„Stresul dintre orgasme” de Ana Mănescu (recenzie)

Descrierea

Se spune că nicio poveste bună nu ar începe cu „Mîncam o salată”. Drumul lui Robert începe exact cu această masă banală. De fapt, drumul său începe mult mai devreme, cu dragostea pentru muzică și cărți, un tată abuziv emoțional și o fostă prietenă care este vinovată pentru toate, desigur. Urmează o slujbă într-o corporație, insomnii și un drog nou, conversații în baie cu prietenul său cel mai bun, o relație cu neobișnuita elevă căreia îi predă lecții de vioară și o adevărată obsesie pentru imaginea femeii ideale.

Un roman despre identitate, anxietate și ispite, Stresul dintre orgasme caută să descopere acel greu de găsit lucru de care avem nevoie într-o lume grăbită.

„M-am născut stresat și tremurînd, dar îți garantez că nu a fost nimic față de ce a urmat. Tensiunea nu se eliberează niciodată, toate orgasmele, toate satisfacțiile sunt doar puncte maxime de încordare, fără să existe o explozie, fără să se elibereze elasticul, e întins, e întins, cît te mai poți întinde?”

Gândurile mele

Doresc să-i mulțumesc Anei pentru șansa de a citi noul ei roman!

De când am citit Quasar, am știut că nu mai am cale de întoarcere, odată ce am pornit la drum cu această lectură. Nici Stresul dintre orgasme nu s-a lăsat mai prejos. A fost și mai și! Mi-a plăcut mult mai mult. Stilul autoarei este unul inconfundabil, remarcându-se încă de la primele rânduri. Te prinde atât de tare în rădăcini, încât n-o să te simți eliberat de ele nici măcar atunci când ai ajuns la final. Are mare grijă să te lase să te frămânți încolo și-ncoace, să întorci fiecare frază pe toate părțile posibile și imposibile și să te facă să-ți dai seamă că, la un moment dat, și tu ai trecut, treci sau vei trece prin astfel de momente în viață. Momente ce par că-ți vor absorbi suflul cu fiecare adiere de vânt.

Spre deosebire de Quasar, care este mai mult o colecție de povestiri, „Stresul..” are un fir narativ legat, iar, pentru acest aspect, are un plus de la mine. Cartea ne prezintă povestea unui tânăr cu probleme existențiale, care ar putea fi oricare dintre noi, un tânăr ce se luptă, zi de zi, cu stresul de a exista, de a fi, pur și simplu, el însuși.

“Cine se ține însă de un ritm sănătos cînd are la dispoziție tot timpul din lume? Și eu îl aveam. Eu eram etern.”

Romanul sau microromanul, așa cum îl numește Ana, ni-l prezintă pe Robert, un împătimit al muzicii și al lecturii. Deși acestea sunt pasiunile sale, cam din totdeauna, un moment din viața sa l-a “obligat”, oarecum, să dea înapoi și să nu se mai simtă bine în persoana lui, ajungând astfel  să practice aceeași (in)activitate ca și tatăl său, anume vânzările, o lume în care minciuna primează la orice pas pentru a putea supraviețui. Totuși, chiar și așa, muzica rămâne o parte importantă din el, neezitând să-și “pună” sufletul pentru a-și învăța elevii cum se trăiește aceasta cu adevărat.

Suferind de insomnii, singurul “medicament” ce-l ajută pe Robert să respire și să treacă de aceste momente stresante, este o substanță ce-l pregătește temeinic pentru câteva ore de somn. Dar când aceasta nu este la îndemână, nopțile albe trec ceva mai ușor, atunci când se pierde printre paginile cărților. Și, dacă mai pui la socoteală că, în ziua următoare, are ceva important de prezentat, atunci acesta este în stare să străbată “lumea” la pas pentru a găsi ceea ce are nevoie.

 “Candy a venit pe neașteptate. S-a instalat organic în viața mea, iar atunci cînd am încercat să o plasez în timp, mi-am dat seama că e cumva eternă. Asta a schimbat totul. Mai ales pe mine.”

Prins între două femei, una reprezentând întunericul din el, iar cealaltă lumina, tânărul se trezește că nu este în stare să renunțe la niciuna. Nu-și poate închipui cum ar putea trăi fără una din ele sau, mai rău, fără amândouă. Pe când Candy este ancora de care are cu atâta disperare nevoie pentru a nu se scufunda mai mult în abis, Iana este “simplitatea în culori”, este “viața” ce-l menține la suprafață pentru a nu se pierde iar și pentru a se (re)descoperi pe sine. Pentru acesta, fiecare dintre cele două tinere reprezintă o parte din el, o parte care îl întregește și îl descompune deopotrivă.

