Publicat în Reviews

Destine împletite – Corina Cîndea (recenzie)


20181105_191153

Descriere

De o frumusețe uluitoare și cu o inteligență ieșită din comun, Chelsea Reed este concentrată doar pe facultatea proaspăt începută și pe afacerea pe care o are, nefiind pregătită pentru întâlnirea cu Jack Stone, unul dintre cei mai râvniți burlaci din Houston și un afemeiat cunoscut. Iar acesta este doar începutul unor schimbări majore în viața ei.

Obișnuit cu libertatea și un trai fără obligații, Jack nu este pregătit pentru efectul pe care îl au asupra lui doi ochi superbi și nici pentru ceea ce stârnește în el minunata lor posesoare.

Însă DESTINUL nu ține cont de ceea ce dorește fiecare dintre ei…

Gândurile mele

Deși am citit și recitit toate cărțile Corinei încă de dinainte de a fi publicate în format fizic, de-abia acum vin oficial cu o primă recenzie pentru una dintre ele. Mi-am promis de multă vreme că o să le recitesc pe fiecare din nou și că o să scriu câte ceva despre poveștile sale, dar am tot amânat momentul. Până acum. S-a nimerit ca prima carte pe care o voi prezenta să fie chiar povestea de debut a autoarei pe platforma Wattpad: Destine împletite.

Încă de la prima carte citită – Triplu Ham fost fascinată de poveștile romantice ce ies din mâinile Corinei, povești pline de speranță și umor care au întotdeauna un final fericit. Astfel că Destine împletite am găsit-o la fel de emoționantă și de minunată ca la prima lecturare. O poveste de dragoste ce te amețește (la propriu) doar cu o privire aruncată printre paginile sale!

“Deși trecuseră doar câteva zile de la începutul cursurilor, reușise să facă rost de invitații la mai multe petreceri, printre care și cea la care ne pregăteam să plecăm. Din câte auzisem, David și Thomas – băieții erau gazdele acestei petreceri – erau un fel de “zei” căzuți pe pământ doar pentru ca noi, bietele muritoare de rând, să-i putem adora. Cel puțin asta a lăsat Gina să se înțeleagă.”

O petrecere studențească aduce în viața personajelor noastre dragostea la prima vedere. Pentru Chelsea Reed, o fire rațională și pasionată de programele făcute pe calculator, un job personal făcut din plăcere încă din liceu, aceste sentimente îi sunt străine, nemaifiind până atunci îndrăgostită. Același lucru îl putem spune și despre Jack Stone, un arhitect cunoscut și de succes, unul dintre cei mai sexy masculi ai Houston-ului și un „veritabil playboy”, apărând în poze cu diverse femei la brațul său.

Când întâlnirea lor predestinată le zguduie pământul de sub picioare, niciunul nu știe exact ce își dorește cu adevărat: să se ignore în continuare unul pe altul până ce are să le treacă sau să încerce să fie împreună? Chelsea este cea mai dată peste cap de situația creată, confruntându-se cu o nesiguranță ce n-o caracterizează atunci când vine vorba despre munca pe care o adoră, pe când Jack caută să se afle mai tot timpul în preajma ei, deși e doar o puștoaică cu ochi de vrăjitoare, total diferită de femeile pe care le cucerește el de obicei.

„Ușor încruntat, Jack părea la fel de uimit ca și mine de modul în care reacționam unul lângă celălalt, ca și cum corpurile noastre aveau o voință proprie, atrăgându-se unul pe altul.”

Începând seara în brațele unui pretendent, tânăra sfârșește în ale bărbatului care o scapă de avansurile prea directe ale acestuia. Însă atingerea lui o lasă amețită și fără cuvinte. Se simte distrasă de cel din fața sa, care numai a student nu arată, și se trezește acceptându-i invitația la cina de a doua zi, după câteva sărutări pătimașe ce i-au zăpăcit pe amândoi de-a binelea.

Nici Jack nu pare să se recunoască atunci când gândurile îi sunt pline de Chelsea. Are un mic acces de gelozie atunci când, fiind la o întâlnire de afaceri, o observă pe tânără luând masa în același local împreună cu gemenii Ryan și Ross, colegii ei de facultate. Furia iscată pe neașteptate din interiorul său îl face să se îndrepte către masa lor și să și-o adjudece pe Chelsea ca iubita lui, deși nu se cunosc nici măcar de o zi. Ieșirea lui nervoasă se alege cu anularea cinei din partea fetei, chiar dacă Jack nu pare să o creadă. Însă va descoperi că ea chiar a vorbit serios atunci când se va trezi așteptând-o de la întâlnirea cu clientul de la ora patru, o situație foarte comică care se transformă rapid în scântei și pasiune, odată ce privirile s-au atins și sentimentele au explodat.

„- Ce a fost asta? […]
– Nimic, doar cineva care crede că reprezintă mai mult decât e adevărat, am răspuns deranjată de situația în care am fost pusă, iar cei doi au făcit un schimb de priviri ironice.
– El știe asta? m-a întrebat râzând Ross. Sau poate era Ryan, pentru că nu îi puteam încă deosebi.
– Nu, dar va afla în curând, le-am răspuns în timp ce o idee îmi trecea prin minte.”

Atracția dintre ei începe să ia amploare, iar lucrurile se precipită rapid, ajungând să se mute împreună, să se logodească și să aștepte copilul ce le va bucura viețile împreună. Mult prea repede pentru Chelsea și nu suficient pentru Jack. Încrederea ei inexistentă în el îi dărâmă pe amândoi atunci când se așteaptă mai puțin și îi lovește exact unde doare mai tare: în inimă. Și nu o dată!

Având în vedere reputația de Don Juan a lui Jack, femeile ce roiesc în jurul său și piperul presărat de ziariști, Chelsea nu poate avea încredere deplină în el, așa cum acesta are în ea. Se aruncă să creadă tot ce e mai rău și nu acceptă explicații, lăsând zvonurile și aparențele înșelătoare să o rănească de fiecare dată, deși se iubesc mai presus de toate acestea. Însă Jack nu se va lăsa cu una, cu două, ci va lupta să-i arate adevărul. Chiar dacă e posesiv, protector și gelos pe fiecare bărbat care o atinge, o iubește ca pe ochii din cap și nu ar putea trăi știind că ea nu l-ar mai vrea.

„M-aș fi dus până la capătul pământului după ea.”

”— Ești o gâsculiță! m-a întrerupt Gina ușor amuzată. Chiar mă întreb, la cât ești de deșteaptă, unde mai are loc și prostia! a chicotit ea. Jack e bărbat în toată firea, cu capul pe umeri. Este tânăr, foarte bogat și arată bestial. Cine nu și-ar dori să fie în locul lui? Cred că ar putea avea orice femeie și-ar dori. Cu toate astea, de când te-a cunoscut, găsește tot felul de scuze ca să fie lângă tine.”

Mi-a plăcut mult de Jack, deoarece știa ce își dorește, odată ce puștoaica a intrat în viața lui ca un vârtej amețitor. Cu siguranță că diferența de vârstă dintre cei doi a fost un mic impediment la început, fiecare având planuri diferite în ceea ce privea prezentul și viitorul, însă iubirea i-a cam deviat puțin de pe loc și i-a adus în situația de a privi viața cu alți ochi. Chelsea nu a știut cum să facă față și, de fiecare dată când lucrurile mergeau prost, alegea calea cea mai ușoară – fugea de responsabilități, în loc să le rezolve. Toată lumea era de partea ei, până când și-au dat seama că Jack chiar o iubește și că nu ar face nimic intenționat care să o rănească. Cunoșteau cu toții faptul că mass media nu spune întotdeauna adevărul care trebuie, iar Chelsea va afla pe propria piele atunci când va inversa rolurile cu Jack și ea va fi cea vizată de bliț-urile ziariștilor.

O poveste plină de emoții, umor și pasiune, în centrul căreia doi încăpățânați, posesivi și îndrăgostiți până peste cap, luptă pentru iubirea lor împotriva tuturor obstacolelor și suferințelor apărute de-a lungul drumului pe care au pornit împreună. Le va fi oare destinul prielnic, astfel încât să ajungă acolo unde au cel mai mult nevoie să fie: unul în brațele celuilalt?

Nota mea: 5/5

nota-5

Mulțumesc Corinei și Editurii Hathor pentru povestea vrăjită de care m-am bucurat la maximum! Cartea o puteți găsi aici, alături de celelalte romane ale autoarei. Lecturi frumoase să aveți! ^^

Poza de profil 1

capture-20160928-044054

Reclame
Publicat în Reviews

Râurile din Londra (Peter Grant #1) de Ben Aaronovitch (recenzie)


20181021_133010

Descriere

Ofițerul stagiar Peter Grant visează să ajungă detectiv al Poliției Metropolitane din Londra. Păcat că superiorii lui au de gând să îl repartizeze Unității de Progresie a Investigațiilor, unde cel mai mare pericol pe care l-ar putea înfrunta este să se aleagă cu o tăietură de la hârtiile birocrației moderne. Însă perspectivele de carieră și de viață ale lui Peter se schimbă după ce are loc o crimă neobișnuită, iar el intervievează un martor ocular care se întâmplă să fie și fantomă. Abilitatea unică a lui Peter de a putea discuta cu ființe trecute prin moarte îl aduce în atenția Inspectorului Thomas Nightingale, care investighează infracțiunile ce implică magia și supranaturalul. După ce o serie de crime brutale și stranii cuprinde Londra, Peter, acum ucenic vrăjitor, devine parte a unei lumi în care zeii și zeițele se amestecă printre muritori, iar un spirit teribil și încă nestins al trecutului își dorește să scufunde orașul în haos.

Gândurile mele

„— Vrei să fii vrăjitor, a zis.
— Nu ştiu.
— Mincinosule. Vrei să-i fii ucenic şi să înveţi magia şi să călăreşti pe o mătură.
— Nu prea cred că vrăjitorii adevăraţi călăresc mături.”

Deși a durat ceva vreme până am terminat de citit cartea, nu știu pe ce să dau vina mai mult: pe lipsa de chef din unele zile sau pe lectura propriu-zisă la care a fost nevoie să citesc mai pe îndelete pentru a digera ceea ce se întâmpla, în ciuda faptului că stilul autorului e unul simplu și ușor de citit. Chiar și așa, m-a captivat destul de mult povestea, încât să continui să mă las purtată de misterul ce însoțea crimele de pe străzile Londrei.

Mi-a plăcut ideea abordată de Aaronovitch și, până spre final, nu m-am gândit nicio clipă cine e adevăratul făptaș care a orchestrat toată șarada ce le-a dat peste cap investigațiile polițiștilor în legătură cu neobișnuitele „căderi de față”. Printr-o magie puternică, victimelor le cădea fața la propriu, iar dacă nu erau salvate la timp, aceasta se răspândea în tot creierul și îl făcea terci.

„- Ați pus o vrajă pe câine, am spus după ce am plecat.
– Doar una mică, a zis Nightingale.
– Deci magia e reală, am zis. Ceea ce vă face să fiți…ce, mai exact?
– Un vrăjitor.
– Ca Harry Potter?
Nightingale a oftat.
– Nu, a spus, nu ca Harry Potter.
– În ce fel?
– Nu sunt un personaj fictiv, a spus Nightingale.”

Tot ce își dorește ofițerul stagiar Peter Grant, personajul principal al seriei, de la cariera sa, este să devină un detectiv important al Londrei, să aibă parte de aventură și să rezolve cazurile stând în primul rând, nu în spatele cortinei. Norocul nu e de partea lui, atunci când ajunge să lucreze într-un alt departament al poliției decât cel dorit, un loc unde teancurile de hârtii și calculatorul sunt singurele pericole ce i-ar putea amenința viața și l-ar îngropa de viu. Minunat, nu-i așa?

Într-una din serile liniștite ale orașului londonez, de la un bețiv împiedicându-se de un trup pe stradă, ne trezim aruncați într-un caz absolut înfiorător. Peter și amica sa, Lesley May, sunt lăsați să păzească scena crimei, iar în acest timp, tânărul se întâlnește cu prima lui fantomă, descoperind că are darul de a vedea mai mult decât restul lumii. Chiar dacă în gândul său crede că a înnebunit, reacția lui fizică mi se pare cam nelalocul ei. Mă așteptam să fugă și să fie cu adevărat speriat de ceea ce vede, dar el se comporta de parcă discuta cu o persoană reală și nu cu o ciudățenie supranaturală.

