„Sinuciderea ielelor” de Ana Mănescu (recenzie)

Descriere

Și dacă destinul său era tocmai cel de care încercase să fugă? Și dacă nu avea, de fapt, de ales?

Ana Mănescu nu scrie pentru oricine, fiindcă în cuvintele ei nu sunt povești despre simpla devenire a omului, ci mai mult despre zbuciumul sufletesc pe care preferăm să nu îl vedem. Poveștile Anei nu sunt despre ce e urât în viața noastră, ci despre negura care ne face deosebiți. Scriitura Anei expune o lume pe care deseori evităm să o explorăm, o lume în care lucrurile sunt cu susul în jos și nimeni nu are o problemă cu asta.

După ce a experimentat cu o realitate acută în romanele „alter.ego.” și „Stresul dintre orgasme” și a făcut câțiva pași în lumea fantasticului prin volumul de proză scurtă „Quasar”, Ana Mănescu trece de-a binelea granița fantasticului cu noul său volum de povestiri, „Sinuciderea Ielelor”. Incluzând teme și motive populare, precum și personaje familiare din basmele copilăriei noastre, „Sinuciderea Ielelor” cuprinde un univers matur construit, plin de emoții și răsturnări neașteptate de situație.

(Ana-Maria Anghelescu)

Gândurile mele

Nu e prima lectură de-a autoarei pe care o citesc și cu siguranță nu va fi nici ultima, deoarece scrierea Anei Mănescu se simte ca fiind întotdeauna o parte importantă din ea. Aceasta scrie cu sufletul, curat, armonios, fără să se ascundă și cu înțelesuri neașteptate ce te urmăresc chiar și când ai dat ultima pagină. Are o blândețe anume în stil, o imaginație cameleonică și un condei care nu stă locului.

Cochetând deja cu fantasticul încă de la Quasar, și în Sinuciderea Ielelor avem parte de magie, de căderi de cortină și de sinceritate. Ne plimbăm prin locuri de poveste și ne aducem aminte de copilărie prin intermediul tinerei autoare, care ne provoacă să ne pierdem printre flori de nu-mă-uita și stele, ne îndeamnă să alergăm după mâțe și ghivece, să zburăm fără teamă pe balauri, alături de zâne, să înotăm cu sirenele și să dansăm cu fascinantele iele.

„Ce viață fără de chicoteli trebuie să fi avut nefericitul care a aruncat luna pe cer…”

Fiecare (re)povestire în parte te hipnotizează, te aruncă în visare și îți arată o altă față a basmelor feerice ce îți luminau nopțile în frageda pruncie, unde binele câștiga întotdeauna la final, oricât de grea era lupta împotriva forțelor răului. Prințesa care aștepta să fie salvată de prințul pe cal alb sau de cavalerul în armură strălucitoare rămâne în urma tinerei ce își ia viața în propriile mâini și caută să se salveze singură, dar și pe cei de lângă ea, trasându-și un destin al ei. Nu doar binele, dar și răul are acum câștig de cauză. Dorințele pot lua o altă turnură, dacă nu le rostesți corect, iar cântul sirenelor te îmbie să te pierzi pentru totdeauna cu zâmbetul pe buze, mut la frumusețea valurilor ce-și întind brațele alunecoase pentru a te cuprinde în abisul lor înecăcios.

În comparație cu personajele clasice de basm, ale Anei au esență, au o uriașă putere interioară și pot alege să facă altceva, nu doar ceea ce se așteaptă mereu de la ele. Gândesc singure în privința a tot și toate, se frământă, se întreabă lucruri de care altora le este teamă și caută răspunsuri pe măsură, optând pentru ce este mai bine pentru ele. Se pun pe primul loc și abia apoi au grijă de restul.

„- Ai grijă ce-ți dorești.

– Și cît de clar o rostești.”

Lumile magice creionate de autoare oglindesc realitatea din jurul nostru, doar că personajele ei au alte chipuri. Întâlnim oameni care devin acei monștrii de sub pat, ce ne speriau în copilărie, atunci când noaptea se lăsa aievea și pe care-i alungam, aprinzând lumina. Aici, razele luminoase nu îi fac nici măcar să clipească, cu atât mai puțin să dispară. Nimic nu le poate face rău. Cu cât îi alungi mai mult, cu atât mai aprig își fac drum înapoi spre tine. Și te găsesc, oriunde te-ai ascunde.

Photo: pinterest

Pe parcursul lecturii, îți dai seama de elementele specifice și atât de cunoscute pe care le-ai întâlnit deja în basmele dragi copilăriei tale, iar ceea ce aduce nou Ana, amprenta ei unică și de necontestat, te dă peste cap cu schimbările nuanțate de situație la care nu te-ai fi așteptat în veci. Unele povești își găsesc în cele din urmă finalul fericit, marcat de speranțele și visurile unui nou început, pe când altele se aleg cu varianta urâțită a fericirii altora, fericirea monștrilor de sub pat.

