Publicat în Reviews

„Belzhar” de Meg Wolitzer (recenzie)


2683_c45c05bbDescriere

O iubire neîmpărtăşită, o suferinţă ascunsă şi o vindecare prin lectura şi explorare interioară.

Jam Gallahue simte primii fiori de iubire pentru Reeve Maxfield, un englez venit să studieze pentru un semestru în America. Din păcate, relaţia lor este curmată brusc, iar Jam nu-şi mai poate reveni şi ajunge la o şcoală cu internat pentru adolescenţi „fragili emoţional şi foarte inteligenţi”.

Aici, profesoara de literatură îi îndeamnă să citească romanul Clopotul de sticlă de Sylvia Plath şi le dăruieşte câte un jurnal, în care să îşi noteze gândurile. Inexplicabil, fiecare deschidere a jurnalului înseamnă intrarea într-o lume suprarealistă, în care traumele care i-au marcat încă nu s-au petrecut şi totul este bine.

Belzhar este numele pe care-l dau acestei lumi.

„Belzhar este un roman original, care te marchează.” Publishers Weekly

O explorare a minţii umane care te ţine cu sufletul la gură – personajele adolescente ale lui Meg Wolitzer sunt pline de viaţă, cu emoţii reale şi poveşti interesante. Kirkus review

Gândurile mele

Belzhar este o lume pe care cu toţii ne-o închipuim, chiar dacă nu suntem conştienţi de ea sau, mai bine spus, nu vrem să credem că acel lucru ni s-a întâmplat tocmai nouă.

Belzhar este o lume în care totul se limitează, mai mult sau mai puţin, la acea traumă prin care ai fost nevoit să treci, deşi puteai să previi dinainte asta, fără vreo urmă de consecinţe. Tu eşti cel vinovat pentru ce s-a întâmplat, nu altcineva. Tu eşti cel care s-a speriat şi n-ai cum să mai schimbi asta. Ceea ce s-a petrecut, rămâne blocat în timp, deoarece nu poţi accepta adevărul că tu eşti persoana care a avut cel mai mult de suferit în toată treaba asta. Derulezi în minte acel „eveniment”, ca şi cum s-ar fi petrecut chiar ieri şi tot încerci să-ţi impui că totul e doar o fantasmă ce te bântuie, clipă de clipă, fără să-ţi lase şansa de a te decupla cu toată fiinţa ta de momentul acela îngrozitor.

Totuşi, Belzhar este şi o lume care, deşi te limitează în timpul „acela”, tot ea te aduce în pragul de a accepta adevărul a ceea ce ţi s-a întâmplat. Tot ea te ajută să priveşti în ansamblu şi să vezi unde ai greşit, de s-a ajuns acolo. Te aduce faţă-n faţă cu fiinţa pe care (credeai că) o iubeşti cel mai mult, ajutându-te să-ţi dai seama dacă sentimentele tale sunt reale, dacă şi celălalt ţi le împărtăşeşte, dacă are rost să-ţi faci griji în privinţa celor care nu credeai că te vor răni vreodată şi a lucrurilor aparent minore ce pot produce un adevărat dezastru.

Îţi arată că aparenţele pot fi înşelătoare şi că nu ştii la ce te poţi aştepta cu privire la cei din jurul tău, oricât de multă încredere ai avea în ei. Totul se poate destrăma într-o clipită, fără să-ţi dai seama. Şi când se întâmplă asta, te închizi în tine şi nu mai laşi pe nimeni să te descopere. Nu vrei să accepţi realitatea, deoarece este prea dureroasă pentru tine. Preferi să nu mai ai de-a face cu absolut nimeni. Nici măcar cu cei care îţi vor doar binele şi ţin la tine cu adevărat. Te îneci singur/ă într-un abis fără fund, nelăsând pe nimeni să te salveze.

„Belzhar este singurul mod în care fiecare dintre noi poate avea ceea ce îşi doreşte. Singurul mod în care putem obţine din nou lucrul pe care l-am pierdut.”

Povestea este narată la persoana întâi de către Jam Gallahue, o tipă drăguţă, dar care este extrem de sensibilă. Pentru prima dată, tânăra simte fiorii dragostei şi nu se mai poate concentra la absolut nimic, atunci când îi răsar în minte numai gânduri şi imagini despre el. Numele acestui „el” este Reeve Maxfield. Englez la origine, adolescentul a venit în America pentru un schimb de experienţă pe perioada unui semestru. Ceea ce s-a întâmplat între cei doi, nu se poate numi chiar „relaţie”, deoarece nu a fost…de fapt, o să aflaţi pe parcurs care a fost treaba cu ăştia doi. Chestia este că totul s-a terminat rapid şi n-a fost prea drăguţ, în special pentru ea.

După acest „eveniment” dureros, Jam nu se mai simte în stare de nimic, se lasă să plutească într-o stare permanentă de visare, nu acceptă ajutorul nimănui şi nu mai comunică deloc cu cei din jur, nici măcar cu familia şi prietenii care nu ştiu ce să mai facă în privinţa ei. Pur şi simplu, lasă durerea s-o acapareze şi se închide tot mai mult în sine, nedând voie nimănui să pătrundă în străfundurile sufletului şi minţii sale. Dar gata! Familia nu mai suportă să o vadă aşa – ca o păpuşă de plastic ce-o poţi „juca” pe degete aşa cum doreşti, fără ca ea să riposteze. Părinţii tinerei, la sugestia doctorului ce-i supraveghea starea, o înscriu la The Wooden Barn, o şcoală-internat pentru tineri „fragil emoţionali şi foarte inteligenţi”.