Odată intervievat personajul animat în legătură cu crima ce a avut loc, Peter se lipește de o divizie mai puțin polițienească, una în care supranaturalul își adjudecă cea mai mare parte din cazurile însoțite de ființe nelumești. Astfel că se trezește sub aripa protectoare a Inspectorului Thomas Nightingale, maestrul care îl va conduce pas cu pas spre ceea ce înseamnă magia în viața reală. Cu ajutorul acestuia, învață primele sale vrăji, însă este nevoit să studieze și latina pentru a înțelege mai bine ceea ce face și, de ce nu, pentru a crea noi vrăji pe viitor.

„Dacă ți se pare că acum ești în conflict cu tine însăți, am spus, gândește-te cum o să fie după ce Nightingale o să afle că m-ai păpat la cină.”

Peter este invitat de Nightingale să locuiască cu el într-o clădire în stil georgian, numită Bizareria, având la dispoziție trei biblioteci uriașe de care să se bucure în vederea studiului său. Acolo o întâlnește și pe Molly, un fel de slujnică a casei, una destul de ciudată (dacă mă întrebați pe mine), care mi-a amintit, în mod special, de o anume „tanti” dintr-un film de groază. Pare destul de inofensivă la prima vedere, dar te asigur că nu ai vrea să rămâi singur cu ea în aceeași cameră. Chestie ce poate fi confirmată și de Peter.

Misteriosul Nightingale a fost un personaj interesant de urmărit care, în ciuda sau poate chiar datorită vârstei înaintate (foarte înaintate, deși nu arată), are niște aptitudini intrigante. Uneori aveam impresia că-i citește gândurile lui Peter și că știe ce vrea acesta să facă, iar alteori, îl lăsa, voit sau nevoit, pe tânăr să preia anumite părți din caz de unul singur, simțind că va reuși și fără ajutorul lui. Nu conta dacă Grant se lovea cu fruntea de pragul de sus, important era să se descurce și să învețe din greșeli.

ade3cae73c22080d111a3c8b6a3fdc56.jpg

Un alt personaj care mi-a atras atenția a fost Lesley May, una din femeile pentru care Peter are o pasiune. Mi-a plăcut modul în care gândește și rezolvă problemele, faptul că e o tipă încrezătoare în forțele proprii și cu capul pe umeri, spre deosebire de colegul ei. Aș fi vrut o lumină în plus pe ea, dar poate că o vom cunoaște mai bine și mai mult în volumele ce vor urma.

Peter mi s-a părut defel cam aerian și imatur. Pe de-o parte, nu acorda prea multă atenție și importanță anumitor chestii. Pe de altă parte, a câștigat, prin șiretenie și firea-i băgăcioasă, informații care să-l ajute să deslușească cazul ce provoca atâtea probleme tuturor. De la o simplă întâlnire cu o fantomă, a devenit ucenicul unui „vrăjitor” și a ajuns să lucreze într-o divizie mai specială, secție ce i-a adus în cale râurile Londrei și alte creaturi ce mișună în lume.

„Pe măsură ce m-am apropiat, am putut mirosi apă sărată și cafea, diesel și banane, ciocolată și intestine de pește. Nu aveam nevoie de Nightingale ca să îmi spună că simțeam ceva supranatural, o vrajă atât de puternică, încât era ca și cum ai fi aruncat la mal de un flux. Aflându-mă în prezența ei, n-am găsit nimic ciudat în faptul că Zeița Râului era nigeriană.”

Cum spuneam și mai sus, mi-a luat ceva timp să citesc această carte (mai mult de jumătate de lună), ceea ce mi se întâmplă destul de rar. Pe alocuri am găsit-o ușor plictisitoare, datorită pasajelor întregi de detalii cu care ne-a învrednicit autorul, iar acțiunea a înaintat destul de lent, bătând pasul pe loc, din punctul meu de vedere. Acest lucru nu m-a distras așa de mult, încât să nu vreau să descopăr și finalul, ci doar mi-a îngreunat puțin lectura până am ajuns în acel punct. Spre a doua parte a cărții, această senzație a dispărut sau, pur și simplu, am ajuns să mă obișnuiesc cu ea și să nu mă mai deranjeze ca la început.

Acest prim volum a fost ușor altfel de ceea ce citesc de obicei și mi-a plăcut această diferență. Aparținând de sfera urban fantasy, cu note accentuate ale genului polițist, am pătruns într-o capitală modernă, bântuită de un trecut propriu și de un spirit neliniștit în căutarea răzbunării. M-a atras, de asemenea, și ideea personificării râurilor londoneze în trupurile unor persoane care erau, de fapt, niște zeități locale cu puteri nebănuite aflate în conflict. Ca și în cazul lui Lesley, abia aștept să le cunosc mai bine și să le descopăr secretele.

O lectură amuzantă în care realul se bate parte în parte cu supranaturalul, iar veșnica luptă dintre bine și rău continuă să se reverse și pe străzile prezentului. O poveste care aduce ceva diferit și fascinant deopotrivă.

Nota mea: 4/5

nota-4

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru șansa de a descoperi o lectură mai altfel! O puteți comanda de aici sau din librăriile online partenere.

74860_169257519770573_7813986_nFoto: pinterest (de la stânga la dreapta: Frank Caffrey, Sergent Detectiv Stephanopoulos, DCI Seawoll, Lesley May, Dr. Walid, Molly, Thomas Nightingale, Peter Grant, Beverley, mama Tamisa, Tyburn, Isis, tata Tamisa, Oxley)

capture-20160928-044054

 

 

Publicat în Reviews

Te aștept (Te aștept #1) de J. Lynn (recenzie)


teastept.jpg

Descriere

Unele lucruri merită să le aştepţi.

Să plece la mii de kilometri depărtare de casă pentru a se înscrie la colegiu e singura cale prin care tânăra de nouăsprezece ani, Avery Morgansten, poate scăpa de ceea ce i s-a întâmplat, în urmă cu cinci ani, la o petrecere de Halloween, care i-a schimbat pentru totdeauna viaţa. Tot ce trebuie să facă e să ajungă la timp la cursuri, să se asigure că brăţara de la încheietura mâinii stângi e la locul ei, să nu atragă deloc atenţia asupra propriei persoane şi poate, dă Doamne! să-şi facă nişte prieteni, pentru că, fără îndoială, asta ar fi o schimbare bine-venită. Singurul lucru de care n-are nevoie şi la care nu s-a gândit este să-i trezească interesul singurului băiat care ar putea să-i zdruncine fragilul viitor pe care şi-l construieşte pentru ea însăşi.

Unele lucruri merită încercate.

Cameron Hamilton – 1,90 mde fizic pentru care poţi să leşini, completat cu o pereche de ochi şocant de albaştri. Și cu o remarcabilă abilitate de a o face pe Avery să-şi dorească lucruri despre care crezuse că-i fuseseră răpite irevocabil. Ea ştie c-ar trebui să stea departe de el, dar Cam e înnebunitor de omniprezent, cu farmecul lui, cu tachinările lui isteţe şi cu păcătoasa aceea de gropiţă în obraz, atât de să-ţi vină s-o mănânci. Să se încurce cu el e periculos, dar când nu mai e cu putinţă să ignore tensiunea clocotitoare ce scoate scântei ori de câte ori sunt unul în preajma celuilalt, el face să iasă la lumină o latură a ei despre care ea habar n-avea că o are.

Unele lucruri n-ar trebui trecute sub tăcere niciodată.

Dar când Avery începe să primească emailuri de ameninţare şi telefoane care o silesc să-şi înfrunte un trecut pe care ea îl voia îngropat, nu mai are de ales şi trebuie să admită că există cineva care nu-i îngăduie să uite de noaptea aceea când totul s-a schimbat. Când adevărul devastator va ieşi la iveală, o să mai scape ea şi de data asta întreagă, cu doar o cicatrice? Şi va putea Cam să fie acolo, s-o ajute să iasă la liman, sau va fi târât în adâncuri odată cu ea?

Iar pentru unele lucruri merită să lupţi.

Gândurile mele

Nu-mi găsesc nici acum chiar toate cuvintele pentru a exprima ce am simțit față de această carte. Știu doar că am iubit să o citesc și nu mă pot desprinde de povestea personajelor, deși am dat ultima pagină acum ceva vreme. Avery și Cam au fost pur și simplu o gură de aer proaspăt ce m-a salvat atunci când aveam nevoie. Mi-am încălcat regula de a mai citi ceva chiar înainte de licență, dar bineînțeles că am vorbit degeaba. Însă nu regret. M-am bucurat de o lectură pe cinste, amuzantă, spirituală, romantică și absolut adorabilă, așa cum Jennifer L. Armentrout aka J. Lynn știe să ne ademenească.

„O luasem pe calea greșită aproape jumătate din viața mea, se părea.”

Sinopsisul dezvăluie suficient de multe, încât să ne facem o idee, sau mai multe, asupra poveștii ce ne așteaptă din spatele copertei. Avery Morgansten părăsește orașul copilăriei și adolescenței sale, pentru a se duce la facultate în colțul opus al țării, cât mai departe de locul pe care ar fi trebuit să-l numească „acasă”, dar unde nu s-a simțit niciodată așa. A ales să fugă cât mai departe de ei, de evenimentele ce i-au făcut rău și au împins-o să capete semnul rușinii ce o poartă de la 16 ani, când totul a devenit prea mult pentru ea și a explodat. E decisă să înceapă o viață nouă și să uite de ceea ce i s-a întâmplat, dar trecutul nu o lasă să scape așa ușor, nu când mesajele și telefoanele necunoscute încep să o urmărească din nou.

Deși părinții au fost împotriva plecării ei, asta nu a oprit-o să evadeze din aerul închis ce o îneca în acel orășel putred. Pentru prima dată, a simțit nevoia să facă ceva pentru ea însăși, ceva care să fie în totală contradicție cu familia ei mult prea perfectă. Odată schimbată locația, s-a eliberat de o parte din greutatea ce-i presa umerii. Aici nu era nimeni care să o cunoască, care să-i știe secretul ce o consuma atât de mult pe interior. Aici putea fi din nou ea, fără ca nimeni să o mai rănească într-un fel sau altul.

„- Tu dând peste mine, eu aproape dând peste tine, explică mai departe Cam. Parcă am fi o catastrofă pândind prilejul să se întâmple.”

Prima zi de facultate nu se dovedește așa cum a sperat. Deși și-a făcut „temele” pentru a fi sigură că nu va întârzia, s-a trezit lovind în spate un tip în fuga ei. Bineînțeles că și-a pierdut mințile din prima clipă în care acesta și-a întors privirea azurie spre ea. Cameron Hamilton. Sau Cam pentru prieteni. La fel și pentru ea. Se părea că deja își atrăseseră atenția unul altuia și asta în doar câteva minute de schimbat niște vorbe și priviri. Mai ales priviri! Descoperă faptul că amândoi au același curs, astronomie, dar Avery nu servește la el, deoarece teama că noii colegi se vor holba la ea, de întârziată ce e, câștigă teren detașat, astfel că se întoarce înapoi, așa cum a și venit – o rupe la fugă.

Și uite cum o săritură în spatele cuiva poate conduce spre o serie de scene amuzante generate atât de cei doi, cât și de prietenii lor carismatici ce-i vor împreună. Vom afla că sunt și vecini de palier, nu doar parteneri întârziați la proiectul de astronomie. Deși vor încerca să se țină la distanță unul de altul, în special Avery, amândoi vor continua, inconștient, să caute inevitabil prezența celuilalt.

„Doamne, avea atâta dreptate. Toți acești ani, de după noaptea aceea, nu rostisem niciodată cuvintele. Eram prea speriată ca să spun cuiva, ca să-i spun măcar lui Cam. Și tocmai de aceea el plecase, pentru că și el avusese dreptate. Nu mă desprinsesem de trecut și nu exista nici un viitor până ce n-o făceam.”