„Ard pentru tot ce nu voi face, pentru sutele de ani pe care nu îi voi trăi şi pentru miile de lecţii pe care nu le voi învăţa, ard pentru iubirile pe care nu le voi simţi, pentru cascadele dulci sub care nu voi înota, pentru monştrii pe care nu îi voi găsi şi pentru toate incendiile din oraşe, din păduri şi din apocalipse, ard pînă cînd se va instala răceala unei morţi mult prea apropiate, ard pînă cînd mă voi stinge în spuma stelelor.”

Am observat că, deși fiecare (re)povestire tratează un anumit basm sau mit, acestea au continuitate, chiar dacă nu se leagă prea mult între ele. Destinul este oarecum singurul element comun în jurul căruia se adună personajele. Acestea sunt fie legate de apă, fie de înaltul cerului, pământul fiind doar o punte de legătură a celor două. O punte care le aduce fericire, siguranță, liniște, chiar iubire, dar de care nu se simt însă legate pe interior, oricât și-ar dori să conviețuiască departe de casă. Ceva le trage înapoi spre adevărata lor natură, și nu toate au privilegiul de a scăpa sau puterea de a alege în a-și urma inima… și nu sufletul.

Nota mea: 5/5

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru plăcerea acestei lecturi! O puteți comanda de aici sau din librăriile online partenere.

Tag: Mid-Year Book Freak-Out Tag [2018]

Andreea (Andreea Pandelea: blog de cititoare) s-a gândit să mă provoace la o leapșă și doresc să-i mulțumesc încă o dată pentru asta. Aceasta se referă la cărțile citite în prima jumătate a anului, iar pentru mine nu este chiar atât de nouă, deoarece am făcut deja, ca să spunem așa, și varianta adaptată pentru anul trecut. O puteți găsi aici.

Cum a trecut ceva timp de la ultimul tag și, totodată, de la ultima postare de pe blog, m-am hotărât să revin cu un astfel de articol. Dacă sunt doritori care vor să preia tag-ul, în afară de cei pe care îi voi provoca, sunt liberi să o facă, însă să nu uite să menționeze sursa. Enjoy! ^^

1. Cea mai bună carte pe care ai citit-o, până acum, anul acesta?

Asasinarea lui Roger Ackroyd de Agatha Christie, unul dintre cele mai bune romane ale autoarei pe care l-am citit. Povestea ni-l aduce pe Hercule Poirot pensionat, retras în liniștea generată de un sătuc englezesc. Două morți suspecte se succed la scurt timp una de alta, iar autoritățile încearcă să descopere făptașul și dacă acestea sunt cumva legate: o aparentă sinucidere și o crimă, două personaje care ar fi putut ajunge împreună, de nu și-ar fi găsit sfârșitul tragic atât de neașteptat. Detectivul este contactat de familia Ackroyd pentru a afla vinovatul din spatele crimei, iar doctorul Sheppard, un apropiat al lui Roger, îl va ajuta să pună cap la cap indiciile.

NOUTĂȚI: GRUPUL EDITORIAL CORINT

Vara aceasta, Grupul Editorial Corint a pregătit lecturi incitante, prin care vă oferă posibilitatea călătoriei în alte lumi. Poveștile inspirate din realitate, cazurile misterioase și pline de suspans, vă vor face vacanța de neuitat, dezvăluind trei titluri nou-nouțe.

Ø  Dispariția lui Daniel Tate de Cristin Terrill, colecția Leda Edge coordonată de Shauki Al-Gareeb

Când a dispărut, în urmă cu șase ani, a fost un mister. Când s-a întors acasă, a fost un miracol. Doar că Daniel Tate nu este cu adevărat Daniel Tate. Familia însă îl primește cu brațele deschise și îi acceptă, fără să clipească, toate minciunile.

Deși povestea lui e cusută cu ață albă, mama și frații îi oferă, ca din întâmplare, explicații, scuze, informații de care să se agațe și îl protejează atunci când psihologii, polițiștii și agenții FBI îl încolțesc. De ce oare, se întreabă falsul Daniel? Ce secret teribil ascund membrii respectabilei familii Tate?  Și când a devenit el, maestrul  minciunilor, cel păcălit?

CRISTIN TERRILL este licențiată în actorie la Vassar College (New York). Înainte să scrie cărți, a lucrat ca manager de teatru la Teatrul Tricycle din Londra, Shakespeare’s Globe, Teatrul Woolly Mammoth din Washington D.C. și la Centrul Kennedy. În prezent predă ateliere de scriere creativă pentru copii și adolescenți.

