cincisprezece minute, de când se lăfăia vesel că nu l-am găsit. Acum era timpul să-l sperii puțin.

Îmi târăsc ușor picioarele către tufiș, pregătind din mers un bulgăre de zăpadă ce avea să-mi răcorească bine de tot prietenul. Dar când ajung, ia-l pe Miracol de unde nu-i. Ștrengarul! Iar și-a dat lesa jos.

Zâmbesc victorios când observ urme de labe ce se îndreaptă spre căsuța din lemn colorat din centrul locului de joacă. Iau lesa și o bag în buzunarul de la pantaloni. Apoi o iau la pas, îndreptându-mă spre maimuțoi.

Mă aplec pe vine și, cu bulgărele pregătit într-o mână și pe clanță cu cealaltă, deschid ușița cu un mic scârțâit. Dar, ca să vezi, nici aici nu era. Ceva roșu se întrezărește de sub băncuța de lângă mica fereastră. Mă las în genunchi și merg de-a bușilea până la ea. Întind mâna spre material, constatând că era una din mănușile lui Miracol.

– Oare ce are de gând, câinele ăsta? Vrea să mă plimbe prin tot parcul până să îl găsesc? Șoptesc iritat și amuzat în același timp, neștiind încă ce mă așteaptă în continuare.

Ies din căsuță și privesc în jur după un alt indiciu care să mă conducă la locația patrupedului. Totul pare în regulă, fiecare lucru fiind la locul său. Ocolesc căsuța, sperând să mai găsesc ceva în jurul ei, dar nimic. Așa că înaintez spre topogan, zona preferată de Miracol atunci când venim să ne jucăm.

Urc cele câteva trepte ale scăriței, uitându-mă cu atenție după vreo altă mănușă roșie sau albă. Mama și Dede au ținut morțiș ca Miracol să aibă mănuși de iarnă, speciale pentru câini, să nu-i înghețe lăbuțele de la gerul aspru de-afară, așa că i-au luat totul felul de modele care să se potrivească culorii părului său blond. Astăzi, purta două mănuși albe pentru labele din față și două mănuși roșii pentru cele din spate.

Chiar el și le-a ales. Eu nu am făcut decât să mă supun alegerii lui, dându-mi ochii peste cap, astfel obținând un mârâit de la el, ceea ce mă amuza la culme. Nu m-ar mira dacă din cauza asta se și lasă greu de găsit. Probabil vrea să se răzbune pentru că nu voiam să-l și încalț cu ele. Ce? E băiat mare! Ar trebui să știe să facă asta la vârsta lui.

I-am și arătat cum, dar când te pui cu unul la fel de încăpățânat ca și tine, e mai greu. În cele din urmă, plictisindu-mă eu de câte ori a încercat, nu m-a lăsat inima să nu-l ajut. În semn de mulțumire, m-am ales cu niște bale pe față. Mă gândesc că or face bine la ten, așa că le-am lăsat să se ducă singure. Miracol se supăra atunci când te ștergeai de balele sale.

Te asigur că nu dorești să te pui cu el când e în starea asta. Au pățit-o prieteni de-ai mei și îi cam mârâie și acum. Nu mai zic de sora noastră, care a avut și ea o altercație cu el la început. Nici până azi nu am reușit să aflăm cum a făcut să îi treacă supărarea în privința balelor pe fața ei. Prietenii noștri nu au avut nici o izbândă cu asta, dar surioara da.

Pierdut în gânduri, nici nu observ peticul alb ce iese din zăpadă, decât în ultima clipă când îmi fuge piciorul înainte. În alunecarea mea, reușesc să prind mănușa albă și îmi ridic la timp mâinile pentru a mă duce de-a dura în topogan.

Odată ieșit, mai alunec câțiva metri în față, știind sigur că vor apărea ceva vânătăi în urma căzăturii. Mă ridic cu greu de jos, încercând să mă mențin pe propriile picioare, dar cad în fund și rămân acolo pentru câteva clipe. Lasă că vezi tu, băiete! O să te rogi mult și bine până o să te scot iar afară!

– Cel puțin m-am ales cu încă o mănușă, strig ca să mă audă, neprimind niciun mârâit, niciun lătrat înapoi. Și-așa mănușile astea nu erau chiar preferatele mele, continui să încerc să-l enervez. O să mă bucur tare mult când o să scap de eleee! Și tu nu mă poți opri!

Mă concentrez pe sunetele din parc, dar niciunul nu pare să fie caracteristic patrupedului. Deci așa-mi ești, ha? Vedem cine râde la urmă, flăcău!

În cele din urmă, catadicsesc să mă ridic în patru labe, ca mai apoi să revin pe picioarele mele. Mă scutur energic de zăpada ce s-a lipit de mine și pornesc spre leagăne. Nu găsesc nimic.