Am pândit cu ochii în patru momentul în care tânăra avea să accepte în sfârșit să iasă la o întâlnire oficială cu tipul nostru încântător și aveam impresia că nu mai venea. Zi de zi, Cam i-a pus această întrebare, însă Avery l-a refuzat de fiecare dată, chiar dacă rezistența ei în fața lui începea să cedeze puțin câte puțin. Acesta a avut o răbdare extraordinară, fiind dispus să aștepte destul de mult până ce ea l-a fericit cu un răspuns afirmativ. Și nu doar pentru acest lucru a avut atâta răbdare! Au fost situații în care atitudinea lui Avery chiar m-a enervat. Deși îl voia pe Cam în viața ei, strica totul și îl îndepărta, rănindu-se pe amândoi deopotrivă. Înțeleg că ceea ce s-a întâmplat în trecutul ei a afectat-o, dar, la un moment dat, această reacție a ei de a-i ține la distanță pe toți mi se pare ușor exagerată.

Nu mi-au plăcut părinții lui Avery. Nu mi-a plăcut nepăsarea lor față de ea și faptul că imaginea pe care o aveau în societate și relațiile cu alți oameni așa-ziși importanți erau mai vitale pentru ei decât propria fiică. Iar acest lucru s-a remarcat cel mai mult în zilele de după o noapte dezastruoasă de Halloween din urmă cu cinci ani, când ei ar fi trebuit să fie alături de puștoaica Avery, să o susțină și să o ajute să treacă peste acel moment. În schimb, au ales să-și salveze imaginea, în timp ce fata lor trăgea foloasele de pe urma acelei nopți.

„- Mulțumesc.
El zâmbi într-o parte.
– Pentru ce?
– Pentru că m-ai așteptat.”

O lectură despre prima dragoste a doi tineri care nu au avut parte de o adolescență prea fericită în trecut, o lectură despre încrederea ce se poate naște din lucrurile mici și despre speranța unui nou început. O lectură despre două suflete ce aveau nevoie de șansa de a lăsa prezentul să le bucure viețile împreună.

Nota mea: 5/5

nota-5

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Vampirii Sudului – Charlaine Harris #2


Știu că am zis că revin curând cu cea de-a doua parte a seriei, un curând care s-a transformat în jumătate de an, însă m-am luat cu altele și am bătut pasul pe loc cu acest articol. Îmi cer scuze. De asemenea, cum am mai uitat din acțiunea volumelor rămase, am fost nevoită să mai arunc un ochi prin cărțile respective, pentru a-mi reaminti unele evenimente, astfel încât să nu le încurc între ele.

Fiecare volum al seriei m-a aruncat într-o intrigă captivantă, mi-a oferit acțiune și un deznodământ la care nu m-am așteptat, oricât a părut de previzibil uneori, și, bineînțeles, nu a lipsit nici doza de erotism. M-am bucurat de o întreagă arie de răsturnări de situație care m-a ținut în suspans și cu sufletul la gură, așteptând curioasă ce avea să se mai întâmple în final cu anumite ființe, fie ele omenești sau supranaturale.

Personajele din imaginația autoarei sunt absolut delicioase și frumos conturate. Sookie este o eroină care se face plăcută instantaneu. Este mereu gata de acțiune și hotărâtă să ducă un lucru până la capăt, oricât de teamă și de greu i-ar fi. Se lasă însă foarte ușor cucerită, spre disperarea mea. A avut ceva legături romantice de-a lungul seriei cu ființele supranaturale și, deși și-ar fi dorit ca lucrurile să stea altfel cu alte personaje, a reușit să le țină la distanță și nu le-a alimentat speranțele.

Bill mi-a plăcut foarte mult în primele volume, deoarece era mereu acolo lângă Sookie, iubind-o și având grijă de ea, însă totul s-a schimbat undeva prin al treilea volum și nu-mi mai era așa simpatic ca la început. A fost doar vina lui, pentru că nu a știut să-și joace șansa, și a pierdut. Pe când Eric, ei bine, el este preferatul meu dintre preferați. Șarmant, sexy și sarcastic până-n măduva oaselor, vampirul emană un suflu de bad boy dat naibii, dar unul cu suflet mare, deși nu o să recunoască vreodată asta, nici de ar mai muri din nou. Încă din primele momente de când o cunoaște pe Sookie, îi ține spatele și o salvează în momentele de criză. Nu se sfiește în a-i arunca în față cuvinte deocheate când și când, sperând că va avea parte de o mică aventură cu ea. Însă roata se întoarce și, odată cu ea, și sentimentele lor.

sdf

vs11capcanamortala-horz


Morţi cu toţii (#7)


“Ha,” I said. „Oh, ha-ha. Yeah, ’cause they love me. You see how many vampires are up here? Zero, right?”
One,” said Eric, stepping out of the stairwell.”

“Was I just curious about what the agenda might be at a vampire summit? Did I want the attention of more undead members of society? Did I want to be known as a fangbanger, one of those humans who simply adored the walking dead? Did some corner of me long for a chance to be near Bill without seeking him out, still trying to make some emotional sense of his betrayal? Or was this about Eric? Unbeknownst to myself, was I in love with the flamboyant Viking who was so handsome, so good at making love, and so political, all atthe same time?


Situația nu se anunță una prea roz în acest volum. Avem parte de mai multă moarte și teroare și nu pare că se va termina aici. Odată cu evenimentul tragic din Categoric moartă și cu lovirea uraganului Katrina, Regina Louisianei, Sophie-Anne, începe să piardă din puterea pe care o deține. Se intentează un proces, ca urmare a uciderii Regelui din Arkansas. Astfel că Regina apelează la protagonista noastră în ideea de a se folosi de harul telepatic pentru a-l descoperi pe cel sau pe cei ce o vor cu adevărat moartă. Sookie nu are nici o șansa de a refuza, știind prea bine care sunt consecințele, dacă se împotrivește. Pentru a nu rămâne chiar singură pe timpul zilei, în timp ce vampirii își fac somnul de frumusețe, tânăra pândește zona alături de Barry, care a fost înzestrat cu același har.

Pe lângă această misiune, Sookie nu știe ce să mai facă în privința lui Quinn. Se pare că și bărbatul este prezent la reuniune, dar abia dacă au timp să-și vorbească, fiecare fiind ocupat cu treaba lui. De asemenea, împreună cu Stackhouse descoperim lucruri din trecutul acestuia, iar faptul că nu pot să discute despre ceea ce a aflat, o enervează.

Procesul are loc la Rhodes, punct de întâlnire unde se vor prezenta toți Regii și Reginele de pe continent. Aparent, datorită lui Sookie, Sophie-Anne reușește să câștige, dar nu are timp să se bucure prea mult de victorie. Hotelul în care erau cazați cu toții explodează. Frăția Soarelui s-a gândit să le facă de petrecanie atât morților, cât și celor care îi venerau și îi ajutau pe aceștia. Sookie și Barry sunt cât de cât pe fază și reușesc să le scape pe majestățile sale, însă Sophie-Anne rămâne fără picioare, iar mâna ei dreaptă, Andre, este ucis. (Au meritat-o!)

Deși Regina are un chip delicat, de copil, care nu-i trădează adevăratele intenții, căpșorul ei frumos a fost în stare să născocească multe. Alături de Andre, au călcat în picioare pe oricine li s-au pus în cale. Dar, acum, totul s-a întors împotriva lor.


Mai rău decât moartea (#8)


“I want to be first. I know that’s selfish, and maybe unattainable, and maybe shallow. But I just want to come first with someone. If that’s wrong of me, so be it. I’ll be wrong. But that’s the way I feel.” (Sookie Stackhouse)

“But when I heard his voice, I felt content. When I was with him, I felt beautiful and happy. And there was nothing I could do about it.” 


Ne bucurăm de aceeași acțiune alertă și fără momente de respiro, ca și până acum. Nici nu și-a revenit bine din șocul provocat de evenimentele trecute, că Sookie e nevoită să facă față altora, mai mult sau mai puțin.

După tragedia de la Rhodes, Quinn dispare și pare a fi de negăsit. Vampirii au nevoie de un nou conducător, Regina Louisianei găsindu-și, în cele din urmă, sfârșitul, iar tensiunile în rândul lor cresc mai mult ca niciodată. Nici vârcolacii nu o duc prea bine, când haita începe să piardă câte un membru, iar aceștia se învinovățesc între ei, deși primejdia vine din afară.

Fratele lui Sookie începe să se confrunte cu probleme în căsnicie, mai ales atunci când au de oficializat ritualurile specifice teriantropilor-panteră din micul lor orășel. Iar fata noastră, pe de-o parte, Debbie Pelt nu s-a învățat minte și încă îi face necazuri, iar pe de altă parte, trebuie să se obișnuiască cu familia nou descoperită. Pe lângă toate astea, îl salvează pe Felipe de Castro, un vampir care se dovedește a fi noul Rege al Louisianei și, astfel, se alege cu o favoare din partea acestuia când va avea nevoie.

În privința bărbaților din viața ei, Bill încă este prin jur, gata să-i sară în ajutor și dorindu-și ca ei să fie din nou împreună. În anumite momente, mi-a adus aminte de aspectele care au condus la legătura lor din prima carte, așa că sper să găsească și el pe cineva în cele din urmă. Tachinările dintre Sookie și Eric sunt încă la cote înalte, însă, chiar și așa, cei doi par să se îndrepte spre un drum ceva mai sigur. De când cu pierderea memoriei de către vampir și cu sângele acestuia băut de Sookie, legătura lor s-a amplificat și stă să explodeze în orice clipă.


Mort și-ngropat (#9)


“Don’t you just hate nights like that, when you think over every mistake you’ve made, every hurt you’ve received, every bit of meanness you’ve dealt out? There’s no profit in it, no point to it, and you need sleep.”

“The vampire is not a bad man, and he loves you.” 

“Darling, you can nail my ass anytime.” – Eric Northman


Vârcolacii și teriantropii se decid în sfârșit să se arate lumii, reacțiile omenirii fiind împărțite, ca și în cazul marii dezvăluiri pe care au avut-o vampirii cu ceva ani în urmă. Însă, de data asta, aceste ființe, pe jumătate animale, par să fie văzute mai bine de oameni sau, pur și simplu, nu li se acordă atât de multă atenție. Cel puțin, pentru moment. Printre aceștia se află și Sam, cel mai bun prieten al lui Sookie, care naște reacții diverse printre semenii săi, atunci când își arată propria natură. Astfel că Merlotte’s începe să se golească, fiind evitat de la aflarea veștii. Puțini sunt cei care rămân și se opresc, ca de obicei, la localul lor preferat.

Consecințele nu întârzie să apară nici în acest caz. Crystal, teriantrop, dar și fosta soție gravidă a lui Jason, este găsită crucificată în spatele barului lui Sam. Vârcolacul Dawson, iubitul pentru scurt timp al vrăjitoarei Amelia, dispare rapid din peisaj și el. Spre deosebire de Crystal, vârcolacul chiar îmi devenise simpatic. Au loc și alte morți suspecte și, chiar dacă vinovatul e în fața lor, nimeni nu-l vede.

Acum căsătoriți, legătura amorezaților noștri, Sookie și Eric, atinge punctul dorit, aceștia ajungând să fie din nou împreună. Acum este conștient și vampirul de relația lor, nu mai este amnezic, deși și-a adus aminte de acea scurtă și frumoasă perioadă din viața sa. Eric este mai sigur pe ceea ce simte, dar Sookie încă este confuză, neștiind dacă să dea vina pe legătura de sânge pe care au făcut-o la Rhodes sau dacă ei chiar se iubesc.

Stackhouse se trezește răpită și torturată de zânele psihopate care i-au ucis părinții, în timp ce Eric este ținut captiv de Victor Madden pentru a n-o ajuta, cel care are grijă de Louisiana atunci când Felipe nu e prin preajmă. Cineva apropiat moare încercând să o salveze, iar străbunicul Niall, conducătorul zânelor, alege să închidă portalurile dintre lumi și pe el de partea cealaltă, pentru a evita ca alte evenimente catastrofale să mai aibă loc vreodată.


Moarte în familie (#10)


„Cu toate că eu nu mă consideram căsătorită, din moment ce nu făcusem decât să-i înmânez un cuțit ceremonial (Eric profitase de ignoranța mea în cadrul magistralei sale strategii), vampirii vedeau altfel lucrurile. O căsătorie între un vampir și un om obișnuit nu este tocmai ca o însoțire cu „iubește, cinstește și supune-te” ca între oamenii normali, dar Eric se așteptase ca mariajul să-mi aducă vreo câteva avantaje în lumea vampirilor. De atunci, lucrurile decurseseră destul de bine, vampirește vorbind. Adică, în afara uriașei erori, când Victor nu-l lăsase pe Eric să-mi vină în ajutor atunci când eram pe cale să mor; Victor, cel care trebuia neapărat să moară.”

