„Fiindcă se va ridica din cenușă cuprinsă de flăcări.
Fiindcă nicio apă nu-i va potoli vreodată durerea.
Fiindcă nicio mânuire asupră-i nu va pogorî.
Fiindcă nicicând numele nu i-l vom rostii.”
***
„Stai nemișcată, micuță preoteasă!
Tata îngenunchează în fața mea cu un șirag de dinți împletit printre degete. Strălucesc ca niște perle lustruite, iar eu îmi îndrept umerii și stau mai dreaptă, ca să fie mândru de mine. Sunetul îndepărtat al tobelor djembe îi acoperă glasul, dar nu-i domolește sclipirea din ochi când îmi pune șiragul în jurul gâtului. În seara aceasta voi deveni o adevărată fiică a tribului Aatiri.
Magie de toate culorile joacă în aer ca niște bătăi ușoare de aripi. Nu pot rămâne nemișcată când dansează pe pielea întunecată a tatei de parcă ar fi licurici. Îi țâșnește peste falcă și îi sare pe nas. Mâinile mi se reped să prindă tăciunele de aur care-mi scapă printre degete. Chicotesc, și râde și tata.
Celelalte fețe sporovăiesc în timp ce mamele le aranjează caftanele și talismanele din oase. La fiecare fată pe care o atinge magia, sare alte două, de parcă am fi invizibile. Simt o apăsare în piept, privind-o cum se duce la celelalte, când la mine n-a venit niciodată – nici măcar o dată.
Cele câteva fete care vorbesc tamarană mă întreabă cum e să trăiești așa de departe, în Regatul Atotputernic. Îmi spun că nu sunt cu adevărat o Aatiri pentru că mama nu face parte din trib. Simt un junghi în măruntaie, pentru că e adevărat ce spun ele.
Îmi țin capul în sus în timp ce tata îmi îndreaptă gulerul. E singurul bărbat din cort, iar celelalte șușotesc și din cauza asta. Dar mie nu-mi pasă ce spun ele; mă bucur că tata e aici.
– De ce nu vine magia la mine, tată?
Rostesc întrebarea prea tare, iar în cort se lasă tăcerea. Celelalte fete și mamele lor se uită la mine de parcă aș fi zis ceva urât.
– Nu-ți face griji, fata mea, spune tata, îndoind mânecile caftanului meu portocaliu cu albastru, care se asortează cu al lui. O să vină la vremea ei.”
Photo: Utopia State of Mind
Praf de stele 