Publicat în Reviews

Vampirii Sudului – Charlaine Harris #2


Știu că am zis că revin curând cu cea de-a doua parte a seriei, un curând care s-a transformat în jumătate de an, însă m-am luat cu altele și am bătut pasul pe loc cu acest articol. Îmi cer scuze. De asemenea, cum am mai uitat din acțiunea volumelor rămase, am fost nevoită să mai arunc un ochi prin cărțile respective, pentru a-mi reaminti unele evenimente, astfel încât să nu le încurc între ele.

Fiecare volum al seriei m-a aruncat într-o intrigă captivantă, mi-a oferit acțiune și un deznodământ la care nu m-am așteptat, oricât a părut de previzibil uneori, și, bineînțeles, nu a lipsit nici doza de erotism. M-am bucurat de o întreagă arie de răsturnări de situație care m-a ținut în suspans și cu sufletul la gură, așteptând curioasă ce avea să se mai întâmple în final cu anumite ființe, fie ele omenești sau supranaturale.

Personajele din imaginația autoarei sunt absolut delicioase și frumos conturate. Sookie este o eroină care se face plăcută instantaneu. Este mereu gata de acțiune și hotărâtă să ducă un lucru până la capăt, oricât de teamă și de greu i-ar fi. Se lasă însă foarte ușor cucerită, spre disperarea mea. A avut ceva legături romantice de-a lungul seriei cu ființele supranaturale și, deși și-ar fi dorit ca lucrurile să stea altfel cu alte personaje, a reușit să le țină la distanță și nu le-a alimentat speranțele.

Bill mi-a plăcut foarte mult în primele volume, deoarece era mereu acolo lângă Sookie, iubind-o și având grijă de ea, însă totul s-a schimbat undeva prin al treilea volum și nu-mi mai era așa simpatic ca la început. A fost doar vina lui, pentru că nu a știut să-și joace șansa, și a pierdut. Pe când Eric, ei bine, el este preferatul meu dintre preferați. Șarmant, sexy și sarcastic până-n măduva oaselor, vampirul emană un suflu de bad boy dat naibii, dar unul cu suflet mare, deși nu o să recunoască vreodată asta, nici de ar mai muri din nou. Încă din primele momente de când o cunoaște pe Sookie, îi ține spatele și o salvează în momentele de criză. Nu se sfiește în a-i arunca în față cuvinte deocheate când și când, sperând că va avea parte de o mică aventură cu ea. Însă roata se întoarce și, odată cu ea, și sentimentele lor.

sdf

vs11capcanamortala-horz


Morţi cu toţii (#7)


“Ha,” I said. „Oh, ha-ha. Yeah, ’cause they love me. You see how many vampires are up here? Zero, right?”
One,” said Eric, stepping out of the stairwell.”

“Was I just curious about what the agenda might be at a vampire summit? Did I want the attention of more undead members of society? Did I want to be known as a fangbanger, one of those humans who simply adored the walking dead? Did some corner of me long for a chance to be near Bill without seeking him out, still trying to make some emotional sense of his betrayal? Or was this about Eric? Unbeknownst to myself, was I in love with the flamboyant Viking who was so handsome, so good at making love, and so political, all atthe same time?


Situația nu se anunță una prea roz în acest volum. Avem parte de mai multă moarte și teroare și nu pare că se va termina aici. Odată cu evenimentul tragic din Categoric moartă și cu lovirea uraganului Katrina, Regina Louisianei, Sophie-Anne, începe să piardă din puterea pe care o deține. Se intentează un proces, ca urmare a uciderii Regelui din Arkansas. Astfel că Regina apelează la protagonista noastră în ideea de a se folosi de harul telepatic pentru a-l descoperi pe cel sau pe cei ce o vor cu adevărat moartă. Sookie nu are nici o șansa de a refuza, știind prea bine care sunt consecințele, dacă se împotrivește. Pentru a nu rămâne chiar singură pe timpul zilei, în timp ce vampirii își fac somnul de frumusețe, tânăra pândește zona alături de Barry, care a fost înzestrat cu același har.

Pe lângă această misiune, Sookie nu știe ce să mai facă în privința lui Quinn. Se pare că și bărbatul este prezent la reuniune, dar abia dacă au timp să-și vorbească, fiecare fiind ocupat cu treaba lui. De asemenea, împreună cu Stackhouse descoperim lucruri din trecutul acestuia, iar faptul că nu pot să discute despre ceea ce a aflat, o enervează.