“I hurt with you. I bled with you – not only because we’re bonded but because of the love I have for you.” – Eric Northman

„— Te iubesc, îmi zise. Nimic din ceea ce ai face sau ai spune nu va putea schimba asta. Dacă mi-ai cere să îngrop un cadavru pentru tine – sau să omor pe cineva – aș face-o fără crâcnire.
— Există unele povești urâte între noi, Bill, dar tu o să ocupi mereu un loc special în inima mea. M-am chircit parcă în mine însămi auzind această frază răsuflată ieșindu-mi din propria gură. Dar, uneori, clișeele exprimă adevărul…”


Lupta cu zânele a lăsat urme adânci în sufletele personajelor și s-a soldat cu pierderi de ambele părți. Bill a căpătat o boală care îl termină puțin câte puțin și, deși știe că ar putea fi ajutat, nu face nimic în acest sens. Însă Sookie nu poate sta cu mâinile în sân atunci când prietenii ei suferă. Reușește să o găsească pe „sora” lui Bill și să o aducă înapoi în viața lui pentru a-l salva. Cum spuneam, Bill ar fi putut-o chema singur, dar cred că a dorit să o vadă pe Sookie având grijă de el și păsându-i de ceea ce i se întâmplă.

De asemenea, blonda noastră continuă să-l ajute pe Alcide Herveaux, noul conducător al haitei din Shreveport. Chiar îi pune la dispoziție pădurea de pe proprietatea sa pentru o vânătoare nocturnă. Totodată, e nevoită să se ferească de zânele rele ce au rămas în lume și caută răzbunare. Iar prietena ei, Amelia, hotărăște să se întoarcă acasă, dorind să-și revină după pierderea vârcolacului. În ceea ce privește locuitorii orășelului Bon Temps, Tara, prietena bună din copilărie a lui Sookie, este însărcinată și se informează de buna creștere a copilului ce se va naște, iar fratele ei Jason se vede deja cu cineva, după mariajul eșuat de care a avut parte. Până și Sam și-a găsit o iubită, încercând să se distragă de la ceea ce simte pentru Sookie.

În peisaj apare un nou vampir, unul extrem de bătrân, Appius Livius Ocella, creatorul lui Eric, dar nu singur, ci cu un alt „fiu”, adolescentul Alexei Romanov. Cel din urmă începe să cauzeze necazuri, ucide oamenii ce-i ies în cale pentru a se hrăni și face o pasiune pentru Jason. Ambele personaje vor avea parte de o surpriză destul de neașteptată.

Între Sookie și Eric încă există unele tensiuni care, odată cu apariția vampirului bătrân, se întețesc. Autoarea continuă să se joace cu cei doi și nu-mi prea place drumul pe care o apucă. Ador acest cuplu și chiar nu îmi doresc ca ei să se despartă. Nu vreau să mă mulțumesc doar cu ce primesc, ci îi vreau pe ei împreună și pe nimeni altcineva care să intervină între! 😦


Capcană mortală (#11)


“We might be on the same page, but I wasn’t happy about reading it.” 

“One of the most wonderful, and the most appalling, things about Eric loving me was that he didn’t give a shit about anyone else.” 

“I love you,” Bill said helplessly, as if he wished those magic words would heal me. But he knew they wouldn’t.
“That’s what you all keep saying,” I answered. “But it doesn’t seem to get me any happier.” 

„Într-un fel, îmi cam lipsește legătura aia, i-am mărturisit; dar, în același timp, e o ușurare că a dispărut.”


Merlotte’s, barul în care lucrează Sookie, cade pradă unui atentat. Pentru că vestea existenței celor cu dublă natură nu a fost chiar pe placul tuturor, suspecții păr să fie cei care le sunt împotrivă. Folosindu-se de harul ei, tânăra se aruncă în miezul problemei, împreună cu Sam, pentru a descoperi cine este inculpatul.

Acum, nu mai împarte casa cu vrăjitoarele, ci locuiește împreună cu zânele, vărul ei Claude și cu unchiul Dermot care seamănă extrem de mult cu fratele ei Jason. De asemenea, o bucățică din portalul acestor creaturi, care-i traversează pădurea, a rămas deschisă și blonda se folosește de acesta pentru diverse lucruri. Debbie Pelt continuă să-și facă simțită prezența, însă nu pentru mult timp. Victor Madden cauzează și el destule necazuri personajelor, dar acestea se vor întoarce împotriva lui.

Un personaj foarte intrigant, domnul Desmond Cataliades, fostul avocat demonic al Reginei Sophie-Anne și, totodată, tutore al lui Sookie, îi oferă o moștenire rămasă de la bunica ei, pe care o primise în dar de la Fintan, bunicul-zân adevărat, și îi povestește despre trecutul familiei sale și despre cum a ajuns ca ea să capete telepatia. Un alt personaj care mi-a atras atenția încă de la începutul seriei a fost și este Pam, fiica lui Eric. O tipă badass care spune direct ceea ce gândește și care nu se sfiește de absolut nimic, nici măcar de faptul că ar putea s-o pățească, fiindcă îi dezvăluie unele secrete ale lui Eric prietenei ei, Sookie. [Pot să spun că iese cam șifonată din situația asta.]

În privința relației personajelor noastre preferate (mai mult, Eric), deși m-au enervat ambele în aceeași măsură pentru modul în care au reacționat, lucrurile încep să stea din ce în ce mai prost. Chiar dacă Occela a dispărut, a avut grijă să le ofere un mic „cadou” celor doi, cadou ce a dus inevitabil la distrugerea legăturii și-așa fragile pe care o mai aveau.


Atingerea morţii (povestiri)


“Vampires like fairies the way dogs like bones: great toys, good food.”


Povestirile au fost destul de simpatice și de amuzante, așa cum ne-a obișnuit autoarea, chiar dacă nu au fost la fel de pline de acțiune și de suspans ca volumele din serie. Acestea vin ca o completare, unde descoperim anumite detalii din viața personajelor secundare ce nu au fost prea accentuate în serie și astfel putem să le cunoaștem ceva mai bine.

Cunoaștem deja din serie că una din zâne, Claudette, tripleta lui Cluade & Claudine, a murit, dar nu aflăm cum anume s-a întâmplat. Prima povestire se leagă de acest aspect și împreună cu Sookie și cei doi gemeni rămăși pornim în căutarea celui vinovat. Cine ar fi crezut că Eric Northman este un fan înrăit al lui Vlad Țepeș? A doua povestire debutează cu noaptea de Halloween, iar vampirul nostru drag și-a decorat clubul Fangtasia, sperând că, în acel an, Dracula va alege să-și facă apariția în bârlogul său.

În cea de-a treia, aflăm mai multe amănunte în legătură cu Hadley, verișoara lui Sookie care a ajuns în cele din urmă vampir. Următoarea povestire nu pare să se piardă prea mult în decorul creat în serie de către autoare. Situația pe care o au de rezolvat protagonista și prietena ei vrăjitoare, Amelia, nu e una periculoasă și nici nu se pune accent pe elementele fantasy ca și până acum. Ultima povestire reprezintă o adevărată surpriză.

Eu am citit această carte la urmă, dar v-aș recomanda să citiți fiecare din cele 5 povestiri ce o alcătuiesc atunci când le vine rândul. V-am vorbit deja despre ordinea acestora în prima parte.


Atât a fost și cu restul cărților citite de mine din serie. Nu promit că o să revin și cu ultimele două volume care pun capăt aventurilor lui Sookie Stackhouse și a vampirilor sudiști, însă nu se știe niciodată ce va fi. Pentru moment, aș putea considera Capcana mortală încheierea seriei (dintr-un anume punct de vedere). Povestea personajelor noastre pare să o ia deja spre final și, poate, într-o zi, o să vreau să aflu care e acela.

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Fugi! de Oana G. Arion (recenzie)


32620866_939845569531748_3620181230324023296_n

Descriere

„— Fugi!
— Unde? Nu a mai rămas nimic. Nimic de iubit. Nimic de apărat. 
— Doar fugi. Vei afla.”
 
Ce-ai face dacă mâine ar fi ultima ta zi în lumea în care trăiești? Ce-ai dace dacă de mâine oamenii pe care îi cunoști ar dispărea. Și dacă, pentru a reuși să supraviețuiești trebuie să uiți cine ai fost. Să nu te oprești. Să nu privești în urmă.
Ei sunt acolo. Pândesc. Așteaptă.
Nu poți decât să fugi!

Mulțumesc autoarei pentru șansa de a citi acest roman superb care m-a ținut cu sufletul la gură, cu fiecare pagină pe care o dădeam nerăbdătoare! Pentru cei care doresc să-l citească, îl puteți comanda de pe site-ul editurii.


Gândurile mele

„- Ne putem întoarce. Ne putem regăsi afurisita de umanitate.
– Când lumea este așa cum este? Uită-te în jur.
– O fac în fiecare zi. Și încă n-am încetat să sper.”

Ce faci când haosul se instalează în lumea ta, când apocalipsa prinde șansa de a lua cu asalt tot ce aveai mai de preț, când lucrurile banale sunt acum doar niște vise parcă dintr-un alt timp?

Îți voi răspunde eu: Fugi! Fugi ca să trăiești, folosindu-te de tot ce-ți stă în putere ca să te salvezi. Nu vrei să te dai bătut în fața nenorocirii care te-a lovit, îți dorești să lupți cu toate armele disponibile și să-i supraviețuiești cum poți mai bine. Râdeai atunci când niște simple documentare îți arătau cum poate fi cruda realitate pentru cei mai puțini norocoși și îți spuneai că nu o să ajungi niciodată în situațiile acelea. Dar ce te faci dacă vei trăi chiar tu o astfel de „realitate”?

După o serie fantasy răsunătoare, plină de magie și cu iz de supranatural, Oana Arion vine cu o apocalipsă absolut terifiantă ce nu pare a fi prea departe de era tehnologizată în care trăim. Oriunde ne uităm, vedem oameni de toate vârstele dependenți de telefonul lor mobil. Acest obiect a ajuns să fie tare prețios pentru noi și puține sunt locurile în care nu îl avem asupra noastră. Și mai puține sunt momentele în care nu ne lăsăm acaparați de verificarea unui mesaj, a rețelelor de socializare sau de încărcarea memoriei cu un nou selfie, pentru a nu lăsa ziua să treacă neimortalizată.

3c299b59dddaacb56dd0dda9acad23e2-tile

Acest aparat este și aici mobilul de la care pleacă ideea cărții. Se anunță apariția unui nou smartphone și aceia care vor introduce primii un anume cod pe site-ul companiei respective, se vor alege cu el gratuit. Reclamele care roiesc în jurul telefonului au darul de a subjuga omenirea și de a o întărâta să se arunce cu capul înainte, fără să stea o clipă să se gândească de două ori. Odată marcat teritoriul, un virus periculos este eliberat și zăpăcește mințile oamenilor. Aceștia sunt transformați în atinși, creaturi ce mișună ziua și se feresc de noapte și de foc, definite acum doar de instinctele animalice și de pornirea de a face rău celor rămași cu picioarele pe pământ, devorându-i la propriu.

Printre supraviețuitori, se numără și Axel cu Amira, doi străini ce au în comun dorința de a trăi, fiecare în felul său, chiar dacă nu mai pare să existe vreo speranță. Departe de civilizație pentru suficientă vreme, încât să se detașeze de aproape tot ce înseamnă aceasta, singuraticul Axel se trezește prins într-o lume pe care pur și simplu nu o mai recunoaște. Acum e nevoit să depună și mai mult efort pentru a-i supraviețui, ferindu-se, în același timp, atât de acele ființe dezgustătoare, cât și de oamenii cu două fețe care sunt în stare să calce pe cadavre pentru a rămâne în viață, în loc să se unească și să lupte împreună. E determinat să ajungă în ultimele locuri civilizate de pe continent și să descopere antidotul care ar putea opri această distrugere în masă, înainte ca lumea să dispară definitiv.

