Miracol (#3) – Căutări

David’s POV

Îmi scutur aproape violent capul, încercând să îmi revin din inerție și să nu las acele părți din trecut să mă învăluie din nou. Nu eram prea sigur de mine că aș fi reușit să nu mă pierd în amintiri. Din nou.

Odată recuperată mănușa și ajuns în siguranță cu picioarele pe pământ, am luat-o la pas, direct spre zona dedicată artelor. Știind prea bine că patrupedului îi făcea plăcere să piardă vremea și pe acolo, fiind mai mereu în preajma puștilor de cinci-șase ani, speram că aveam să-l găsesc maimuțărindu-se printre ei.

Dar, cu cât avansam mai mult cu pașii, cu atât locul părea mai gol. Nici măcar o țipenie de om nu se vedea la orizont. Nici un copil pierdut de părinții săi nu se smiorcăia, fiindcă nu îi mai găsea. Nimic.

Totul părea de un alb imaculat, absolut sclipitor, ca și cum îngerii s-ar fi coborât în acele clipe pe pământ, păstrând, pentru câteva momente, acel loc pur, nepătat de urmele oamenilor.

Am abandonat ideea de a-l căuta pe Miracol aici și am plecat mai departe, trecând în revistă toate locurile preferate ale acestuia.

Locul de joacă al copiilor? Bifat.

Fântâna? Bifat.

Zona artelor? Bifat.

Ar mai fi locul de joacă pentru câini și lacul înghețat. Sunt singurele care au mai rămas.

Dar sunt total opuse ca așezare! Pe când locul special pentru câini este în cel mai îndepărtat punct din vest al parcului, lacul se află în partea de est și este imens de-a binelea. Ar trebui să-i dau rotocol pentru a verifica fiecare zonă de pe lateralele sale. Se pare că el chiar vrea, cu tot dinadinsul, să-l caut peste tot prin parc.

Pff, ce șmecher! Sigur Damian l-a învățat asta, fiindcă eu unul nu l-aș fi lăsat să-mi facă așa ceva. Cel puțin, nu mie. Lui Damian, cu siguranță. Le place să se joace și să se hlizească pe seama mea. Las’ că vor vedea ei mai târziu! Cine râde la urmă, râde mai bine, nu? Acela voi fi chiar eu, în niciun caz cei doi. Muahahaha… chh, chh, chh… Okay, gata, mai ușor cu dramatismele. Nu face bine la gât.

Deși am impresia că nu-l voi găsi nici acolo, am decis ca primul loc pe care-l voi vizita să fie locul său de joacă. Totuși, sigur voi găsi eu ceva. Fie ultima mănușă, fie oricare alt indiciu despre dispariția sa.

După câteva minute bune de mers, mă aflam la intrare, dar totul părea pustiu. Nici urmă de el sau de vreun alt câine prin împrejurimi. Sau de fratele meu. Sigur este și el pe aici pe undeva, pândindu-mi reacțiile.

Am intrat și am mers spre șirul de anvelope din dreapta mea.

– Hai, Miracol! Nu plecăm de-aici, până ce nu ai reușit să-ți treci picioarele alea împiedicate prin fiecare amărât de cerc. Știu că poți, băiete. Eu cred în tine! Trebuie să crezi și tu!

Patrupedul mârâi în semn de răspuns, pregătit să dea tot ce are mai bun din el. Se avântă de pe loc ca din gură de șarpe și reuși să ia cu asalt fiecare roată, călcând cu lăbuțele fix în mijlocul lor.

Nu mare îmi fu mirarea când găsi-i urmele prietenului meu, exact ca în amintirea ce-mi trecu fulgerător prin fața ochilor.

Am luat-o pe lângă șirul negru, uitându-mă după ceva care să-l dea de gol. Înafară de urmele sale care nu mai erau așa de pronunțate ca atunci când le făcuse, nu mai era nimic altceva.

La capătul anvelopelor, se părea că urmele continuau totuși. Erau destul de deșirate, ca și cum maimuțoiul ar fi avut intenția de a mă debusola în încercarea mea de a-l căuta. Din fericire pentru mine, nu i-a ieșit.

Dar când privirea mea îi urmează pașii și observ că aceștia nu mai duc nicăieri, îmi reconsider gândul mult prea fericit că nu a reușit să mă păcălească.

