Miracol (#5) – Nu e timpul

Autor’s POV

– Cred că Damian are dreptate. Ar fi mai bine să mergem după el. Dacă s-a rătăcit? Pe cât sunt eu de împiedicată, pe atât este el de paralel cu orientarea, declară solemn Dede, îngrijorată fiind pentru fratele ei mai mic.

– Eu când ți-am zis că ești o împiedicată, negai de fie… începu Damian, dar nu mai reuși să termine.

– Amândoi au dreptate, dragule, interveni doamna Stwood, întorcându-se spre soțul ei. Mai bine mergem să-l căutăm. A întârziat prea mult. Parcă spuneai că știe parcul ăsta cu ochii închiși, atunci când te-ai „gândit” la acest plan „mirobolant”, precum te lăudai ieri! Acum te-ai răzgândit? îl ferici apoi pe Damian cu o privire încruntată, așteptând un răspuns.

Acesta se dădu ușor câțiva pași înapoi și se ascunse în spatele iubitei pentru orice eventualitate. Își calculă șansele de scăpare. Dede nu putea să-l prindă în starea care se afla, fiindcă bebele ar fi avut de suferit. Dar să fim serioși, mereu reușea să-i mai dea câte o scatoalcă peste ceafă, luându-l prin învăluire. Nu că el nu ar fi căutat-o cu lumânarea. Dacă așa s-a născut, ce vină avea el că se mai trezea câteodată spunând tâmpenii? Nu, nu tâmpenii, ca să ne înțelegem. Asta ar însemna să le dea dreptate lor, ceea ce nu era de dorit. Spunea, de fapt, lucruri pe care nu toată lumea le găsea amuzante, în afară de el. Da, ăsta era răspunsul corect!

Cumnatul său ar fi putut cu brio să șteargă cu el pe jos, dar știa din surse sigure că pe sora lui nu ar fi lăsat-o inima să-i facă una ca asta. Aruncând o privire subtilă spre tatăl lui, știa că încă îl supără genunchiul și că nu s-ar pune la mintea lui de copil de cinci ani, însă nu putea spune asta și despre femeia care i-a dat viață.

Nu era prea sigur că va putea scăpa cu viață din mâinile mamei sale. O fi fost el mai rapid și mai agil în mișcare, dar pe bune acum: cine ar vrea să fie văzut fugind ca din gură de șarpe de propria mamă? Hai, spuneți și voi! Nu mai bine stai și înduri orice va veni, rugându-te să n-o pățești prea rău, chiar dacă și această situație ar provoca reacții în lanț de la prea mult râs? Păi vedeți!

– Bine, bine! Am înțeles ideea. Gata, nu vă mai uitați la mine de parcă ați vrea să mă sfâșiați. Să mergem să-l căutăm până nu se pierde pe aici de tot, oftă învins Damian. Niciodată nu avea sorți de izbândă în fața familiei sale, nu că asta l-ar supăra. Nici vorbă de așa ceva. Doar îi făcea plăcere să-i tachineze pe ai săi, ori de câte ori se ivea ocazia. Iar el unul nu rata niciuna, se gândi amuzat, pornind hotărât în urma lor.

Nu știa nimeni mai bine parcul ăsta decât David. Credea că fratele său va ajunge aici din clipă în clipă, dar se pare că se înșelase. Uneori, puștiul mai dădea semne că nu știe pe ce lume trăiește și avea prostul obicei de a visa cu ochii deschiși, astfel că intra în probleme mai rău ca el sau se pierdea pe drum. Amintirile de când era mic copil îl mai bântuiau chiar și-acum. Mai ales în preajma iernii. Cu greu a învățat să nu le mai lase să-l controleze. Însă nu funcționa de fiecare dată și erau nevoiți să-l aducă înapoi la realitate, fără să-l sperie prea rău. Spera doar că nu îl apucase vreo fază de genul chiar în acele momente și să fi rămas pe undeva blocat…

David’s POV

Pff, acum le am pe toate. Despre mănușile lui Miracol vorbesc. Mai rămâne să-l găsesc pe el. Nu am decât să înaintez mai departe pe aleea din fața mea, sperând că ar putea fi aici împreună cu cineva anume. Pentru că încă susțin sus și tare faptul că a fost ajutat cu toată această alergătură pe care am fost nevoit să o îndur. Nu că m-aș plânge prea mult. V-am mai spus, mă atrage meseria de a face pe detectivul și știu că voi avea cazuri ce mă vor face să transpir la propriu încercând să le găsesc rezolvare. Așa că nu mă las până nu reușesc, chiar dacă uneori mă cam… pierd.

Ajuns la marginea lacului, îmi las privirea să alunece de-a lungul suprafeței sale ce strălucește timid. Ninsoarea pare că s-a mai potolit, însă fulgii continuă să-și găsească un drum al lor, zburând care încotro. E la fel de liniște ca în restul parcului. Nici un sunet nu-și caută ecoul rătăcit.

Un gând năstrușnic îmi tresare în minte și, neoferindu-i ocazia de a-l lăsa să treacă peste mine ca și când n-ar fi fost, pășesc ușor pe suprafața lacului. Îi testez rezistența, mergând pur și simplu înainte, pentru a fi sigur că nu mă așteaptă vreo surpriză. Mă opresc aproape de centru, știind că zona aceasta ar putea fi mai subțire decât gheața ce s-a instalat spre margini. Se simte a fi destul de solidă și în partea asta, dar nu vreau să mă încred prea ușor în ea. Ar putea să cedeze când te aștepți mai puțin și să ajungi pe fundul lacului înainte ca măcar să apuci să spui „brânză”.