„Era viu pentru că fugise, pentru că găsise forţa necesară de-a pune un picior în faţa ceeluilalt. Asta însemna supravieţuirea în această lume. Să te agăţi cu toate puterile de viaţă, chiar dacă uitai pentru o vreme de propria condiţie umană.”

Pe când Amira, ea vrea să-și trăiască viața în continuare și să facă tot ce-i stă în putință pentru a reuși. Nu contează cu ce se va confrunta în calea ei și pe cine va trage în această groapă a morții, atât timp cât se va folosi de orice va avea la îndemână pentru a-și împlini scopul. Puștoaica nu e un personaj care să-ți intre prea ușor la inimă, având în vedere acțiunile ei de-a lungul paginilor care zboară mult prea repede, de teamă să nu pierzi nimic din ceea ce se întâmplă până la final. Amira este foarte matură pentru vârsta ei, evenimentele acestea marcându-i sufletul și forțând-o să se poarte ca atare, chiar dacă nu vei fi tot timpul de acord cu unele decizii ale sale. Însă, chiar și așa, îi vei admira spontaneitatatea, rebeliunea și curajul nebunesc dovedite în anumite circumstanțe.

7ab1ec665b8e4a348ae0166d75e6d235-tile.jpg

Cu ochii privind în toate direcțiile și atent la cei care îți doresc moartea, ajungi să te întrebi, fără să vrei, dacă într-adevăr acei atinși sunt monștrii de care trebuie să te ferești sau oamenii de lângă tine. Ajungi să nu mai vezi diferența dintre ce e bine și ce e rău, iar singurul lucru pe care-l mai poți face este să fugi. Nu mai știi cui să-i oferi încrederea ta, deoarece nimeni nu mai pare cine a fi la prima vedere, oricât de angelic și inofensiv ar arăta. Tu ești singurul pe care te mai poți baza, atunci când omenirea nu mai este cum o știai odată.

Un thriller alert și plin de suspans, ce te va surprinde pagină cu pagină. Când crezi că știi ce urmează, exact atunci autoarea îți dă peste nas și te face să regândești fiecare pas în parte. Minciunile, secretele, teama și neîncrederea te vor urmări pe tot parcursul lecturii, întrebându-te constant dacă lumea va scăpa în final sau ăsta va fi sfârșitul ei.

Nota mea: 5/5

nota-5capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Lacrimi de Îngeri – Dincolo de viață” de Ioana Dumitrăchescu (recenzie)


20180803_200727

Descriere

Crezi că te poţi îndrăgosti nebuneşte de o persoană pe care nu o cunoşti câtuşi de puţin?

Un simplu vis o aruncă pe Alexandra în prea frumoasele braţe ale dragostei. O leagănă pe acordurile sale magice, o mângâie, o mistuie. Îi oferă iubire pură ce o consumă şi reface inima rănită de cel pe care cândva îl iubea. Alexandra se luptă cu propriile trăiri, întrebări, vise şi speranţe. Trăieşte o dramă, o iubire, o aventură plină de peripeţii pe care doar citind le poţi descoperi.

Romanul „Lacrimi de îngeri” este romanul ce îţi va frânge şi reîntregi inima.

„Lacrimi de îngeri” este o dramă despre iubire, despre viață și despre alegerile pe care le facem. O poveste cu numeroase răsturnări de situație, o carte care îl ține pe cititor captiv până la ultima pagină. Este o carte plină de emoții, care te trece prin toate stările posibile și îți smulge și câte o lacrimă.”

Eva Anca, Rândurile Evei

Gândurile mele

*Spre finalul recenziei, aceasta poate conține mici spoilere.

Pe Ioana am descoperit-o deja prin intermediul cărții Visucy și eram tare curioasă să citesc o nouă poveste de-a ei. Voiam să văd dacă stilul i s-a mai schimbat, dacă a ajuns mai profundă în scrierile sale sau dacă a reușit să creioneze situații ceva mai plauzibile. După ce am terminat de citit Lacrimile, pot afirma sincer că Visucy mi-a plăcut mai mult.

În cartea de față, autoarea reușește să creeze o adevărată învălmășeală în ceea ce a dorit să transmită. Au fost prea multe subiecte abordate, iar pentru mine, chestia asta a năruit întreaga poveste. S-a pierdut în multe idei și a acordat prea puțină atenție fiecăreia, când ar fi putut să se lipsească de unele și să se joace armonios cu altele.

„- Unde locuiești, Alexandra?

– Aici în oraș. În lumea asta care te pândește și așteaptă să te înhațe.”

Nu mi s-a mai întâmplat până acum să fiu atât de dezamăgită de o carte. Cuvântul ăsta m-a obsedat pe tot parcursul lecturii. Am tot așteptat ca ceva să se schimbe spre final, dar am sperat degeaba. Deși inspirată din realitate, povestea mi-a părut neverosimilă. A lipsit credibilitatea pe care o așteptam de la ea, multe lucruri nu au avut sens, iar pe alocuri am găsit exprimări aiurea și neconcordanțe între subiect și predicat. Nu știu dacă Ioana a avut vreun editor care să-și arunce o privire peste poveste sau și-a corectat-o singură însă, indiferent de persoana în cauză, ar trebui să aibă mai multă grijă la exprimare, la legarea frazelor și la coerența acestora.

Singurele lucruri care mi-au plăcut la carte au fost nota de jurnal care încheia fiecare dintre cele trei părți și rândurile de la începutul capitolelor. Doar atât. Oricât am căutat și alte plusuri. S-a vrut o dramă emoționantă, despre viață și despre alegerile pe care suntem nevoiți să le facem în diferite circumstanțe, însă nu mi-a părut deloc așa.

„Oare unde se pierd amintirile când nu mai vin înapoi?”

Povestea debutează cu visul Alexandrei, spațiu în care ajunge să-l cunoască pe Florin. Iubirea înflorește neașteptat de repede între ei, ceea ce îi face să-și promită revederea a doua zi. Dimineața, Alexandra se trezește cu gândul la vis. Ideea că acesta ar putea fi real o îndeamnă să evite facultatea și să plece spre casa prietenului ei cel mai bun, Cristian. Voia să-i povestească de vis și să o însoțească în parcul din apropiere pentru a-l aștepta pe Florin. Bineînțeles că el crede că fata a înnebunit (la fel și eu!) însă, ținând prea mult la ea, acceptă totuși să meargă.

La scurt timp după ce au ajuns în parc, apare și Florin. Văzând că băiatul nu reacționează la fel, Alexandra începe să-i reproșeze că el a uitat ce i-a promis, că nu-și mai aduce aminte de ea și că este la fel ca toți ceilalți. În schimb, adolescentul de 17 ani nu are habar cine e tipa, crede că s-a distrat cu ea când era beat și, chiar dacă nu-și amintește, se simte atras de prezența ei, pe când Cristian se amuză de situația creată.

Sensibil la sentimentele fetei, Florin îi cere o întâlnire pentru ziua următoare, iar Alexandra se entuziasmează numaidecât, crezând, în naivitatea și iluziile ei deșarte, că el și-a amintit. Această reacție mi se pare una cam deplasată. Se folosește de ceea ce a visat pentru a proiecta momentul în realitate, iar chestia asta nu o avantajează deloc. Și nu e singura ei reacție de genul!

„Tot ce las în urma mea, este o parte din mine, din ceea ce am fost, din ceea ce am trăit și ceea ce am însemnat pentru ceilalți.”

Când cei doi tineri se întâlnesc și-i povestește că l-a visat, puștiul o ia în râs. Aceasta vrea să plece, însă el n-o lasă și din acea clipă sunt de nedespărțit. Relația lor îl trezește pe Cristian la realitate și îi arată ce a pierdut, atunci când nu și-a mărturisit sentimentele la timp. Nici Alexandra nu scapă de emoțiile vechi, emoții ce nu fac decât să o obsedeze și să-i tulbure legătura cu Florin. Se minte singură și pe cei din jur că nu-l mai iubește pe Cristian, deși adevărul este altul.

Într-una din zile, se nimeresc toți trei plecând la mare în același timp, iar pe drum li se alătură o domnișoară care prinde imediat drag de Cristian, spre gelozia Alexandrei care, sperând să scape de prezența lui, îi aruncase chiar ea unul în brațele celuilalt. Fapta bună se întoarce însă împotriva ei și vacanța nu se anunță una prea liniștită. Geloziile se iscă din toate părțile, deprimarea îi acapară și băutura le alimentează emoțiile la maximum. Nici la întoarcere situația nu e prea roz: Cristian dispare, Alexandra îl caută disperată, iar Florin se simte abandonat de iubita lui. Despărțirea lor e inevitabilă, atunci când el cedează și se întâlnește cu fosta.

„Nu tot noi inventăm povești pe care apoi le trăim, intimidați de gânduri ce parcă nu se mai termină și speriați de propriile trăiri?”

Lucrurile continuă să se complice în cele mai neașteptate și ciudate moduri. După ceva vreme, nemaisuportând depresia în care a căzut după ce relația s-a terminat, Florin alege calea cea mai ușoară de a uita. Chiar și așa, Alexandra continuă să-l caute pe Cristian, neacceptând ideea că el nu mai este. Coșmarul pe care l-a avut pare să se adeverească atunci când ambii băieți nu mai sunt parte din viața ei. De asemenea, tânăra trece prin multe momente ireale, fiind lovită din toate direcțiile. Coincidențe sau nu, întâlnește persoane cu povești asemănătoare cu a ei și toți băieții care îi ies în cale par să se îndrăgostească de ea la prima vedere.

După câte se întâmplă până la sfârșitul cărții, te aștepți ca Alexandra să nu mai fie în toate facultățile mentale, mai ales că dădea semne de nebunie încă din dimineața cu visul în care l-a cunoscut pe Florin. E curios faptul că scapă ușor de acest titlu și pare să știe ce i se întâmplă, chiar dacă bântuie după Cristian, cel dispărut din nou.

„Nu ştiu ce este mai nedrept, că te caut şi poate nu te voi găsi niciodată sau că sunt nevoită să te uit şi să mă prefac că nu ai existat vreodată?”

Vă spuneam că lipsește credibilitatea. Ei bine, am dat peste niște episoade mult prea departe de adevăr. Unul în acest sens este chemarea în vis a lui Florin care se află prins între lumi. Fata se roagă ca el să o viziteze, adoarme instant și băiatul apare în clipa următoare. Toată treaba se întâmplă așa dintr-odată, când autoarea ar fi putut să lucreze mai mult la această parte. Un alt moment este înscenarea morții unuia dintre personaje. Se presupune că bara de oțel a autobuzului nu a intrat suficient de mult în acesta, deoarece purta vestă antiglonț. Această situație este cam trasă de păr încă de când autobuzul rămâne pe neașteptate într-o singură roată.

Nu mi-a plăcut de Alexandra. Nu mi-a lăsat impresia că ar fi un personaj real, se vede din prima clipă că are probleme pe care nu încearcă deloc să și le rezolve. Este egoistă și exagerat de naivă. Majoritatea alegerilor pe care le face sunt greșite, dar nu se poate opri. Parcă le face intenționat. Ba mai mult, nici nu e conștientă de faptul că este ceva în neregulă cu ea. Trăiește într-o lume doar a ei, transpunându-și iluziile în viața de zi cu zi. Aleargă după ceva ce doar ea știe. Modul în care a fost creionată mă face să cred cu tărie că nu merita pe cineva care să-i ia apărarea sau să riște vreodată ceva pentru ea, deoarece, la rândul ei, nu a făcut nimic special pentru ca asta să conteze, în afară de a-și căuta prietenul.

Lacrimi de Îngeri nu a fost lectura mea. Am încercat să nu am așteptări prea mari, însă nu m-a ajutat cu nimic. Deși nu am fost pe aceeași lungime de undă, nu înseamnă că alți cititori nu vor fi. Poate că, spre deosebire de mine, voi veți găsi mai multă plăcere citind-o.

Nota mea: 1/5

1


Îi mulțumesc autoarei și Editurii Celestium pentru exemplarul oferit! Cartea o puteți comanda de aici.

26730779_2029627223731891_6649054974228985108_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Sinuciderea ielelor” de Ana Mănescu (recenzie)


20180626_110513.jpg

Descriere

Și dacă destinul său era tocmai cel de care încercase să fugă? Și dacă nu avea, de fapt, de ales?