“Iana e cu totul altă poveste. Candy m-a schimbat, da, dar Iana mă schimbă de fiecare dată. Pe Candy vreau să o am mereu în preajmă, pe cînd pe Iana vreau să o dau afară din casă din secunda în care îi deschid ușa și vreau să se întoarcă imediat după ce a plecat.”

Prin prisma lui Robert, autoarea ne arată că nu totul este numai lapte și miere. Drumul nostru nu este unul chiar drept, mai are și el ceva denivelări, unele mai pronunțate, altele ceva mai line. O mai luăm când la stânga, când la dreapta, ne mai împiedicăm de obstacolele care ne apar în cale, pe unele reușim chiar să le evităm. Indiferent de cum ne este drumul “așternut”, mergem tot înainte. Nu ne permitem să ne uităm înapoi chiar de fiecare dată. Anumitor lucruri le este mai bine să rămână în urmă. Ne arată că, de multe ori, oamenii din jur nu sunt ceea ce par și că trebuie să fim atenți cui acordăm încrederea și sentimentele noastre. Vor mai fi momente în care vom da greș în privința lor, dar noi trebuie să mergem mai departe și să nu ne lăsăm să cădem prea mult din cauza lor. Ne arată că, mai întâi de toate, trebuie să ne “îngrijim” de noi și abia apoi de restul lumii. Trebuie să ne fie bine cu noi înșine, ca să putem relaționa sincer și cu cei din jur. Dacă nu avem destulă încredere în noi, nu putem reuși nicicum să săvârșim ceea ce ne dorim cu adevărat.

 “Stresul dintre orgasme – marea problemă a secolului al XXI-lea. Așa zicea mama, deși nu atît de direct. Și asta simțeam eu în fiecare zi. Că stresul e boala generației mele, așa cum anxietatea e a puștilor pe care îi învăț să cînte. Toate sunt manifestări ale fugii noastre constante după ceea ce numim progres. Dar e de fapt o gaură neagră. O gaură fără lumină. Una masivă, fără aer. Învierea monstrului de sub pat. Revenirea nodului din gît.”

Într-o anumită doză, m-am regăsit în Robert, în visele sale, și am regretat, ca și el de altfel, că n-am luptat mai mult pentru ceea ce voiam să facem în viață și ne-am lăsat influențați de cei din jur. Ne complăcem majoritatea în verbul “nu putem”, pe când, de fapt, “nu vrem” să încercăm să facem lucrurile care ne pasionează și care ne fac să ne simțim adevărații “noi”. Nu vrem să le ridicăm la un alt nivel, decât cel de hobby. Totuși, acum, uitându-mă în urmă, mă gândesc că n-a fost o idee așa de rea și chiar îmi place ceea ce fac, ajungând în momentul în care mă proiectez în viitor lucrând în domeniul ales.

Stresul dintre orgasme este o lectură ce vizează realitatea necruțătoare în care trăim. O realitate în care regulile sunt la ordinea zilei, având obligația de a le respecta, chiar dacă nu suntem, în mare parte, de acord cu ele. O realitate în care toți suntem “aruncați” în aceeași oală și nu avem șanse prea mari de a ne afirma așa cum simțim. O realitate în care schimbarea este cel mai greu lucru pe care poți să-l faci, dacă nu-ți dorești asta din tot sufletul tău.

Nota mea: 4.5/5

Fragmente #3 | Stresul dintre orgasme – Ana Mănescu

“Eram ca natura, stăpîni pe tot pămîntul. Și acum trăim în rezervații. Închiși, cu iluzia libertății. Mereu în conflict cu ceva, fără un conflict real. Frămîntările noastre interioare țin de notificările de pe Facebook și chestiile pe care ne cheltuim salariile. Pînă și noi doi o pățim. Cînd ne întreabă cineva cine suntem, ce suntem, răspundem cu un singur cuvînt. Notar. Agent. Avocat. Profesor. Casnică. Șomer. Artist. Conflictul ar trebui să existe în noi, să nu putem alege, să fim polivalenți. Cine ești? Sunt tot, pentru că nu pot să fiu mai puțin. Pentru că nu poți, Rob, nu poți să fi doar medic, doar jurnalist, doar pictor, doar curvă, doar drogat, doar copil, doar ceva. Trebuie să fii tot ce e în tine și să fii deodată.„

„Belzhar” de Meg Wolitzer (recenzie)

Descriere

O iubire neîmpărtăşită, o suferinţă ascunsă şi o vindecare prin lectura şi explorare interioară.