În scurt timp, mă trezesc alunecând ușor pe gheață, imaginându-mi că picioarele îmi sunt încălțate cu patine și nu cu ghetele mele negre. De prima dată când am luat contact cu patinajul, l-am iubit. Simt o conexiune specială cu gheața, ori de câte ori o ating și mă las purtat de muzica necunoscută ce-mi răsună plină de melancolie în urechi.

Deodată, ceva se sfărâmă sub mine și îmi pierd echilibrul. Abia de apuc să mă prind de marginea gheții, că mâinile îmi și alunecă, lăsându-mă să mă afund în apa mult prea rece pentru temperatura corpului meu.

– Damian!

Îmi aud numele ca prin vis cum pătrunde prin confuzia ce înflorește în capul meu, dar mă simt departe, într-o lume pe care am ajuns să o cunosc foarte bine.

Mă aflu pe aceeași stradă unde mama și-a dat ultima suflare și privesc în ochii… mei. Un puști de cinci ani se uită undeva în spatele meu. Zgomotul unei mașini ce se apropie pare să fie singurul sunet ce străbate liniștea albă din jur.

Încerc să-l avertizez să fugă din calea mașinii ce se îndreaptă spre noi… spre mine, dar nu mă aude. Un ghemotoc alb sare pe neașteptate în fața noastră și-l trage departe de roțile ce șuieră pe lângă noi într-o viteză nebună, împrăștiind zăpada în toate direcțiile.

Un lătrat se aude parcă de nicăieri și ceva trage de mine să mă trezesc din inerția ce m-a cuprins. Mă simt ridicat, dar nu pot să fac nimic pentru a ajuta acele mâini ce încearcă să mă salveze. Somnul vrea să pună stăpânire pe mine și-l las să preia frâiele asupra mea.

– Nu e timpul, puiule. Rămâi lângă ei.

***

Pic, pic, pic…

Un sunet ritmic mă face să-mi deschid ochii. Îmi rotesc ușor capul în stânga și-n dreapta, pentru a-mi da seama unde mă aflu. Camera este în totalitate albă și un sentiment de deja-vu, de parcă am mai fost aici, plutește peste mine. Constat iritat că sunt așezat pe un pat de spital, un loc pe care nu am ajuns să-l agreez nici în ziua de azi. O perfuzie iese din mâna mea stângă. Deslușesc două voci care se aud dincolo de ușă și tot atâtea voci șoptite, dar de la televizorul din încăpere. Mă simt amorțit, iar capul pare să îmi plesnească în orice clipă. Totodată, mă simt parcă ușurat de ceva pe care nu pot să-l numesc.

Mă întreb cum am ajuns aici. Tot ce-mi amintesc este faptul că cineva încerca să mă tragă în sus, apoi mi s-a tăiat firul și nu am mai știut nimic. Sunt trezit din reverie de ușa care se deschide. Mama pășește agale în cameră, după care o închide ușor în urma sa.

– Puiul meu mic, mă alintă și vine să mă ia în brațe plângând.

Bucuria de a mă afla încă aici cu ei îmi face pieptul să tresalte și câteva lacrimi se rostogolesc pe obrajii mei fierbinți, în timp ce mă las îmbrățișat de femeia care m-a crescut ca și pe copilul ei, deși îi avea deja pe ai săi.

Ne despărțim fericiți și nu durează mult că și încep să turui ca o moară stricată, punând zeci de întrebări mamei care îmi surâde amuzată. Îmi face semn să mă opresc și îmi oferă răspunsurile pe rând, deși nu mai știu care a fost prima întrebare ce mi-a ieșit pe gură.

– Miracol este cel care a ajuns primul la tine. A încercat să te țină, însă a alunecat și a căzut și el în apă. Chiar și așa, acesta a vrut să te aducă înapoi la suprafață, dupa ce ați dispărut sub gheață. Damian s-a descotorosit de o parte din haine și de încălțări și a sărit după voi, în timp ce Aiden i-a luat geaca și, la intervale scurte, se băga cu ea pe jumătate în apă, pentru a vă depista. Fratele tău a putut să te prindă și să se agațe de mâneca gecii sale, reușind să vă scoatem apoi afară. Miracol s-a descurcat admirabil în a nu te lăsa să te afunzi și mai mult. Iar acum suntem aici, unde îți place ție cel mai mult, chicoti mama, privindu-mă îngrijorată.

– Unde e Miracol? o întreb, remarcând o neliniște ascunsă în ochii săi, ce pare să se transmită și la mine.

Încerc să mă ridic, dar în zadar. Amorțeala nu m-a părăsit încă, astfel că rămân țintuit tot la orizontală.

– E… bine. La fel de amorțit ca tine, însă își va reveni repede. Se pare că are o rezistență mai bună la apa aceea înghețată decât tine. Așa că ai face bine să te odihnești, ca să-l poți vedea mai târziu! mă îndemnă mama, ceva mai veselă după ezitarea de la început. Se întoarce pentru o clipă înainte să iasă și mai adaugă câteva cuvinte: A, și trebuie neapărat să înveți să înoți!

– Bine, șoptesc obosit, de parcă vorbitul ar fi scurs subit toată energia pe care o  mai aveam în mine. O să aștept, dar nu prea mult. Vreau să-l văd. Miracol…

---

Celelalte părți: prima, a doua, a treia, a patra.