Ana Mănescu nu scrie pentru oricine, fiindcă în cuvintele ei nu sunt povești despre simpla devenire a omului, ci mai mult despre zbuciumul sufletesc pe care preferăm să nu îl vedem. Poveștile Anei nu sunt despre ce e urât în viața noastră, ci despre negura care ne face deosebiți. Scriitura Anei expune o lume pe care deseori evităm să o explorăm, o lume în care lucrurile sunt cu susul în jos și nimeni nu are o problemă cu asta.

După ce a experimentat cu o realitate acută în romanele „alter.ego.” și „Stresul dintre orgasme” și a făcut câțiva pași în lumea fantasticului prin volumul de proză scurtă „Quasar”, Ana Mănescu trece de-a binelea granița fantasticului cu noul său volum de povestiri, „Sinuciderea Ielelor”. Incluzând teme și motive populare, precum și personaje familiare din basmele copilăriei noastre, „Sinuciderea Ielelor” cuprinde un univers matur construit, plin de emoții și răsturnări neașteptate de situație.

(Ana-Maria Anghelescu)

Gândurile mele

Nu e prima lectură de-a autoarei pe care o citesc și cu siguranță nu va fi nici ultima, deoarece scrierea Anei Mănescu se simte ca fiind întotdeauna o parte importantă din ea. Aceasta scrie cu sufletul, curat, armonios, fără să se ascundă și cu înțelesuri neașteptate ce te urmăresc chiar și când ai dat ultima pagină. Are o blândețe anume în stil, o imaginație cameleonică și un condei care nu stă locului.

Cochetând deja cu fantasticul încă de la Quasar, și în Sinuciderea Ielelor avem parte de magie, de căderi de cortină și de sinceritate. Ne plimbăm prin locuri de poveste și ne aducem aminte de copilărie prin intermediul tinerei autoare, care ne provoacă să ne pierdem printre flori de nu-mă-uita și stele, ne îndeamnă să alergăm după mâțe și ghivece, să zburăm fără teamă pe balauri, alături de zâne, să înotăm cu sirenele și să dansăm cu fascinantele iele.

„Ce viață fără de chicoteli trebuie să fi avut nefericitul care a aruncat luna pe cer…”

Fiecare (re)povestire în parte te hipnotizează, te aruncă în visare și îți arată o altă față a basmelor feerice ce îți luminau nopțile în frageda pruncie, unde binele câștiga întotdeauna la final, oricât de grea era lupta împotriva forțelor răului. Prințesa care aștepta să fie salvată de prințul pe cal alb sau de cavalerul în armură strălucitoare rămâne în urma tinerei ce își ia viața în propriile mâini și caută să se salveze singură, dar și pe cei de lângă ea, trasându-și un destin al ei. Nu doar binele, dar și răul are acum câștig de cauză. Dorințele pot lua o altă turnură, dacă nu le rostesți corect, iar cântul sirenelor te îmbie să te pierzi pentru totdeauna cu zâmbetul pe buze, mut la frumusețea valurilor ce-și întind brațele alunecoase pentru a te cuprinde în abisul lor înecăcios.

În comparație cu personajele clasice de basm, ale Anei au esență, au o uriașă putere interioară și pot alege să facă altceva, nu doar ceea ce se așteaptă mereu de la ele. Gândesc singure în privința a tot și toate, se frământă, se întreabă lucruri de care altora le este teamă și caută răspunsuri pe măsură, optând pentru ce este mai bine pentru ele. Se pun pe primul loc și abia apoi au grijă de restul.

„- Ai grijă ce-ți dorești.

– Și cît de clar o rostești.”

Lumile magice creionate de autoare oglindesc realitatea din jurul nostru, doar că personajele ei au alte chipuri. Întâlnim oameni care devin acei monștrii de sub pat, ce ne speriau în copilărie, atunci când noaptea se lăsa aievea și pe care-i alungam, aprinzând lumina. Aici, razele luminoase nu îi fac nici măcar să clipească, cu atât mai puțin să dispară. Nimic nu le poate face rău. Cu cât îi alungi mai mult, cu atât mai aprig își fac drum înapoi spre tine. Și te găsesc, oriunde te-ai ascunde.

ace410daf5c69e181352dfd600cc1b13.jpg

Photo: pinterest

Pe parcursul lecturii, îți dai seama de elementele specifice și atât de cunoscute pe care le-ai întâlnit deja în basmele dragi copilăriei tale, iar ceea ce aduce nou Ana, amprenta ei unică și de necontestat, te dă peste cap cu schimbările nuanțate de situație la care nu te-ai fi așteptat în veci. Unele povești își găsesc în cele din urmă finalul fericit, marcat de speranțele și visurile unui nou început, pe când altele se aleg cu varianta urâțită a fericirii altora, fericirea monștrilor de sub pat.

„Ard pentru tot ce nu voi face, pentru sutele de ani pe care nu îi voi trăi şi pentru miile de lecţii pe care nu le voi învăţa, ard pentru iubirile pe care nu le voi simţi, pentru cascadele dulci sub care nu voi înota, pentru monştrii pe care nu îi voi găsi şi pentru toate incendiile din oraşe, din păduri şi din apocalipse, ard pînă cînd se va instala răceala unei morţi mult prea apropiate, ard pînă cînd mă voi stinge în spuma stelelor.”

Am observat că, deși fiecare (re)povestire tratează un anumit basm sau mit, acestea au continuitate, chiar dacă nu se leagă prea mult între ele. Destinul este oarecum singurul element comun în jurul căruia se adună personajele. Acestea sunt fie legate de apă, fie de înaltul cerului, pământul fiind doar o punte de legătură a celor două. O punte care le aduce fericire, siguranță, liniște, chiar iubire, dar de care nu se simt însă legate pe interior, oricât și-ar dori să conviețuiască departe de casă. Ceva le trage înapoi spre adevărata lor natură, și nu toate au privilegiul de a scăpa sau puterea de a alege în a-și urma inima… și nu sufletul.

Nota mea: 5/5

nota-5

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru plăcerea acestei lecturi! O puteți comanda de aici sau din librăriile online partenere.

74860_169257519770573_7813986_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Bad Romance” de Heather Demetrios (recenzie)


 20180618_144154

Descriere

„Așa începe cel mai groaznic an al vieții mele: într-o mașină Mustang cu geamuri aburite, alături de un băiat superb care plânge.”

Grace vrea să iasă. Să iasă afară din casă, de acolo de unde tatăl ei vitreg tună și fulgeră, paralizând-o de frică, iar mama ei o pune să frece noroi închipuit de pe podele. Să iasă din orășelul ei din California, prea mic pentru a-i cuprinde visurile despre o metropolă cu freamăt neîncetat. Să iasă din propria piele și să intre în cea a unui artist parizian, regizor din New York, orice, orice altceva, numai să nu mai fie speriată și singură.

Și iată-l pe Gavin: fermecător, talentat, adorat. Obsedat de control. Periculos. Atunci când Grace și Gavin se îndrăgostesc, Grace e convinsă că e prea minunat totul ca să mai fie și adevărat. Și totuși, nu are nici cea mai vagă idee că relația lor va deveni o închisoare din care îi va fi imposibil să scape.

De o intensitate emoțională apăsătoare și cu o neîndurătoare sinceritate, aceasta este povestea alunecării în întuneric și a revenirii în forța luminii: Bad Romance.

Gândurile mele

“Now I look at that girl who adores you, who thinks she’s safe with you, and I want to scream at her to jump out of that car and run like hell. Because you won’t be her happy place for long.”

„Nu știu cine naiba mai sunt!”

Nu cred că am mai întâlnit până acum un personaj pe care să-l urăsc din tot sufletul meu de cititoare, pe toată durata lecturii, sau să-i doresc ca acel lucru pe care l-a încercat să fi avut un alt rezultat. Au fost nenumărate momentele când mi-am dorit să arunc cartea și să nu mai dau peste un asemenea personaj vreodată. Ba chiar am vrut să-l scot cu forța din carte și să-l strâng cu mâinile mele de gât, poate așa scăpam de el mai repede, numai să stea cât mai departe de Grace. Și nu doar cu el am experimentat această senzație de tristețe, de neputință, de furie. Părinții fetei sunt și ei trecuți pe lista neagră, pentru felul în care își tratează copilul, obligând-o să-i slugărească până când cedează din toate punctele de vedere.

Bad Romance trage un semnal de alarmă asupra a ceea ce se poate întâmpla dacă ești prins într-o relație abuzivă, fie ea familială sau o legătură amoroasă. Cea din urmă este inspirată chiar din viața autoarei care cu greu a avut curajul să iasă dintr-o relație de doi ani și jumătate, odată cu finele liceului. Personajele principale, Grace și Gavin, pornesc pe un astfel de drum și se complac într-o legătură ce stă să explodeze oricând. Nefiind de ajuns situația de acasă, întocmită pe reguli rigide și constrângătoare, acesteia i se va lua chiar și puțina libertate de care dispunea de către iubitul mult prea posesiv și gelos.

“Nu o știu acum, dar asta va fi una dintre cele mai fericite amintiri ale noastre. E de dinainte de țipete și lacrimi, înainte de vină și de tăcerile apăsătoare. Dinainte da îmi doresc să nu fi fost eu fata pe care o sărutai la petrecere.” 

Dar să începem cu începutul! Cartea debutează oarecum cu finalul, știm că ea s-a despărțit de el, dar nu știm cum au ajuns cei doi să fie împreună și cum a avut loc ruperea acestei legături bolnave. Acțiunea este redată la persoana a doua, Grace fiind cea care ne înșiră evenimentele și tot ceea ce se întâmplă în jurul ei pe parcursul ultimilor ani de liceu. Am putea spune că povestea e prezentată sub forma unui jurnal, unde aflăm fragmente importante din perioada cea mai frumoasă a unui adolescent. Cel puțin, așa ar fi trebuit să fie. Însă Grace nu a fost una dintre norocoși.

Înainte ca totul să degenereze, erau doar ele trei: Grace, sora ei mai mare, Beth, și mama lor. Tatăl lor le părăsise, între timp, după ce se întorsese de pe front, fiind măcinat de moarte și de pierderea camarazilor, căzând astfel în patima alcoolului și a drogurilor. Indiferent dacă o duceau bine sau nu, cel mai important lucru pentru ele era faptul că erau împreună. Cântau și râdeau până le dureau burțile, mâncau prăjituri la micul dejun și câte și mai câte. Însă fericirea nu a durat mult, iar mama lor s-a recăsătorit. Au fost nevoite să se mute într-un alt oraș și să o ia de la capăt.

“Ești ca un labirint. Nu știu cum să ies din tine, nu pot vedea unde sunt. E ca alergatul pe întuneric atunci când sunt cu tine. Mă simt prinsă într-o capcană. Oriunde întorc privirea, e o fundătură. Mă tot întorc în punctul din care am plecat.” 

Situația nu a devenit una prea roz. Singurul care îi întreținea era tatăl vitreg (Matahala, cum l-au poreclit surorile), mama lor necâștigând mare lucru, având în vedere că ea primea o sumă moderată în fiecare săptămână de la soțul ei. Astfel că bărbatul era cel care conducea în casă și impunea restricții. Iar femeia, ca să intre în grațiile lui și pentru a evita certurile ce se terminau uneori cu lovituri, își punea fiicele să facă majoritatea treburilor casnice. De teamă și neputință, ajunsese să vadă mizerie peste tot, chiar dacă era curat lună. Îi sărea repede țândăra de la o simplă pată pe masa din bucătărie, de la firele mult prea lungi de iarbă din grădină, și chiar de la neîmpachetarea perfectă a hainelor proaspăt spălate. Făcea caz de absolut tot ce se putea lega.

Nici cele două fete nu scăpau de furia Matahalei, alegându-se cu urme și vânătăi pe corp. Nu se mai înțelegeau cu propria mamă, nu o mai recunoșteau pe femeia care era înainte. Între timp, familia s-a mărit cu un frățior, dar chiar și așa, fericirea era departe de casa lor. Pentru ca adolescentele să poată ieși afară cu prietenele sau să primească o amărâtă de înghețată, erau obligate să facă ceva la schimb. Dacă încălcau vreo regulă, erau pedepsite, iar libertatea lor era redusă drastic. Singurul care mai aducea o scânteie de speranță în acea familie plină de probleme era Sam, mezinul. Dar era prea mic pentru a cunoaște cele ce se întâmplau chiar lângă el.