„Ce se întâmplă în Belzhar, orice ar fi, nu lasă nicio urmă în lumea reală. Nicio umbră, niciun fel de reziduu.”

Acest lucru o irită la culme pe fată, dar nu are cum să riposteze. Vrea, nu vrea, trebuie să accepte situaţia, ca să convingă lumea că e perfect sănătoasă şi că n-are nevoie de niciun ajutor. Dar, această situaţie nu se arată prea roz. Cu o colegă de cameră zvăpăiată, fără internet şi fără telefonul mereu la îndemână, Jam nu ştie cum să se întoarcă mai repede acasă. Părinţii ei nici nu vor să audă de aşa ceva. N-o vor lua de-acolo până ce nu vor fi siguri că totul va reveni la normal. Aşa că, pentru un întreg semestru, adolescenta este blocată în acea şcoală, unde buna majoritate a profesorilor se poartă cu elevii ca şi cum ar fi de porţelan, în orice clipă, aceştia putând să izbucnească sau să se dea mai rău peste cap decât sunt deja.

Totuşi, se arată şi o ocazie minunată de a-şi face prieteni, printre care: KJ, colega de cameră cu probleme de alimentaţie, şi cei patru colegi ce o însoţesc la ora de Teme Speciale în Engleză, fiecare având „traumele” lui. Cursul este susţinut de doamna Quenell care, în fiecare semestru, îşi alege cinci-şase elevi care să ia parte la acesta. Alegerea autorului pe care-l vor studia la clasă este în strânsă legătură cu problemele anume ale adolescenţilor respectivi. Doamna Q doreşte ca tinerii să înveţe să vadă dincolo de ceea ce li s-a întâmplat, să cumpănească înainte de a judeca ceva sau pe cineva, să observe că nu sunt singuri şi că pot exista soluţii, dacă îţi dai voie să le cauţi cu adevărat.

„Cuvintele contează. Asta a spus doamna Quenell de la bun început. Cuvintele contează. Întreg semestrul am căutat cuvintele cu care să spunem ceea ce trebuia să spunem. Ne căutăm propria noastră voce.”

Autorul ales pentru Jam, Siera, Casey, Mark şi Griffin este Sylvia Plath, cunoscută atât pentru operele sale, cât şi pentru viaţa pe care a dus-o şi sfârşitul tragic de care a avut parte. Doamna Q le oferă celor cinci câte un exemplar din “Clopotul de sticlă”, roman autobiografic ce vorbeşte despre depresia unei tinere femei, care n-a reuşit niciodată să treacă peste momentul dureros al pierderii tatălui său. Pe lângă carte, profesoara le oferă şi câte un jurnal, ale cărui pagini şi coperţi par îngălbenite de timp, oferindu-le parcă o aură neobişnuită celor care-l folosesc. Spuneam ceva mai sus că nu totul este ceea ce pare. Nici măcar acest jurnal.

Astfel că, săptămânal, cei cinci citesc câte unul-două capitole din romanul lui Plath și scriu în jurnal ceea ce le vine în minte, atunci când se gândesc la momentul nefericit din viața lor. La fiecare oră de literatură engleză, aceștia dezbat problemele personajului feminin din „Clopotul de sticlă”: de ce s-a ajuns la ceea ce i s-a întâmplat, de ce n-a reușit să treacă peste moartea tatălui, având în vedere că, într-un final, aparent, își găsise fericirea. Fiecare dintre adolescenți descoperă cu uimire că se regăsesc, mai mult sau mai puțin, printre rândurile ascunse ale autoarei și, pe măsură ce vorbesc, simt că ceva se schimbă în interiorul lor. Iar jurnalul contribuie și el destul de mult la acest aspect. Dar o să vă las pe voi să vedeți cât de mult i-a ajutat, sau nu, aceste ore speciale și jurnalele primite.

„Toată lumea, continuă ea, privind în jur spre noi, are ceva de spus. Dar nu toată lumea poate suporta să o spună. Treaba voastră e să găsiţi o modalitate.”

Şi uite că, la fel ca întotdeauna, de la o „traumă”, interpretată de fiecare personaj altfel, se ajunge la o legătură extrem de puternică, de profundă, între eroii noștri. Legătură care-i va uni, mai mult decât o simplă prietenie de care au avut parte până atunci. Problemele întâmpinate îi fac să conștientizeze că nu totul este lapte și miere în viață și că trebuie să se poarte mai cu simțul răspunderii. Trebuie să-și accepte partea din vina ce a declanșat acel moment din viețile lor și să n-o lase pe toată să atârne pe umerii altora. Trebuie să-și accepte greșelile cu capul sus, nu să se ascundă în spatele lor. Trebuie să treacă peste, astfel nu vor rezolva nimic, iar totul va fi și mai rău decât este deja.

Belzhar este o lectură care te pune pe gânduri și-ți arată că nu trebuie să fugi de lucrurile negative ce ți se întâmplă, ci trebuie să le întâmpini cu fruntea sus și să încerci să le dobori, fie singur, fie acceptând ajutorul celor din jur. Autoarea creionează niște personaje veridice, complexe, cu probleme ce se întâlnesc la tot pasul în lumea noastră, chiar dacă nu ies la iveală, probleme a căror soluționare dorim mai mult să o evităm, decât să o ducem la capăt.

Nota mea: 4.5/5

nota 4.5

Dede

Anunțuri

2 gânduri despre „„Belzhar” de Meg Wolitzer (recenzie)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s