Descriere
Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează iubitul, părinţii, prietenii… tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată.
După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în viaţă. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu peşti-emoţii, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedeşte a fi acum ceva banal, deloc esenţial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele.
Dacă primul diagnostic a fost greşit sau dacă şi-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era… nu mai contează atâta timp cât, însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna.
„Când eşti pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere, fiecare secundă te costă altfel. Moartea îmi zâmbeşte din colţul camerei. Mi-ai şoptit toată copilăria că viaţa trebuie să fie o eternă lecţie în care să ne pregătim să murim. Mă auzi? Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte. În fiecare răsărit de soare există ceva frumos. Călătoria aceasta nu poate avea sfârşit.”
Gândurile mele
Mulţumită librăriei online Librex, am avut onoarea de a citi această superbă carte, „Ce ne spunem când nu ne vorbim”, pe care am „devorat-o” într-o zi şi vreo câteva ore. Este prima carte din literatura contemporană, şi scrisă de un autor român, pe care am citit-o şi sunt foarte încântată de asta.
Sincer, deşi titlul mi-a atras atenţia de ceva vreme, nu mă aşteptam să mă captiveze aşa de mult povestea, în privinţa căreia, aveam mici îndoieli. Dar, după ce am aruncat un ochi peste câteva recenzii şi după ce am citit cartea, mi-am schimbat total părerea şi, datorită acestui roman, am descoperit că îmi place tot mai mult să citesc ceva şi fără pasaje întregi de acţiune.
Citește în continuare „„Ce ne spunem când nu ne vorbim” de Chris Simion (recenzie)” →
Praf de stele 