Jam Gallahue simte primii fiori de iubire pentru Reeve Maxfield, un englez venit să studieze pentru un semestru în America. Din păcate, relaţia lor este curmată brusc, iar Jam nu-şi mai poate reveni şi ajunge la o şcoală cu internat pentru adolescenţi „fragili emoţional şi foarte inteligenţi”.

Aici, profesoara de literatură îi îndeamnă să citească romanul Clopotul de sticlă de Sylvia Plath şi le dăruieşte câte un jurnal, în care să îşi noteze gândurile. Inexplicabil, fiecare deschidere a jurnalului înseamnă intrarea într-o lume suprarealistă, în care traumele care i-au marcat încă nu s-au petrecut şi totul este bine.

Belzhar este numele pe care-l dau acestei lumi.

„Belzhar este un roman original, care te marchează.” – Publishers Weekly

O explorare a minţii umane care te ţine cu sufletul la gură – personajele adolescente ale lui Meg Wolitzer sunt pline de viaţă, cu emoţii reale şi poveşti interesante. – Kirkus review

Gândurile mele

Belzhar este o lume pe care cu toţii ne-o închipuim, chiar dacă nu suntem conştienţi de ea sau, mai bine spus, nu vrem să credem că acel lucru ni s-a întâmplat tocmai nouă.

Belzhar este o lume în care totul se limitează, mai mult sau mai puţin, la acea traumă prin care ai fost nevoit să treci, deşi puteai să previi dinainte asta, fără vreo urmă de consecinţe. Tu eşti cel vinovat pentru ce s-a întâmplat, nu altcineva. Tu eşti cel care s-a speriat şi n-ai cum să mai schimbi asta. Ceea ce s-a petrecut, rămâne blocat în timp, deoarece nu poţi accepta adevărul că tu eşti persoana care a avut cel mai mult de suferit în toată treaba asta. Derulezi în minte acel „eveniment”, ca şi cum s-ar fi petrecut chiar ieri şi tot încerci să-ţi impui că totul e doar o fantasmă ce te bântuie, clipă de clipă, fără să-ţi lase şansa de a te decupla cu toată fiinţa ta de momentul acela îngrozitor.

Totuşi, Belzhar este şi o lume care, deşi te limitează în timpul „acela”, tot ea te aduce în pragul de a accepta adevărul a ceea ce ţi s-a întâmplat. Tot ea te ajută să priveşti în ansamblu şi să vezi unde ai greşit, de s-a ajuns acolo. Te aduce faţă-n faţă cu fiinţa pe care (credeai că) o iubeşti cel mai mult, ajutându-te să-ţi dai seama dacă sentimentele tale sunt reale, dacă şi celălalt ţi le împărtăşeşte, dacă are rost să-ţi faci griji în privinţa celor care nu credeai că te vor răni vreodată şi a lucrurilor aparent minore ce pot produce un adevărat dezastru.

Îţi arată că aparenţele pot fi înşelătoare şi că nu ştii la ce te poţi aştepta cu privire la cei din jurul tău, oricât de multă încredere ai avea în ei. Totul se poate destrăma într-o clipită, fără să-ţi dai seama. Şi când se întâmplă asta, te închizi în tine şi nu mai laşi pe nimeni să te descopere. Nu vrei să accepţi realitatea, deoarece este prea dureroasă pentru tine. Preferi să nu mai ai de-a face cu absolut nimeni. Nici măcar cu cei care îţi vor doar binele şi ţin la tine cu adevărat. Te îneci singur/ă într-un abis fără fund, nelăsând pe nimeni să te salveze.

„Belzhar este singurul mod în care fiecare dintre noi poate avea ceea ce îşi doreşte. Singurul mod în care putem obţine din nou lucrul pe care l-am pierdut.”

Povestea este narată la persoana întâi de către Jam Gallahue, o tipă drăguţă, dar care este extrem de sensibilă. Pentru prima dată, tânăra simte fiorii dragostei şi nu se mai poate concentra la absolut nimic, atunci când îi răsar în minte numai gânduri şi imagini despre el. Numele acestui „el” este Reeve Maxfield. Englez la origine, adolescentul a venit în America pentru un schimb de experienţă pe perioada unui semestru. Ceea ce s-a întâmplat între cei doi, nu se poate numi chiar „relaţie”, deoarece nu a fost…de fapt, o să aflaţi pe parcurs care a fost treaba cu ăştia doi. Chestia este că totul s-a terminat rapid şi n-a fost prea drăguţ, în special pentru ea.