“Când îți cresc aripile, nu simți nicio durere. E ca o furnicătură pe spate, apoi în tot corpul.”

„- Încerc să te apăr de mine.
– Asta ce vrea să însemne?
– Dacă m-ai vedea… pe mine cel adevărat, poate că nu ai vrea… ” 

După ce Beth a plecat la facultate, totul a căzut pe Grace. Sarcinile s-au dublat, a început să lucreze pentru a-și putea cumpăra cele necesare, neprimind mai nimic de la „scumpii” ei părinți și, pe lângă toate astea, încearcă să-și facă timp pentru prietenele sale cele mai bune și pentru pasiunea ei de regizor de teatru, participând constant la activitățile liceului. Însă ca orice adolescentă, începe să simtă și primii fluturi în stomac: Gavin Davis, cel mai cool băiat din liceu, solist și chitarist al formației Evergreen, împreună cu prietenii săi, și actor în piesele de teatru. Acesta nu pare chiar atât de perfect pe cât este la prima vedere. Iubita lui actuală se desparte de el, iar tipul încearcă să se sinucidă. Grace, tare naivă în acel moment, deși o tipă foarte rațională în general, își scrie sentimentele pe o foaie pe care i-o și trimite. Pasionată și veșnic îndrăgostită de operele shakespeariene, credea că e romantic gestul lui dramatic, făcut pentru iubita care l-a părăsit. Dacă ar știi ea care este de fapt adevărul…

De aici, începe cea mai emoționantă, fericită și tumultoasă etapă a vieții ei, totodată și cea mai plină de durere, neîncredere și neputință. Începe să devină ceea ce urăște cel mai mult: mama ei. Pe de o parte, Gavin îi mai ia gândul de la familia nesănătoasă ce o așteaptă acasă și o surprinde mai mereu, de la o aventură în miezul nopții, până la ceva ce ea își dorea foarte mult. Pe de altă parte, semnalele sunt acolo, o alertează de fiecare dată când ceva nu i se pare în regulă, dar Grace le ignoră. Prietenii și sora sa îi atrag atenția că tipul începe să capete control asupra vieții sale, însă se trezește că îi tot ia apărarea, chiar dacă știe că ei au dreptate, că își aude propriile gânduri rostite cu voce tare de către altcineva. Nu-l poate părăsi. Îl iubește. Nu-i așa?!

“Tu, eu și alți oameni venim din stele. Ține minte asta data viitoare când te vei mai simți la pământ.” 

Tânărul îi spune doar ce ar vrea fetele să audă de la tipul de care sunt îndrăgostite, îi compune cântece de dragoste, plânge la comandă pentru a o sensibiliza și a o face să se simtă ea vinovată, îi interzice să se mai lase atinsă de alți băieți (nu mai are voie să-și îmbrățișeze proprii prieteni!), îi mărturisește că a renunțat la facultatea lui de vis pentru că o iubește, așteptând ca ea să facă la fel pentru el, să renunțe la cel mai mare vis al său dintotdeauna, acela de a ajunge un regizor renumit. După ce Gavin se duce la facultate, își pune unul dintre prietenii de liceu să o urmărească, pentru a fi sigur că nu stă prin preajma altui tip. De asemenea, o pândește din umbră chiar și la locul de muncă, acolo unde lucrează împreună cu fostul ei iubit care îi este acum ca un frate mai mare. Nici măcar acasă nu o lasă să respire, spionând-o în miezul nopții atunci când ea doarme.

Spuneți voi că nu e ceva absolut înfricoșător ca tipul care ți-e iubit să-ți facă așa ceva! Și acestea sunt doar o parte. Grace se așteaptă oricând ca el să-i spună că se va sinucide din nou, dacă ea îl părăsește, ceea ce nu e prea îmbucurător. Nu vrei să-l ai pe conștiință, dar nici nu-ți convine ca el să arunce cu asta în tine, să te facă pe tine vinovată de ceea ce i se întâmplă. Speri din tot sufletul ca el să te părăsească sau să existe măcar o altă cale de a termina relația.

„E ceva ce voi învăța cât timp voi fi cu tine – nu acum, ci mai târziu: sunt mai multe felurile în care poți să te îneci.”

Recunosc că au avut și momentele lor bune, dar din păcate au fost puține. Gavin a încercat să pară tipul perfect, care știe cum să-și facă iubita fericită, dar obsesia pentru Grace a câștigat teren și nu a făcut decât să o îndepărteze de el, să o sperie și să o facă să-și dorească înapoi libertatea. A făcut-o să-și dorească să fie din nou ea, nu doar o păpușă, a cărei sfori erau controlate mai tot timpul de către el. Ajunsese să-și aleagă cu grijă cuvintele în preajma lui, de teamă să nu-l supere și să o rănească apoi. Sentimentele pentru el se aflau într-o învălmășeală totală, iar senzația că era urmărită oriunde mergea o termina psihic. O situație extraordinar de tristă pe care nu i-ai dori-o nimănui.

Mi-a plăcut mult prietenia strânsă dintre Grace, Natalie și Lys. Legătura lor puternică a ajutat-o pe tânără să se mențină la suprafață, chiar și atunci când era prea pierdută în mrejele lui Gavin. Faptul că cele două nu au părăsit-o la greu, când ea petrecea mai mult timp cu iubitul și pe ele le lăsa baltă, i-a oferit forța necesară de a-i ține lui piept și de a încerca să scape din ceea ce îi făcea rău și o distrugea puțin câte puțin.

Îndemnul autoarei vine în ideea de a ne impulsiona să avem încredere că va fi mai bine și că nu trebuie să renunțăm la noi, în detrimentul celor care ne rănesc: „Oricine ai fi, fii convinsă că va fi mai bine. Trebuie doar să sari. Să ai încredere în tine.”

Nota mea: 4/5

nota 4

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit! Cartea o puteți găsi aici, dar și în librăriile partenere. ^^

74860_169257519770573_7813986_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Război în doi (Război în doi #1) de Mirela B. Florentina (recenzie)


20180606_201506

Descriere

Abygail Smith crede că știe exact ce își dorește de la viață. Însă, după o petrecere la care merge însoțită de cea mai bună prietenă, lumea ei perfectă este zguduită din temelii.

Dylan Turner obține întodeauna ce vrea. Sexy si provocator, băiatul o face să simtă dragostea și pasiunea, dar îi face cunoștință și cu durerea și suferința.

Deși diferiți, pe cei doi îi leagă ceva: haosul din suflete. Povestea lor este condimentată cu certuri, întâlniri romantice şi despărţiri dureroase. Niciunul nu știe ce vrea, dar ambii își doresc totul.

Gândurile mele

Primul volum ne aduce față în față cu acel clișeu atât de binecunoscut: dragostea dintre fata bună și băiatul rău. Am sperat că o să am parte de o poveste care va aduce ceva nou pe lângă, am sperat că autoarea va oferi un suflu proaspăt lecturii și că va pune în altă lumină acest clișeu universal, am sperat la o poveste care să mă facă să zic: Da, asta e cartea pe care o așteptam! Dar, din nefericire, nu s-a întâmplat mai deloc așa. Am avut așteptări mari, am fost prinsă în capcana copertei și am rămas destul de dezamăgită.

„- Gândește-te puțin la asta și pune lucurile cap la cap! Abygail Smith, meriți să evadezi, măcar pentru câteva ore, din această închisoare care este propria ta viață!”

Mai sunt doar două săptămâni până ce liceul se va termina, până când elevii se vor bucura de vacanță și de libertate, pregătiți de un nou început la facultate sau de truda grea pentru un loc de muncă. Abygail Smith, șefă de promoție, pasionată de lectură, dar și caracterizată de ambiția de a învăța foarte bine pentru a ajunge la renumitul Harvard, se trezește convinsă de cea mai bună prietenă, Madison, să participe alături de ea la o petrecere, așa ca de final de an. Însă distracția asta se anunță cu ceva surprize, cea mai mare fiind apariția chipeșului Dylan Turner, cel mai cunoscut și mediatizat tânăr din oraș. Acesta apare în chip de salvator, alungându-l pe tipul beat ce aproape că a violat-o.

Bineînțeles că acest gest eroic nu durează prea mult, iar Turner o invită într-una din camerele mai liniștite pentru a continua ceea ce începuse cel de dinainte, de data asta cu acceptul ei. Aby nu este însă așa ușor de fraierit, de aceea îl refuză și pleacă de lângă el, scopul ei fiind acela de a ajunge cât mai repede acasă. Pentru câteva clipe, chiar se lăsase păcălită de acest Don Juan, plăcându-i sărutările primite și fiorii dulci ce-i traversaseră întreg trupul.

Din acest moment, lucrurile încep să se precipite, iar Abygail nu mai este atât de sigură pe ea. Ceva se schimbă în interiorul ei, inima pare, mai mult ca niciodată, să gândească singură și să fie în totală contradicție cu mintea. Nu știe exact ce simte față de Dylan, dacă e doar atracție, o noutate de moment sau ceva mai profund ia naștere în sufletul său. E hotărâtă să se țină cât mai departe de el, chiar dacă o doare. Însă inimii nu-i poți dicta, deoarece va găsi o cale pentru a-i fi ei mai bine, indiferent ce alegeri va face creierul. Oricât încearcă să-l evite, tot fata e cea care se trezește căutându-l cu privirea, care-l visează nopțile și în timpul zilei sau care se găsește în brațele lui sărutându-l.

„Dylan este doar un băiat pe care îl știu, care mi-a sucit mințile, lucru pe care îl face și cu alte fete și care m-a sărutat. Suntem doi oameni care se știu și care s-au sărutat.

Doar atât.

Între noi nu este nimic și nici nu va fi. Ne leagă un nimic ce mă face să simt furnicături în stomac doar când îi pronunț numele în gând, un nimic care mă face să mă gândesc doar la el.”

Aby este acea fată bună care ajută pe toată lumea, care își petrece mai tot timpul citind, învățând și uitându-se la seriale și Next Top Model, minunându-se de cât de slabe și de frumoase sunt tipele de acolo. Este o fire destul de singuratică și retrasă, singura persoană care o mai scoate din anonimat fiind exuberanta și zăpăcita de Madi, singura ei prietenă bună. Total opuse ca și atitudine, cele două se înțeleg tare bine și petrec suficient timp împreună pentru a se destăinui și pentru a-și ridica moralul una alteia. Au o prietenie strânsă, chiar dacă se mai ciondănesc câteodată. Odată cu apariția lui Turner, ajung chiar să mintă una pentru cealaltă în fața părinților, nu de puține ori putând fi prinse cu minciuna. Mai ales că Aby nu a mințit niciodată în viața ei. Cel puțin nu așa de mult ca acum. Ajunge chiar să se furișeze din casă pentru a fi cu băiatul de care simte că se îndrăgostește.

Dylan este genul de tip care preferă să se distreze, să participe la curse ilegale și să schimbe fetele zi de zi. Iar mai presus de toate astea, vrea să demonstreze că el este cel mai bun și că nu are comparație, putând să câștige la orice oră din zi și din noapte. Încă din prima clipă, Abygail îi trezește interesul și, astfel, experimentează surprinderea tot mai des, datorită faptului că ea îl cam refuză la început, necăzând în plasă la fel de repede ca și celelalte. Însă nu are de gând să o lase să scape, până ce nu va ajunge în brațele sale. Pe tot parcursul lecturii este secretos, primește apeluri necunoscute ce-l fac să se ferească de Aby, o minte pe fată doar pentru a o atrage în patul lui și chiar acceptă să înceapă un fel de… legătură. Însă chiar și așa, tot își petrece timpul în preajma altor fete, atunci când nu e cu ea.

Această așa-zisă relație a lor nu e cunoscută nimănui, în afara celor doi. Lui Aby îi este teamă de cum ar reacționa părinții ei, deși tatăl său și-a cam dat seama că ea e amorezată de un băiat și chiar au avut o mică discuție profundă despre dragoste. Mama ei și-a exprimat deja părerea în legătură cu băieții, ceea ce îi întărește și mai mult decizia de a le ascunde acest aspect. Nici măcar prietena ei cea mai bună nu e în cunoștință de cauză, evitând să i se destăinuie chiar și ei. La fel e și la Dylan. El niciatât nu s-ar fi lăudat în stânga și-n dreapta că e deja luat și că nu va mai umbla cu alte fete.