Procesul are loc la Rhodes, punct de întâlnire unde se vor prezenta toți Regii și Reginele de pe continent. Aparent, datorită lui Sookie, Sophie-Anne reușește să câștige, dar nu are timp să se bucure prea mult de victorie. Hotelul în care erau cazați cu toții explodează. Frăția Soarelui s-a gândit să le facă de petrecanie atât morților, cât și celor care îi venerau și îi ajutau pe aceștia. Sookie și Barry sunt cât de cât pe fază și reușesc să le scape pe majestățile sale, însă Sophie-Anne rămâne fără picioare, iar mâna ei dreaptă, Andre, este ucis. (Au meritat-o!)

Deși Regina are un chip delicat, de copil, care nu-i trădează adevăratele intenții, căpșorul ei frumos a fost în stare să născocească multe. Alături de Andre, au călcat în picioare pe oricine li s-au pus în cale. Dar, acum, totul s-a întors împotriva lor.


Mai rău decât moartea (#8)


“I want to be first. I know that’s selfish, and maybe unattainable, and maybe shallow. But I just want to come first with someone. If that’s wrong of me, so be it. I’ll be wrong. But that’s the way I feel.” (Sookie Stackhouse)

“But when I heard his voice, I felt content. When I was with him, I felt beautiful and happy. And there was nothing I could do about it.” 


Ne bucurăm de aceeași acțiune alertă și fără momente de respiro, ca și până acum. Nici nu și-a revenit bine din șocul provocat de evenimentele trecute, că Sookie e nevoită să facă față altora, mai mult sau mai puțin.

După tragedia de la Rhodes, Quinn dispare și pare a fi de negăsit. Vampirii au nevoie de un nou conducător, Regina Louisianei găsindu-și, în cele din urmă, sfârșitul, iar tensiunile în rândul lor cresc mai mult ca niciodată. Nici vârcolacii nu o duc prea bine, când haita începe să piardă câte un membru, iar aceștia se învinovățesc între ei, deși primejdia vine din afară.

Fratele lui Sookie începe să se confrunte cu probleme în căsnicie, mai ales atunci când au de oficializat ritualurile specifice teriantropilor-panteră din micul lor orășel. Iar fata noastră, pe de-o parte, Debbie Pelt nu s-a învățat minte și încă îi face necazuri, iar pe de altă parte, trebuie să se obișnuiască cu familia nou descoperită. Pe lângă toate astea, îl salvează pe Felipe de Castro, un vampir care se dovedește a fi noul Rege al Louisianei și, astfel, se alege cu o favoare din partea acestuia când va avea nevoie.

În privința bărbaților din viața ei, Bill încă este prin jur, gata să-i sară în ajutor și dorindu-și ca ei să fie din nou împreună. În anumite momente, mi-a adus aminte de aspectele care au condus la legătura lor din prima carte, așa că sper să găsească și el pe cineva în cele din urmă. Tachinările dintre Sookie și Eric sunt încă la cote înalte, însă, chiar și așa, cei doi par să se îndrepte spre un drum ceva mai sigur. De când cu pierderea memoriei de către vampir și cu sângele acestuia băut de Sookie, legătura lor s-a amplificat și stă să explodeze în orice clipă.


Mort și-ngropat (#9)


“Don’t you just hate nights like that, when you think over every mistake you’ve made, every hurt you’ve received, every bit of meanness you’ve dealt out? There’s no profit in it, no point to it, and you need sleep.”

“The vampire is not a bad man, and he loves you.” 

“Darling, you can nail my ass anytime.” – Eric Northman


Vârcolacii și teriantropii se decid în sfârșit să se arate lumii, reacțiile omenirii fiind împărțite, ca și în cazul marii dezvăluiri pe care au avut-o vampirii cu ceva ani în urmă. Însă, de data asta, aceste ființe, pe jumătate animale, par să fie văzute mai bine de oameni sau, pur și simplu, nu li se acordă atât de multă atenție. Cel puțin, pentru moment. Printre aceștia se află și Sam, cel mai bun prieten al lui Sookie, care naște reacții diverse printre semenii săi, atunci când își arată propria natură. Astfel că Merlotte’s începe să se golească, fiind evitat de la aflarea veștii. Puțini sunt cei care rămân și se opresc, ca de obicei, la localul lor preferat.

Consecințele nu întârzie să apară nici în acest caz. Crystal, teriantrop, dar și fosta soție gravidă a lui Jason, este găsită crucificată în spatele barului lui Sam. Vârcolacul Dawson, iubitul pentru scurt timp al vrăjitoarei Amelia, dispare rapid din peisaj și el. Spre deosebire de Crystal, vârcolacul chiar îmi devenise simpatic. Au loc și alte morți suspecte și, chiar dacă vinovatul e în fața lor, nimeni nu-l vede.