După acest „eveniment” dureros, Jam nu se mai simte în stare de nimic, se lasă să plutească într-o stare permanentă de visare, nu acceptă ajutorul nimănui şi nu mai comunică deloc cu cei din jur, nici măcar cu familia şi prietenii care nu ştiu ce să mai facă în privinţa ei. Pur şi simplu, lasă durerea s-o acapareze şi se închide tot mai mult în sine, nedând voie nimănui să pătrundă în străfundurile sufletului şi minţii sale. Dar gata! Familia nu mai suportă să o vadă aşa – ca o păpuşă de plastic ce-o poţi „juca” pe degete aşa cum doreşti, fără ca ea să riposteze. Părinţii tinerei, la sugestia doctorului ce-i supraveghea starea, o înscriu la The Wooden Barn, o şcoală-internat pentru tineri „fragil emoţionali şi foarte inteligenţi”.

„Ce se întâmplă în Belzhar, orice ar fi, nu lasă nicio urmă în lumea reală. Nicio umbră, niciun fel de reziduu.”

Acest lucru o irită la culme pe fată, dar nu are cum să riposteze. Vrea, nu vrea, trebuie să accepte situaţia, ca să convingă lumea că e perfect sănătoasă şi că n-are nevoie de niciun ajutor. Dar, această situaţie nu se arată prea roz. Cu o colegă de cameră zvăpăiată, fără internet şi fără telefonul mereu la îndemână, Jam nu ştie cum să se întoarcă mai repede acasă. Părinţii ei nici nu vor să audă de aşa ceva. N-o vor lua de-acolo până ce nu vor fi siguri că totul va reveni la normal. Aşa că, pentru un întreg semestru, adolescenta este blocată în acea şcoală, unde buna majoritate a profesorilor se poartă cu elevii ca şi cum ar fi de porţelan, în orice clipă, aceştia putând să izbucnească sau să se dea mai rău peste cap decât sunt deja.

Totuşi, se arată şi o ocazie minunată de a-şi face prieteni, printre care: KJ, colega de cameră cu probleme de alimentaţie, şi cei patru colegi ce o însoţesc la ora de Teme Speciale în Engleză, fiecare având „traumele” lui. Cursul este susţinut de doamna Quenell care, în fiecare semestru, îşi alege cinci-şase elevi care să ia parte la acesta. Alegerea autorului pe care-l vor studia la clasă este în strânsă legătură cu problemele anume ale adolescenţilor respectivi. Doamna Q doreşte ca tinerii să înveţe să vadă dincolo de ceea ce li s-a întâmplat, să cumpănească înainte de a judeca ceva sau pe cineva, să observe că nu sunt singuri şi că pot exista soluţii, dacă îţi dai voie să le cauţi cu adevărat.

„Cuvintele contează. Asta a spus doamna Quenell de la bun început. Cuvintele contează. Întreg semestrul am căutat cuvintele cu care să spunem ceea ce trebuia să spunem. Ne căutăm propria noastră voce.”

Autorul ales pentru Jam, Siera, Casey, Mark şi Griffin este Sylvia Plath, cunoscută atât pentru operele sale, cât şi pentru viaţa pe care a dus-o şi sfârşitul tragic de care a avut parte. Doamna Q le oferă celor cinci câte un exemplar din “Clopotul de sticlă”, roman autobiografic ce vorbeşte despre depresia unei tinere femei, care n-a reuşit niciodată să treacă peste momentul dureros al pierderii tatălui său. Pe lângă carte, profesoara le oferă şi câte un jurnal, ale cărui pagini şi coperţi par îngălbenite de timp, oferindu-le parcă o aură neobişnuită celor care-l folosesc. Spuneam ceva mai sus că nu totul este ceea ce pare. Nici măcar acest jurnal.

Astfel că, săptămânal, cei cinci citesc câte unul-două capitole din romanul lui Plath și scriu în jurnal ceea ce le vine în minte, atunci când se gândesc la momentul nefericit din viața lor. La fiecare oră de literatură engleză, aceștia dezbat problemele personajului feminin din „Clopotul de sticlă”: de ce s-a ajuns la ceea ce i s-a întâmplat, de ce n-a reușit să treacă peste moartea tatălui, având în vedere că, într-un final, aparent, își găsise fericirea. Fiecare dintre adolescenți descoperă cu uimire că se regăsesc, mai mult sau mai puțin, printre rândurile ascunse ale autoarei și, pe măsură ce vorbesc, simt că ceva se schimbă în interiorul lor. Iar jurnalul contribuie și el destul de mult la acest aspect. Dar o să vă las pe voi să vedeți cât de mult i-a ajutat, sau nu, aceste ore speciale și jurnalele primite.