„- Uite-o pe fiica mea perfectă, fata care m-a făcut să mă simt cel mai mândru tată din univers! tata mă strânge în brațe și mă ridică, învârtindu-mă apoi de câteva ori. […]

– Discursul tău a fost… bun! Doar bun! o aud pe mama spunând, fără să mă privească, în timp ce înconjoară mașina pentru a urca pe locul ei.

Știam că nu este complet mulțumită de mine.

– Dacă nu ai fi avut sfârșitul ăla lacrimogen, ar fi fost excelent. Ai arătat ca un copil sclifosit, nicidecum ca o tânără femeie ce este pregătită să își ia viața în mâini și să plece singură la drum.”

Pe lângă toate acestea, mama lui Aby este creionată ca o scorpie care nu știe cum să aducă fericirea propriului copil, luând asupra sa toate meritele fetei. Pentru ea pare să nu conteze deloc faptul că fiica ei a fost cea care a depus toate eforturile necesare pentru a avea notele mari ce-i vor asigura intrarea garantată la o universitate cunoscută și grea. Iar chestia e că nu se sfiește să-i arunce aceste cuvinte în față, chiar în ziua absolvirii și a balului, când ar fi trebuit să fie una dintre cele mai fericite zile din viața tinerei.

Narată la persoana I, din perspectiva lui Aby, cartea am citit-o relativ repede, în ciuda faptului că personajele și situațiile în care nimereau m-au enervat cumplit. Naivitatea protagonistei și primii fiori ai iubirii pentru un tip care îi spusese verde în față ce așteaptă de la ea, încă de la prima lor „întâlnire”, m-au făcut să-mi dau ochii peste cap de nenumărate ori. În unele momente am fost foarte aproape să abandonez cartea, dar am strâns din dinți și am continuat, sperând că o să fie mai bine, pe măsură ce paginile zburau. Eram curioasă de cum va fi finalul, de ce alegere va face personajul feminin, o decizie pe care o tot așteptam din partea ei și care parcă nu mai venea. A fost tare nehotărâtă fata asta, neștiind nici ea ce vrea cu adevărat. Această trăsătură i-a cam dăunat și sper să fie mai determinată în ceea ce va urma. Mai are multe de descoperit despre ea însăși, înainte să afle dacă ceea ce o așteaptă în viitor, este chiar ceea ce își dorește sau ce-i doresc alții.

” – Nu, Aby. De data asta, chiar nu te mai las.”

***

„- Ești bolnavă? o voce de copil se aude.
Îmi ia câteva secunde bune până să îmi dau seama că vorbește cu mine.
Atunci când în sfârșit deschid ochii văd că în fața mea stă un băiețel cu ochi mari și negri.
– Da, sunt… răspund cu voce stinsă, încercând să schițez un zâmbet.
Copilul se apropie de mine pentru ca mai apoi să se așeze și el pe iarba rece.
– Ce te doare? mă întreabă privindu-mă cu uimire amestecată cu o umbră de îngrijorare.
– Sufletul.”

Recunosc însă că au fost și câteva momente în care m-am regăsit, care au avut o scânteie de mai bine, de aceea încă am speranțe că volumul doi va aduce schimbări semnificative și că poate o să ajung mai aproape de personaje decât am fost acum.

O lectură despre prima iubire, pasiune, suferință, neîncredere, nesiguranță, minciuni și clipe de neuitat. O lectură pe care o recomand mai mult cititorilor adolescenți. Cu siguranță, aceștia vor rezona cu aceasta mai mult decât am făcut-o eu.

Nota mea: 3/5

nota 3

Mulțumesc Editurii Celestium pentru șansa de a citi acest volum! Cartea o puteți comanda de aici

26730779_2029627223731891_6649054974228985108_n.jpg

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Steaua secretă (Stelele din Mithra #3) de Nora Roberts (recenzie)


20180221_113302

Descriere

Stătea față în față cu o femeie moartă… iar ea ținea un pistol îndreptat înspre el.

Investigația locotenentului Seth Buchanan – și inima lui – sunt complet date peste cap când Grace Fontaine, bogata și ireal de frumoasa victimă a unui presupus asasinat se dovedește a fi vie și nevătămată… și în posesia unuia dintre uriașele diamante albastre cunoscute drept Stelele lui Mithra.

Polițistul cel sobru, a cărui calitate de căpătâi este autocontrolul, nu a permis niciodată ca sentimentele lui să stea în calea unei anchete. Și deși tot ce a aflat, din cercetările sale, despre celebra moștenitoare îi dovedește că este o femeie extrem de periculoasă, în prezența ei irezistibilă îi este foarte greu să-și amintească faptul că are de rezolvat un mister mai important decât Grace însăși. Căci Stelele sunt obsesia unui colecționar nebun, care a lăsat în urmă un lung șir de victime, iar acum nu se va da înapoi să facă pasul decisiv pentru a și le însuși… și se pare că o consideră pe Grace cel mai important exponat al colecției sale.

Trădat, decepționat în dragoste, a ales să nu dezvolte sentimente în relațiile lui. Și iată că se găsește o femeie care îl face să vibreze.

Gândurile mele

Asistăm intrigați la așa-zisa moarte a lui Grace Fontaine care a fost ucisă în propria casă. O față desfigurată, o balustradă ruptă, un seif spart, casa răscolită de sus până jos și câteva lucruri furate par să fie singurele elemente ce alcătuiesc acest tablou confuz al crimei sau al sinuciderii?! Cazul este în plină derulare pentru aflarea adevărului ce stă la baza acestui eveniment nefericit, iar locotenentul Seth Buchanan caută să dezlege ițele încurcate ale „jocului” de-a vânătoarea. Totodată, bărbatul se trezește fascinat de portretul tinerei, considerată „răsfățata” familiei în ochii tuturor celor ce nu se riscau să vadă mai departe de un chip frumos. „Un studiu al perfecțiunii frumuseții feminine” sunt cuvintele la care se gândește bărbatul, atunci când fiecare detaliu al portretului i se impregnează în minte.

„… fusese iubită. El subestimase profunzimea la care putea ajunge prietenia. Dar văzuse acea profunzime și acea mâhnire șocată și sfâșietoare pe fețele celor două femei de la care plecase. Existase o legătură între Bailey James, M.J. O’Leary și Grace, care era cea mai puternică din câte văzuse el vreodată. Nu pur și simplu dorită de bărbați, ci iubită și de două femei. Ce era dincolo de acei ochi, ce se ascundea dincolo de chipul acela, care meritase acel sentiment de încredere? Cine naiba ai fost tu? murmură el.”

Protagoniștii primelor două volume, Bailey și Cade (Steaua ascunsă), MJ și Jake (Steaua captivă) îl pun la curent pe Buchanan cu tot ce au avut de îndurat în ultimele zile, de când două dintre diamantele albastre au intrat în posesia lor. Știind că cel de-al treilea era la Grace și că pericolul era mult mai aproape de cât credeau ei, femeile se simt neputincioase în fața veștii îngrozitoare primite. Primul impuls este de a nu crede în spusele polițistului, dar șocul le lovește atât de puternic, încât cu greu reușesc să nu se lase doborâte.

De cealaltă parte, Seth nu se poate opri în a se gândi la Grace Fontaine, oricât s-ar împotrivi. Chipul femeii nu-i dă pace absolut deloc și, astfel, continuă să tot revină la casa acesteia, chiar și în afara orelor sale de muncă. Se simte din ce în ce mai mult ademenit de chipul acela desăvârșit ce a ajuns să-l obsedeze în propriile vise. Însă, într-una din vizitele sale, are parte de o surpriză de proporții. Ajunge să privească direct în ochii tinerei care este mai vie ca niciodată și care-l amenință cu un pistol, crezând că el e băiatul rău. Dar atunci cine e cea care a avut parte de un așa sfârșit tragic? Răspunsul ni-l dă chiar Grace. Femeia era verișoara ei care nu făcuse decât să o copieze pe protagonista noastră, de la purtarea acelorași haine, până la asemuirea aceleiași înfățișări.

„- Ai fi putut pierde perlele, ai fi putut pierde totul. Și totuși nu ți-ai fi pierdut amintirile.”

Grace Fontaine nu este cine pare a fi în ochii presei și a rudelor sale. Moștenitoare a unei familii de renume, în afară de prietenele sale și de personalul spitalului la care ea face vizite constante, nimeni nu a reușit să vadă dincolo de zidul pe care tânăra l-a ridicat în jurul ei. Preferă să arate lumii o față superficială, de pe urma căreia s-au iscat numeroase controverse, dorind să-și păstreze sufletul departe de lumina reflectoarelor. Deși pare imună la realitatea lumii în care trăiește, acceptă să sufere în tăcere, arătând celor care nu știu să vadă, o indiferență și o siguranță de sine covârșitoare.

Bineînțeles că învinovățirile din partea familiei nu catadicsesc să apară nici de data asta. Mătușa o consideră vinovată de moartea fiicei sale și îi pune în cârcă aranjarea înmormântării. Iar ea se supune acestui ordin, nu însă fără a arunca unele cuvinte la schimb, cuvinte ce par să treacă pe lângă persoana în cauză. Ca de obicei.

Pe lângă toate acestea, ceva inexplicabil o atrage spre locotenentul sobru, controlat, care este atât de hotărât să se țină departe de o implicare emoțională, cât mai departe de ea. Însă această atitudine rece n-o face să renunțe, ci continuă să-l ațâțe, să-l împingă spre limitele sale, până când îi va ceda.

„Pentru prima dată în viața lui, o femeie se strecurase și îi apucase inima în mâna ei. Și o strângea foarte tare.”

Visele nu-i ocolesc pe niciunul. O iubire din timpuri străvechi în care Grace și Seth sunt personajele principale, iar cineva îi pândește din umbră pentru a le face rău și a lua ceva ce le aparține, complică lucrurile între cei doi, tulburându-le viețile și-așa destul de fragile. Niciunul nu e pregătit să se lanseze într-o legătură care să dureze, să se dedice jumătății ce i-ar putea completa. Fiecare e decis să nu lase ca atracția dintre ei să atingă cote alarmante, nedorind ca în final să ajungă răniți de propriile decizii luate din instinct. Însă, destinul le-a fost scris cu un scop, iar cei doi vor suferi și mai mult dacă se vor împotrivi unul altuia.

„- Nu-mi place de dumneata.
– Nu ești obligată. Seth deschise portiera și așteptă. Nu mai mult decât trebuie să te plac eu pe dumneata.
Ea făcu un pas spre ușă și, dincolo de ea, îi întâlni privirea.
– Dar diferența este că, dacă eu aș avea energia sau dorința, te-aș putea face să-mi mănânci din palmă.
Intră, strecurându-și picioarele lungi și mătăsoase. „Slabe șanse”, își spuse Seth în timp ce trânti portiera. Dar nu era prea convins de asta.”

În această ultimă carte vom afla cine este colecționarul care dorește cu disperare diamantele zeului Mithra pentru el, cine este bărbatul obsedat de frumusețe și de perfecțiune, de nemurire. Acesta crede cu tărie că stelele îi vor oferi ceea ce-și dorește și continuă să se joace cu viețile oamenilor pentru a pune mâna pe ele. Eroii noștri fac tot ce pot pentru a-l împiedica să-și ducă planurile până la capăt, dar oare cu ce preț?

Un final fascinant, o lectură care mi s-a părut mult mai bună decât celelalte cărți ale trilogiei. Fiecare dintre cele trei a avut acel ceva al ei: Steaua ascunsă a fost mai romantică, ușor mai liniștită și misterioasă, Steaua captivă s-a bucurat de acțiune, (re)cunoaștere și adrenalină din plin, dar Steaua secretă a avut o emoție care cu greu poate fi descrisă și simțită. A fost diamantul generozității totale, a oferit și a luat înapoi în aceeași măsură, făcându-ne părtași la dragostea unică a sufletelor pereche.

Nota mea: 5/5

nota-5

capture-20160928-044054