Ø  Între două miercuri. Jurnalul unei crime misterioase de Maria Popescu, colecția Istorie cu blazon coordonată de Filip-Lucian Iorga

„Pentru unii, Maria Popescu reprezenta imaginea femeii fatale, deosebit de perversă și periculoasă, în timp ce, pentru alții, reprezenta imaginea unei tinere strivite de un aparat judiciar fără milă, victimă a unei erori judiciare monstruoase.

Dar pentru mine a fost și rămâne Mama.

Anii copilăriei sale, așa cum îi făcea plăcere să-mi spună, au fost fermentul care i-a permis să rămână dreaptă și demnă. Îmi amintea adesea asta. Am cunoscut, am visat, cu ajutorul acestor povești țesute în jurul albumului de familie, o lume a bucuriei, a hohotelor de râs, a prostiilor copilărești, o Românie din alte vremuri, trecute, acea Românie Mare dintre cele două războaie.”

Gilbert Monney-Câmpeanu, fiul Mariei Popescu

MARIA POPESCU s-a născut pe 4 septembrie 1919, la București, fiica lui Toma Câmpeanu, moșier, și a Elenei Cernescu, provenind dintr-o străveche familie boierească. A avut un frate mai mic, Nicolae. A crescut într-o casă boierească de pe Strada Sfântul Constantin, lângă Parcul Cișmigiu. A studiat Artele Frumoase. S-a căsătorit în 1941, în ciuda tatălui său, cu fiul unuia dintre cei mai mari dușmani ai acestuia, fost de ministru de justiție, directorul ziarului Universul, Stelian Popescu. După căsătorie, a plecat împreună cu soțul ei în Elveția în 1942, fugind din calea războiului. În 1945 este acuzată de uciderea soacrei și a servitoarei acesteia, fiind condamnată pe nedrept pentru crimă în 1946. După ani lungi de suferință în închisoare, este eliberată în 1957, când reușește să-și refacă viața. Moare în Elveția, în 2004.

Ø  Două surori. Din Norvegia în juhadul din Siria de Åsne Seierstad, colecția Corint Istorie coordonată de Lavinia Betea

Într-o dimineață de octombrie a anului 2013, Ayan Juma, de 19 ani, și sora ei, Leila, de 16, au părăsit casa părintească din Oslo, după care le-au transmis părinților prin e-mail următorul mesaj: „Pace, milă de la Dumnezeu și binecuvântare vouă, mamă și tată… Vă rugăm să nu fiți supărați pe noi.”

Cele două surori luaseră hotărârea de a pleca în Siria și de a-i ajuta pe islamiști. Plănuiseră asta de luni bune. Sadiq, tatăl lor, pornește repede pe urma fiicelor în Turcia. Când ajunge acolo, acestea abia trecuseră granița. Sadiq este însă hotărât să le găsească.

Urmează povestea fascinantă, sfâșietoare a unei familii dezbinate. În vreme ce Sadiq își riscă viața încercând să-și aducă fetele acasă, soția lui, Sara, aflată în Norvegia, începe a se îndoi de viața pe care o duce în acea țară. Cum i s-au putut radicaliza copiii fără ca ea să știe? Ce ar putea să facă pentru ca fiii ei mai mici să nu împărtășească aceeași soartă?

Beneficiind de sprijinul familiei Juma, autoarea urmărește de la început firul întortocheat și dramatic al acțiunii. Cititorul călătorește, împreună cu Sadiq și Sara, de la casa acestora din Somalia la apartamentul din Oslo, apoi în Turcia și Siria, unde două surori adolescente sunt puse în fața urmărilor șocante ale faptei lor.

Aventura celor două surori norvegiene este povestită în filmul documentar ONLY A FATHER. 

Åsne Seierstad (n. 1970) este o ziaristă și scriitoare norvegiană, răsplătită, pentru reportajele despre viața cotidiană din zonele de război, cu numeroase premii, cum ar fi: Premiul pentru înțelegere europeană al Târgului de Carte de la Leipzig (2018), Den store journalistprisen – cea mai înaltă distincție acordată unui jurnalist din Norvegia (2003), Premiul „Gullruten” pentru cele mai bune relatări transmise din Kosovo (1999). A scris One of Us: The Story of a Massacre in Norway – and Its Aftermath, The Bookseller of Kabul, A Hundred and One Day: A Baghdad Journal, The Angel of Grozny: Orphans of a Forgotten War și With Their Back to the World: Portraits from Serbia. Locuiește la Oslo, în Norvegia.