Publicat în Stories

Miracol (#2) – La fel ca atunci


2d158e90371f5fbf42eeab92fe375a7e

– Băiete, pe unde te-ai ascuns de data asta? Miracol? strig amuzat după patruped.

Un fulg de zăpadă staționa pe nasul meu, întrerupându-mi căutarea. Ceva se deșteptă deodată în interiorul meu. Niște amintiri pe care cu greu le pot uita.

Oricât de mult am încercat să le arunc în cel mai îndepărtat colț al minții mele, ele revin de fiecare dată atunci când sărbătorile de Crăciun se apropie. Nu știu cum se face că doar în perioada asta își fac loc în capul meu, dar, de data aceasta, parcă ceva urma să se întâmple.

Strada goală. Un motor turuind. Zgomot. Din ce în ce mai mult zgomot.

O mașină care vine cu viteză. Gândul la mama și îngerii din cer care așteaptă să ajung lângă ei.

Foame. Sete. Neputința de a sta pe propriile picioare.

Lacrimile șiroindu-mi pe obrajii roșii de la gerul de-afară. Trupușorul aproape înghețat, prăbușit la pământ.

Din nou zgomot. Mult mai aproape de mine. Nimeni care să mă ajute. Nimeni…

Acea zi părea să fie sfârșitul meu. Nu știam atunci ceea ce știu acum. De fapt, acele momente aveau să fie un nou început pentru mine și nicidecum un sfârșit. Și asta datorită lui Miracol!

Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu adevărat, dacă nu era el. Parcă așteptând momentul potrivit, a apărut în viața mea și, de-atunci, am fost de nedespărțit. Miracol a fost salvarea mea de când l-am cunoscut. A avut grijă de mine și m-a iubit cum nu a mai făcut-o nimeni altcineva. Mi-a fost prieten și familie deopotrivă. Și încă îmi este.

Mâine se împlinesc 12 ani de când amândoi am câștigat o familie adevărată. O familie care ne-a acceptat în sânul ei, fără să ceară nimic la schimb, decât ceea ce ne și oferă: înțelegere, încredere și iubire. Ceea ce nu a fost așa de greu, deoarece ne-am acomodat destul de rapid printre membrii acesteia și ne-am ales fiecare cu doi frați mai mari, care ne răsfață de fiecare dată când au ocazia.

În special sora noastră, Dede. Nu am mai văzut atâta iubire care să încapă într-un om așa mic!

Chiar dacă o mai supăram din când în când, adică mai mereu, ea știa să ne pună la punct fără prea mult efort. Și o făcea cu multă afecțiune, după câteva minute trecându-i orice umbră de supărare pe noi. Ne era și rușine să mai facem vreo prostie, doar pentru a nu-i dispărea zâmbetul de pe față. Dar, când fratele nostru venea acasă, era destul de greu să rezistăm tentației cu care ne îmbia să mai facem câte o posnaie împreună cu el.

Câteodată ia parte și Dede la trăsnăile noastre, fiind pedepsiți toți patru. Dar mereu găseam ceva care să ne amuze, chiar dacă n-aveam voie să ne mișcăm din locul dedicat pedepsei noastre. Damian imita foarte bine animalele și aproape orice zgomot pe care îl fac unele lucruri, făcându-ne să ne tăvălim pe jos de la prea mult râs. Iar surioara știa cum să ne atragă cu povestioarele ei amuzante.

Râdem până la urechi ori de câte ori ne povestește despre acea zi în care a crezut că are școală și că era în întârziere la ora de fizică. Și ce căzătură și-a luat după ce a realizat acest lucru. Și despre cum Miracol i-a furat sendvișul din mână, iar ea l-a urmat, luându-și altă căzătură în timp ce-l fugărea nervoasă. Și asta nu e singura întâmplare! Mereu se împiedică la evenimentele importante, gândesc amuzat.

Încă mai sunt momente când Dede și Miracol mârâie unul la altul. Totuși, sub aparența că nu se înțeleg deloc, ceea ce întregii familii i se pare de-a dreptul comică situația, au ajuns să țină enorm unul la celălalt. Nu de puține ori, am surprins-o pe surioară îmbrățișându-l minute întregi, nepărând să-i dea drumul prea curând. Iar el? Ei bine, lingușitorul profită de absolut fiecare clipă de atenție și afecțiune pe care o primește.