„Toată lumea, continuă ea, privind în jur spre noi, are ceva de spus. Dar nu toată lumea poate suporta să o spună. Treaba voastră e să găsiţi o modalitate.”

Şi uite că, la fel ca întotdeauna, de la o „traumă”, interpretată de fiecare personaj altfel, se ajunge la o legătură extrem de puternică, de profundă, între eroii noștri. Legătură care-i va uni, mai mult decât o simplă prietenie de care au avut parte până atunci. Problemele întâmpinate îi fac să conștientizeze că nu totul este lapte și miere în viață și că trebuie să se poarte mai cu simțul răspunderii. Trebuie să-și accepte partea din vina ce a declanșat acel moment din viețile lor și să n-o lase pe toată să atârne pe umerii altora. Trebuie să-și accepte greșelile cu capul sus, nu să se ascundă în spatele lor. Trebuie să treacă peste, astfel nu vor rezolva nimic, iar totul va fi și mai rău decât este deja.

Belzhar este o lectură care te pune pe gânduri și-ți arată că nu trebuie să fugi de lucrurile negative ce ți se întâmplă, ci trebuie să le întâmpini cu fruntea sus și să încerci să le dobori, fie singur, fie acceptând ajutorul celor din jur. Autoarea creionează niște personaje veridice, complexe, cu probleme ce se întâlnesc la tot pasul în lumea noastră, chiar dacă nu ies la iveală, probleme a căror soluționare dorim mai mult să o evităm, decât să o ducem la capăt.

Nota mea: 4.5/5

Astăzi, cu Libertatea pentru femei: ”Inima lui Devin MacKade”

La 20 de ani, brunetul cu ochi verzi nu a știut cum să o abordeze pe Cassie Dolan , de care era îndrăgostit de când se știe. Credea că are tot timpul din lume. Însă, după terminarea liceului, ea s-a căsătorit repede cu Joe Dolin. Devin și-a spus că mai există și alte femei pe lume și a plecat la facultate. Întors în oraș ca șerif, își dă seama că încă o mai iubește pe Cassie. Ea este deja divorțată și are doi copii. Fostul ei soț e în închisoare, acuzat de infracțiuni grave, inclusiv de atac asupra propriei soții căreia îi ”administrase” o bătaie soră cu moartea. Însă Joe ar putea ieși curând de la pușcărie și e hotărât să se răzbune. De data asta nu îl vor prinde. Între timp, Devin ar dori să se așeze și el la casa lui. Îi privește pe frații lui mai mari și vede prin ochii lor fericirea de a avea o familie. Chiar și Shane, cel mic, se ocupă de ferma MacKade și are drept companie doi câini rasa Golden Retriever. Doar el este cu desăvârșire singur. Oare va mai rămâne mult timp așa? Cassie se va îndrăgosti de el sau vor rămâne aceeași amici buni din copilărie? O va putea salva de Joe, care are legături puternice în lumea interlopă?

Dorinţe pentru 2016

Voi începe această postare prin a va ura un sincer “La mulți ani!” și bine ne-am (re)găsit în noul an! Sper că ați petrecut frumos alături de ai voștri, așa cum am făcut-o și eu, și că anul 2015 v-a îndeplinit mare parte din dorințele gândite, dar și altele la care nu v-ați așteptat. Cel puțin, la mine așa a fost!

Anul trecut, m-am prezentat, pentru prima dată, la târgul de carte Gaudeamus și am avut parte de o zi minunată, alături de niște oameni frumoși. Mi-am întâlnit o parte dintre prietenele virtuale și, în sfârșit, am putut schimba o îmbrățișare, câteva cuvinte și față-n față, nu doar pe rețelele de socializare. Am cunoscut și câteva dintre autoarele noastre: Lavinia Călina, Simona Stoica (pe care o mai întâlnisem și în orașul natal) și Oana Arion. Așa că sunt destul de hotărâtă să vizitez târgul și anul acesta, pentru a le revedea și pentru a le cunoaște oficial și pe restul prietenelor! Predomină fetele, așa că n-am ce face, decât să vorbesc la genul lor. *smile*