După alte zece minute în care am luat fiecare chestie în parte, am reușit să mai găsesc un mare NIMIC. Ce să spun? Da, bravo mie! Și mai vreau, cică, să mă fac detectiv. Nu sunt în stare nici să-mi găsesc propriul câine și o s-o fac cu oamenii? Pfiu. Ce o să mă mai râd când o veni vremea să fac asta!

Nici nu mi-am dat seama când am părăsit locul de joacă, decât când m-am trezit pe aleea ce duce spre fântâna din mijlocul parcului. Pe mânuța dreaptă a îngerașului era trasă cealaltă mănușă albă. Cum naiba a reușit Miracol să facă asta singur?

Frânturi din dimineața asta îmi trec prin fața ochilor într-un ritm amețitor.

Sclipirea jucăușă din privirea surioarei. Ceva nu este în regulă. Dede are privirea asta doar când urmează ceva ce nu miroase a bine. Absolut deloc nu e de bine.

Rânjetul răutăcios al lui Damian. Un zâmbet pe care-l arăta doar când o fată îl refuza pe față, ceea ce îl intriga la maxim, sau când urma să facem o prostie toți patru.

Clătitele mamei. Și nu cele pe care le face deobicei, ci clătitele speciale cu ciocolată pe care mama le face doar ocazional, când sărbătorim ceva sau, mai bine zis, pe cineva.

Evitarea tatei. Ceva s-a întâmplat sau urmează să aibă loc. Ceva rău. Altfel nu-mi explic de ce, dintre toți, tata e cel care mi-a evitat privirea până am ieșit afară cu Miracol. Tot ce mi-a spus, a fost doar: Ai grijă!

Ceea ce m-a pus serios pe gânduri. Oare ce îmi ascund cu toții? Și nu cred că măscăriciul ăsta a reușit să facă asta singur. E ceva putred la mijloc și eu am să aflu!

Mă urc cu mare atenție pe marginea fântânei, având grijă să nu mi-o iau și de data asta, că altfel s-a zis cu spatele meu, și întind mâna spre mănușa buclucașă. Privirea îmi cade, fără să vreau, pe fața îngerașului și prin minte îmi trec aceleași cuvinte ca acum doisprezece ani: Mama și îngerii care așteaptă să ajung lângă ei.

La fel ca atunci.

Prima parte.

text738372624

Publicat în Stories

Miracol (#1) – Miracol


2

Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate! Lumea se holba la mine ca la o nebună pentru că vorbeam singură, mai bine zis, că ţipam singură, dar puţin îmi păsa de ce cred ei în momentul ăsta. Ceea ce mă interesa pe mine, era faptul că voi întârzia din nou la ora de fizică, iar profa mă va jigni ca de fiecare dată şi voi primi şi detenţie pe deasupra.

De ce tocmai astăzi a trebuit să mi se întâmple asta? Tocmai astăzi, când fratele meu se întoarce acasă după cinci ani de zile în care nu l-am văzut deloc. Ce poate fi mai minunat de-atât! Cer chiar atât de mult, dacă doresc să-mi petrec mai mult timp cu fratele meu?

Pierdută printre gânduri, nici nu am observat că mă aflam deja în faţa clasei, cu mâna tremurând pe clanţă. Trag aer în piept pentru a mă calma şi intru hotărată în clasă, pregătită pentru orice s-ar întâmpla. Dar pentru ceea ce a urmat, chiar nu eram pregătită. Nu era nicio urmă de profă sau de vreun coleg, doar dacă…Scot repede telefonul, aproape scăpându-l şi mă uit la data de azi. Era cât pe ce să cad jos, dacă nu mă sprijineam de uşă.

Cum puteam să fiu aşa de uitucă?? Astăzi era Ajunul Crăciunului, iar eu îmi pierdeam timpul la şcoală?? Nu degeaba, ai mei s-au uitat aşa de ciudat la mine când le-am spus că plec la ore. Cred că într-o zi o să-mi pierd şi capul la cât de aiurită sunt.

Nici nu am mai stat pe gânduri, că am şi zbughit-o spre ieşirea din liceu, dar fix când am ieşit, am alunecat şi mi-am luat o căzătură de toată frumuseţea. Pfiu! Bine că nu m-a văzut nimeni. Verificând dacă totul este la locul lui, m-am ridicat uşor de jos şi, de data asta, am luat-o la pas pentru a evita o altă căzătură. Nu de alta, dar voiam să ajung întreagă acasă.