Trezit din reverie, tot de un fulg de zăpadă ce s-a așezat pe nasul meu, îmi scutur capul de gândurile ce m-au acaparat. Revenind înapoi cu picioarele pe pământ, îmi ridic încheietura mâinii și trag de mâneca gecii pentru a vedea cât mai este ceasul. Trecuseră deja zece minute de când mă lăsasem să plutesc printre amintiri. Sigur Miracol a avut timp suficient să se ascundă până acum. Am început să pășesc ușor pe stratul subțire de zăpadă, încercând să nu fac prea mult zgomot.

Fulgii care cădeau din cer, erau din ce în ce mai mari cu fiecare pas pe care îl făceam. Liniștea era singura care predomina întregul parc. Dar și stratul alb, fără urme, de zăpadă care se așternea ușor pe jos.

Părea că eram singur. Dar capătul lesei care se zărea la câțiva metri depărtare, pe lângă tufișul din spatele băncii albastre mă asigură de ascunzătoarea patrupedului ce, mai mult ca sigur, credea că n-am să-l văd. De fiecare dată era la fel. El credea că și-a găsit locul potrivit în care să se pitească, dar se dădea de gol cu fiecare ocazie.

– Ce nătăfleț! Mă amuz pe seama lui.

Bineînțeles că, pentru câteva momente, îl lăsam să creadă că m-a păcălit, apoi îi veneam eu de hac când nici nu se aștepta. Deja trecuseră mai bine de cincisprezece minute, de când se lăfăia vesel că nu l-am găsit. Acum era timpul să-l sperii puțin.

Îmi târăsc ușor picioarele către tufiș, pregătind din mers un bulgăre de zăpadă ce avea să-mi răcorească bine de tot prietenul. Dar când ajung, ia-l pe Miracol de unde nu-i. Ștrengarul! Iar și-a dat lesa jos.

Zâmbesc victorios când observ urme de labe ce se îndreaptă spre căsuța din lemn colorat din centrul locului de joacă. Iau lesa și o bag în buzunarul de la pantaloni. Apoi o iau la pas, îndreptându-mă spre maimuțoi.

Mă aplec pe vine și, cu bulgărele pregătit într-o mână și pe clanță cu cealaltă, deschid ușița cu un mic scârțâit. Dar, ca să vezi, nici aici nu era. Ceva roșu se întrezărește de sub băncuța de lângă mica fereastră. Mă las în genunchi și merg de-a bușilea până la ea. Întind mâna spre material, constatând că era una din mănușile lui Miracol.

– Oare ce are de gând, câinele ăsta? Vrea să mă plimbe prin tot parcul până să îl găsesc? Șoptesc iritat și amuzat în același timp, neștiind încă ce mă așteaptă în continuare.

Ies din căsuță și privesc în jur după un alt indiciu care să mă conducă la locația patrupedului. Totul pare în regulă, fiecare lucru fiind la locul său. Ocolesc căsuța, sperând să mai găsesc ceva în jurul ei, dar nimic. Așa că înaintez spre topogan, zona preferată de Miracol atunci când venim să ne jucăm.

Urc cele câteva trepte ale scăriței, uitându-mă cu atenție după vreo altă mănușă roșie sau albă. Mama și Dede au ținut morțiș ca Miracol să aibă mănuși de iarnă, speciale pentru câini, să nu-i înghețe lăbuțele de la gerul aspru de-afară, așa că i-au luat totul felul de modele care să se potrivească culorii părului său blond. Astăzi, purta două mănuși albe pentru labele din față și două mănuși roșii pentru cele din spate.

Chiar el și le-a ales. Eu nu am făcut decât să mă supun alegerii lui, dându-mi ochii peste cap, astfel obținând un mârâit de la el, ceea ce mă amuza la culme. Nu m-ar mira dacă din cauza asta se și lasă greu de găsit. Probabil vrea să se răzbune pentru că nu voiam să-l și încalț cu ele. Ce? E băiat mare! Ar trebui să știe să facă asta la vârsta lui.

I-am și arătat cum, dar când te pui cu unul la fel de încăpățânat ca și tine, e mai greu. În cele din urmă, plictisindu-mă eu de câte ori a încercat, nu m-a lăsat inima să nu-l ajut. În semn de mulțumire, m-am ales cu niște bale pe față. Mă gândesc că or face bine la ten, așa că le-am lăsat să se ducă singure. Miracol se supăra atunci când te ștergeai de balele sale.