Afurisitul chiar a reușit să mă ducă de nas! Vă vine să credeți? Asta mă face să mă gândesc din ce în ce mai tare la ideea cu ajutoarele. Nu ar putea să facă astfel de lucruri singur. Sau ar putea?

Îmi scutur capul neîncrezător. S-a dat lovit atâta vreme în preajma mea, doar ca să poată să mă facă tocmai acum? Dar de ce? mă întreb nedumerit, curiozitatea punând stăpânire pe mine tot mai pregnant. Ce are de câștigat cu toate acestea?

Mă trântesc în fund, iritat de toată învălmășeala asta de gânduri și jocuri de-a v-ați ascunselea, și pufnesc în râs. Nici nu-mi dau seama când ajung întins pe spate, străbătut încă de hohote, cu lacrimile provocate de acestea șiroindu-mi pe obrajii roșii de la frig.

Mâinile și picioarele îmi pornesc involuntar în lături, desenând un uriaș înger de zăpadă pe întinderea albă. La fel cum făceam când eram mic.

Un fascicul luminos zboară pe deasupra mea, tăind aerul rece în două. Îmi trec o mână prin el, deformându-l, dar își revine la loc. Mă joc puțin cu fasciculul, încântat mai rău ca un copilandru, înainte să mă ridic și să urmăresc sursa luminii.

Odată zărită, alerg spre panta din centru, pe care tronează o plasă imensă din sfori. O urc fără nici cel mai mic efort, de parcă asta aș fi făcut toată viața. Sar pe funia groasă din fața mea, balansându-mă de câteva ori și reușind să aterizez în siguranță pe partea cealaltă a construcției din lemn, tot mai aproape de fascicul.

Acesta era ascuns bine într-un morman de zăpadă. Mai corect spus, era că ieșea din gura unui câine de zăpadă ce aducea puțin la înfățișare cu Miracol. Asta chiar nu putea să o facă el, oricât de mult ar fi încercat. Labele alea nu era chiar atât de artistice.

Deși îmi părea rău că voi distruge ce au ‘construit’ ei, care or mai fi și ei, eram prea curios de ceea ce era sub zăpadă. Sap după aparatul ce susținea fâșia constantă de lumină, dând peste o lanternă care, judecând după aspectul său cam… colorat, sigur aparținea tatei. O ridic și caut lupul alb însemnat pe care știam că-l găsesc în josul uneia din lateralele acesteia, având totuși grijă să nu o scap din mâini.

Asigurându-mă de reala apartenență a lanternei, mă întreb cum de au reușit să o ia fără ca tata să nu observe. Ține foarte mult la lucrurile sale și face urât, dacă le luăm fără să-i cerem voie și, mai ales, dacă i le aducem cu defecte înapoi. A doua oară nici că ni le mai împrumută.

Lanterna asta a avut de suferit, de a ajuns așa colorată. Și totul pornise doar de la un joc cu baloane umplute cu vopsea. Cine ar fi crezut că lumina lanternei nu se va colora și va rămâne la fel? Ce vă mirați așa? Aveam doar șase ani! Încă credeam că tot ce zboară se mănâncă. Asta până într-o zi, când ceva a zburat spre mine și nu era deloc comestibil. Nu vreți să știți ce.

~~~

Negăsind nimic nici aici, după ce am scotocit fiecare colț a locului de joacă pentru câini, îmi scot telefonul și privesc ora. 14:15. Trecuse mai bine de trei ore de când am plecat de acasă, dintre care două mi le-am petrecut doar căutându-l pe Miracol. Ce mai zi! Nici dacă îmi propuneam să mi-o petrec astfel, nu aș fi reușit. Sigur mă oprea ceva și anulam toate planurile.

O iau la pas spre lac, fiind singurul loc ce a mai rămas neexplorat.

– Oh, ce bucurie! exclam enervat. Când te-oi găsi, bădărane, nu te mai scapă nimeni! O să te rogi mult și bine să te scot afară, dar n-o să mai vezi așa ceva de la mine! Ești pedepsit pentru o lună întreagă! Poate chiar pentru tot anul! strig cu toată puterea de care mai sunt în stare. N-are decât să-ți facă pe plac Damian, dacă tot sunteți voi doi, prieteni așa de buni!

Celelalte părți: prima, a doua.