Pe drum mi-am scos un sandviş din ghiozdan, dar nici nu am apucat să muşc din el, pentru că un câine mi l-a îi înhăţat din mană şi-a luat-o la fugă. Am pornit şi eu după acesta, având grijă să nu mai cad, dar fără vreo şansă de reuşită. La colţul străzii, câinele a luat-o la dreapta, iar eu, ca o impiedicată ce sunt, am călcat greşit şi m-am dus târâş înainte vreo câţiva metri. Enervată la culme, m-am ridicat şi m-am dus după el, nemaipăsându-mi că eram plină de zăpadă din cap până în picioare şi că aş fi putut să cad din nou.

Până la urmă am dat de el, iar scena din faţa mea m-a lasat fără cuvinte. Acesta îi oferea sendvişul meu unui băieţel de vreo cinci anişori, care avea pe el doar o bluziţă subţire si nişte pantalonaşi zdrentuiţi. Eram aşa de emoţionată, încât mi-au dat lacrimile la gestul făcut de acest câine hoţ, care dorea doar să îşi ajute micuţul prieten.

M-am apropiat de aceştia, iar câinele, văzându-mă, a înaintat în faţa băieţelului gata să sară pe mine. M-am lăsat în jos şoptindu-i că totul va fi bine şi că nu o să le fac nimic. Mi-am scos şi restul de mâncare pe care o mai aveam în ghiozdan şi le-am oferit-o, uitându-mă la ei cum o infulecau pe îndelete.

Ce părinţi ar fi putut să facă aşa ceva, încât să-şi lase copilaşul pe străzi, flămând şi îngheţând în hainele subţiri pe care le avea. Dacă n-aveau ce să-i ofere sau nu-l vroiau, puteau măcar să-l ducă la un orfelinat, unde ar fi avut parte măcar de un acoperis deasupra capului, puţină mâncare şi un loc care să-i ţină de cald.

În timp ce aceştia mâncau, mă gândeam cum aş putea să-i ajut şi tocmai atunci mi s-a aprins un beculeţ. Am scos telefonul şi am sunat-o pe mama, povestindu-i ce s-a întâmplat şi de ideea care mi-a venit. Aceasta a promis că va discuta cu tata şi că mă va suna înapoi ca să-mi spună de decizia luată. Mi-am dat jos geaca de pe mine şi am pus-o pe băieţel, acesta mulţumindu-mi şi luându-l şi pe prietenul lui în braţe, înfofolindu-se mai bine pentru a se încălzi.

În timp ce aşteptam apelul de la mama, l-am întrebat pe micuţ cum îl cheamă pe el şi pe câinele său. Acesta mi-a răspuns că numele lui este David, iar prietenul său n-are nici un nume. L-am mai întrebat cum a ajuns să umble pe străzi, băieţelul spunându-mi că mama lui s-a imbolnăvit şi a murit acum câteva săptămani, lăsându-l singur şi că pe tatăl său nu l-a cunoscut niciodată. Mi-a mai spus că dacă nu era câinele care să-l salveze, el numai era acum aici. Începusem să plâng şi l-am intrebat ce a vrut să zică cu faptul că nu ar mai fi fost aici, începând să bănuiesc tot ce era mai rău.

Băieţelul, cu lacrimi în ochi, mi-a povestit că, la scurt timp după ce a rămas singur, îi era atât de foame şi atât de frig, încât se prăbuşise în mijlocul străzii, dorindu-şi să ajungă sus la îngeri, alături de mama sa. Aproape dorinţa i se îndeplinise, deoarece era cât pe ce să dea o maşină peste el, dar că prietenul lui l-a salvat şi a avut grijă de el până acum, aducându-i mâncare şi ţinându-i de cald.

Soneria telefonului meu a început să-şi facă prezenţa în buzunarul de la pantaloni şi am răspuns. Imediat vocea mamei răsuna din capătul celălalt, dându-mi vestea mult aşteptată. Le-am spus părinţilor mei că îi iubesc şi le-am mulţumit foarte mult pentru că mi-au făcut cel mai frumos cadou de Craciun . Eram aşa de fericită că voi mai avea un frăţior, încât am început să sar în sus de bucurie!

L-am luat pe micuţ in braţe şi i-am spus că de azi înainte voi fi surioara lui şi că acum vom merge iîmpreună acasă pentru a-şi cunoaşte viitoarea familie. David a început să plângă, mulţumindu-mi pentru vestea minunată pe care i-am dat-o şi m-a intrebat dacă putem să luăm şi câinele cu noi. I-am spus că da, că şi el va face acum parte din familie.

În drum spre casă, David mi-a spus că a găsit un nume pentru prietenul lui şi chiar i se potrivea. Dacă n-ar fi fost el, cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu acest micuţ…

Ai auzit, prietene! De azi înainte, numele tău va fi Miracol !

text90455842