Te asigur că nu dorești să te pui cu el când e în starea asta. Au pățit-o prieteni de-ai mei și îi cam mârâie și acum. Nu mai zic de sora noastră, care a avut și ea o altercație cu el la început. Nici până azi nu am reușit să aflăm cum a făcut să îi treacă supărarea în privința balelor pe fața ei. Prietenii noștri nu au avut nici o izbândă cu asta, dar surioara da.

Pierdut în gânduri, nici nu observ peticul alb ce iese din zăpadă, decât în ultima clipă când îmi fuge piciorul înainte. În alunecarea mea, reușesc să prind mănușa albă și îmi ridic la timp mâinile pentru a mă duce de-a dura în topogan.

Odată ieșit, mai alunec câțiva metri în față, știind sigur că vor apărea ceva vânătăi în urma căzăturii. Mă ridic cu greu de jos, încercând să mă mențin pe propriile picioare, dar cad în fund și rămân acolo pentru câteva clipe. Lasă că vezi tu, băiete! O să te rogi mult și bine până o să te scot iar afară!

– Cel puțin m-am ales cu încă o mănușă, strig ca să mă audă, neprimind niciun mârâit, niciun lătrat înapoi. Și-așa mănușile astea nu erau chiar preferatele mele, continui să încerc să-l enervez. O să mă bucur tare mult când o să scap de eleee! Și tu nu mă poți opri!

Mă concentrez pe sunetele din parc, dar niciunul nu pare să fie caracteristic patrupedului. Deci așa-mi ești, ha? Vedem cine râde la urmă, flăcău!

În cele din urmă, catadicsesc să mă ridic în patru labe, ca mai apoi să revin pe picioarele mele. Mă scutur energic de zăpada ce s-a lipit de mine și pornesc spre leagăne. Nu găsesc nimic.

După alte zece minute în care am luat fiecare chestie în parte, am reușit să mai găsesc un mare NIMIC. Ce să spun? Da, bravo mie! Și mai vreau, cică, să mă fac detectiv. Nu sunt în stare nici să-mi găsesc propriul câine și o s-o fac cu oamenii? Pfiu. Ce o să mă mai râd când o veni vremea să fac asta!

Nici nu mi-am dat seama când am părăsit locul de joacă, decât când m-am trezit pe aleea ce duce spre fântâna din mijlocul parcului. Pe mânuța dreaptă a îngerașului era trasă cealaltă mănușă albă. Cum naiba a reușit Miracol să facă asta singur?

Frânturi din dimineața asta îmi trec prin fața ochilor într-un ritm amețitor.

Sclipirea jucăușă din privirea surioarei. Ceva nu este în regulă. Dede are privirea asta doar când urmează ceva ce nu miroase a bine. Absolut deloc nu e de bine.

Rânjetul răutăcios al lui Damian. Un zâmbet pe care-l arăta doar când o fată îl refuza pe față, ceea ce îl intriga la maxim, sau când urma să facem o prostie toți patru.

Clătitele mamei. Și nu cele pe care le face deobicei, ci clătitele speciale cu ciocolată pe care mama le face doar ocazional, când sărbătorim ceva sau, mai bine zis, pe cineva.

Evitarea tatei. Ceva s-a întâmplat sau urmează să aibă loc. Ceva rău. Altfel nu-mi explic de ce, dintre toți, tata e cel care mi-a evitat privirea până am ieșit afară cu Miracol. Tot ce mi-a spus, a fost doar: Ai grijă!

Ceea ce m-a pus serios pe gânduri. Oare ce îmi ascund cu toții? Și nu cred că măscăriciul ăsta a reușit să facă asta singur. E ceva putred la mijloc și eu am să aflu!

Mă urc cu mare atenție pe marginea fântânei, având grijă să nu mi-o iau și de data asta, că altfel s-a zis cu spatele meu, și întind mâna spre mănușa buclucașă. Privirea îmi cade, fără să vreau, pe fața îngerașului și prin minte îmi trec aceleași cuvinte ca acum doisprezece ani: Mama și îngerii care așteaptă să ajung lângă ei.

La fel ca atunci.

Prima parte.

text738372624

Anunțuri

4 gânduri despre „Miracol (#2) – La fel ca atunci

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s