Miracol (#1) – Miracol

Dede’s POV 

Nu se poate! Nu se poate! Nu se poate! Lumea se holba la mine ca la o nebună pentru că vorbeam singură, mai bine zis, că ţipam singură, dar puţin îmi păsa de ce cred ei în momentul ăsta. Ceea ce mă interesa pe mine, era faptul că voi întârzia din nou la ora de fizică, iar profa mă va jigni ca de fiecare dată şi voi primi şi detenţie pe deasupra.

De ce tocmai astăzi a trebuit să mi se întâmple asta? Tocmai astăzi, când fratele meu se întoarce acasă după cinci ani de zile în care nu l-am văzut deloc. Ce poate fi mai minunat de-atât! Cer chiar atât de mult, dacă doresc să-mi petrec mai mult timp cu fratele meu?

Pierdută printre gânduri, nici nu am observat că mă aflam deja în faţa clasei, cu mâna tremurând pe clanţă. Trag aer în piept pentru a mă calma şi intru hotărată în clasă, pregătită pentru orice s-ar întâmpla. Dar pentru ceea ce a urmat, chiar nu eram pregătită. Nu era nicio urmă de profă sau de vreun coleg, doar dacă…Scot repede telefonul, aproape scăpându-l şi mă uit la data de azi. Era cât pe ce să mă împrăştii pe jos, dacă nu mă sprijineam de uşă.

Cum puteam să fiu aşa de uitucă?? Astăzi era Ajunul Crăciunului, iar eu îmi pierdeam timpul la şcoală?? Nu degeaba, ai mei s-au uitat aşa de ciudat la mine când le-am spus că plec la ore. Cred că într-o zi o să-mi pierd şi capul la cât de aiurită sunt.

Nici nu am mai stat pe gânduri, că am şi zbughit-o spre ieşirea din liceu, dar fix când am ieşit, am alunecat şi mi-am luat o căzătură de toată frumuseţea. Pfiu! Bine că nu m-a văzut nimeni. Verificând dacă totul este la locul lui, m-am ridicat uşor de jos şi, de data asta, am luat-o la pas pentru a evita o altă căzătură. Nu de alta, dar voiam să ajung întreagă acasă.

Pe drum mi-am scos un sandviş din ghiozdan, dar nici nu am apucat să muşc din el, pentru că un câine mi l-a şi înhăţat din mână şi a luat-o la fugă. Am pornit şi eu după acesta, având grijă să nu mai cad, dar fără vreo şansă de reuşită. La colţul străzii, câinele a luat-o la dreapta, iar eu, ca o împiedicată ce sunt, am călcat greşit şi m-am dus târâş înainte vreo câţiva metri. Enervată la culme, m-am ridicat şi m-am dus după el, nemaipăsându-mi că eram plină de zăpadă din cap până în picioare şi că aş fi putut să cad din nou.

Până la urmă am dat de el, iar scena din faţa mea m-a lasat fără cuvinte. Acesta îi oferea sandvişul meu unui băieţel de vreo cinci anişori, care avea pe el doar o bluziţă subţire si nişte pantalonaşi zdrentuiţi. Eram aşa de emoţionată, încât mi-au dat lacrimile la gestul făcut de acest câine hoţ, care dorea doar să îşi ajute micuţul prieten.

M-am apropiat de aceştia, iar câinele, văzându-mă, a înaintat în faţa băieţelului gata să sară pe mine. M-am lăsat în jos şoptindu-i că totul va fi bine şi că nu o să le fac nimic. Mi-am scos şi restul de mâncare pe care o mai aveam în ghiozdan şi le-am oferit-o, uitându-mă la ei cum o infulecau pe îndelete.

Ce părinţi ar fi putut să facă aşa ceva, încât să-şi lase copilaşul pe străzi, flămând şi îngheţând în hainele subţiri pe care le avea. Dacă n-aveau ce să-i ofere sau nu-l vroiau, puteau măcar să-l ducă la un orfelinat, unde ar fi avut parte măcar de un acoperis deasupra capului, puţină mâncare şi un loc care să-i ţină de cald.

În timp ce aceştia mâncau, mă gândeam cum aş putea să-i ajut şi tocmai atunci mi s-a aprins un beculeţ. Am scos telefonul şi am sunat-o pe mama, povestindu-i ce s-a întâmplat şi de ideea care mi-a venit. Aceasta a promis că va discuta cu tata şi că mă va suna înapoi ca să-mi spună de decizia luată. Mi-am dat jos geaca de pe mine şi am pus-o pe băieţel, acesta mulţumindu-mi şi luându-l şi pe prietenul lui în braţe, înfofolindu-se mai bine pentru a se încălzi.

În timp ce aşteptam apelul de la mama, l-am întrebat pe micuţ cum îl cheamă pe el şi pe câinele său care era încă în alertă în privinţa mea. Acesta mi-a răspuns că numele lui este David, iar prietenul său n-are nici un nume. L-am mai întrebat cum a ajuns să umble pe străzi, băieţelul spunându-mi că mama lui s-a imbolnăvit şi a murit acum câteva săptămani, lăsându-l singur şi că pe tatăl său nu l-a cunoscut niciodată. Mi-a mai spus că dacă nu era câinele care să-l salveze, el numai era acum aici. Începusem să plâng şi l-am intrebat ce a vrut să zică cu faptul că nu ar mai fi fost aici, începând să bănuiesc tot ce era mai rău.

Băieţelul, cu lacrimi în ochi, mi-a povestit că, la scurt timp după ce a rămas singur, îi era atât de foame şi atât de frig, încât se prăbuşise în mijlocul străzii, dorindu-şi să ajungă sus la îngeri, alături de mama sa. Aproape dorinţa i se îndeplinise, deoarece era cât pe ce să dea o maşină peste el, dar că prietenul lui l-a salvat şi a avut grijă de el până acum, aducându-i mâncare şi ţinându-i de cald.

Soneria telefonului meu a început să-şi facă prezenţa în buzunarul de la pantaloni şi am răspuns. Imediat vocea mamei răsuna din capătul celălalt, dându-mi vestea mult aşteptată. Le-am spus părinţilor mei că îi iubesc şi le-am mulţumit foarte mult pentru că mi-au făcut cel mai frumos cadou de Craciun . Eram aşa de fericită că voi mai avea un frăţior, încât am început să sar în sus de bucurie!

L-am luat pe micuţ in braţe şi i-am spus că de azi înainte voi fi surioara lui şi că acum vom merge iîmpreună acasă pentru a-şi cunoaşte viitoarea familie. David a început să plângă, mulţumindu-mi pentru vestea minunată pe care i-am dat-o şi m-a intrebat dacă putem să luăm şi câinele cu noi. I-am spus că da, că şi el va face acum parte din familie.

În drum spre casă, David mi-a spus că a găsit un nume pentru prietenul lui şi chiar i se potrivea. Dacă n-ar fi fost el, cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu acest micuţ…

Ai auzit, prietene! De azi înainte, numele tău va fi Miracol !