Acum căsătoriți, legătura amorezaților noștri, Sookie și Eric, atinge punctul dorit, aceștia ajungând să fie din nou împreună. Acum este conștient și vampirul de relația lor, nu mai este amnezic, deși și-a adus aminte de acea scurtă și frumoasă perioadă din viața sa. Eric este mai sigur pe ceea ce simte, dar Sookie încă este confuză, neștiind dacă să dea vina pe legătura de sânge pe care au făcut-o la Rhodes sau dacă ei chiar se iubesc.

Stackhouse se trezește răpită și torturată de zânele psihopate care i-au ucis părinții, în timp ce Eric este ținut captiv de Victor Madden pentru a n-o ajuta, cel care are grijă de Louisiana atunci când Felipe nu e prin preajmă. Cineva apropiat moare încercând să o salveze, iar străbunicul Niall, conducătorul zânelor, alege să închidă portalurile dintre lumi și pe el de partea cealaltă, pentru a evita ca alte evenimente catastrofale să mai aibă loc vreodată.


Moarte în familie (#10)


„Cu toate că eu nu mă consideram căsătorită, din moment ce nu făcusem decât să-i înmânez un cuțit ceremonial (Eric profitase de ignoranța mea în cadrul magistralei sale strategii), vampirii vedeau altfel lucrurile. O căsătorie între un vampir și un om obișnuit nu este tocmai ca o însoțire cu „iubește, cinstește și supune-te” ca între oamenii normali, dar Eric se așteptase ca mariajul să-mi aducă vreo câteva avantaje în lumea vampirilor. De atunci, lucrurile decurseseră destul de bine, vampirește vorbind. Adică, în afara uriașei erori, când Victor nu-l lăsase pe Eric să-mi vină în ajutor atunci când eram pe cale să mor; Victor, cel care trebuia neapărat să moară.”

“I hurt with you. I bled with you – not only because we’re bonded but because of the love I have for you.” – Eric Northman

„— Te iubesc, îmi zise. Nimic din ceea ce ai face sau ai spune nu va putea schimba asta. Dacă mi-ai cere să îngrop un cadavru pentru tine – sau să omor pe cineva – aș face-o fără crâcnire.
— Există unele povești urâte între noi, Bill, dar tu o să ocupi mereu un loc special în inima mea. M-am chircit parcă în mine însămi auzind această frază răsuflată ieșindu-mi din propria gură. Dar, uneori, clișeele exprimă adevărul…”


Lupta cu zânele a lăsat urme adânci în sufletele personajelor și s-a soldat cu pierderi de ambele părți. Bill a căpătat o boală care îl termină puțin câte puțin și, deși știe că ar putea fi ajutat, nu face nimic în acest sens. Însă Sookie nu poate sta cu mâinile în sân atunci când prietenii ei suferă. Reușește să o găsească pe „sora” lui Bill și să o aducă înapoi în viața lui pentru a-l salva. Cum spuneam, Bill ar fi putut-o chema singur, dar cred că a dorit să o vadă pe Sookie având grijă de el și păsându-i de ceea ce i se întâmplă.

De asemenea, blonda noastră continuă să-l ajute pe Alcide Herveaux, noul conducător al haitei din Shreveport. Chiar îi pune la dispoziție pădurea de pe proprietatea sa pentru o vânătoare nocturnă. Totodată, e nevoită să se ferească de zânele rele ce au rămas în lume și caută răzbunare. Iar prietena ei, Amelia, hotărăște să se întoarcă acasă, dorind să-și revină după pierderea vârcolacului. În ceea ce privește locuitorii orășelului Bon Temps, Tara, prietena bună din copilărie a lui Sookie, este însărcinată și se informează de buna creștere a copilului ce se va naște, iar fratele ei Jason se vede deja cu cineva, după mariajul eșuat de care a avut parte. Până și Sam și-a găsit o iubită, încercând să se distragă de la ceea ce simte pentru Sookie.

În peisaj apare un nou vampir, unul extrem de bătrân, Appius Livius Ocella, creatorul lui Eric, dar nu singur, ci cu un alt „fiu”, adolescentul Alexei Romanov. Cel din urmă începe să cauzeze necazuri, ucide oamenii ce-i ies în cale pentru a se hrăni și face o pasiune pentru Jason. Ambele personaje vor avea parte de o surpriză destul de neașteptată.

Între Sookie și Eric încă există unele tensiuni care, odată cu apariția vampirului bătrân, se întețesc. Autoarea continuă să se joace cu cei doi și nu-mi prea place drumul pe care o apucă. Ador acest cuplu și chiar nu îmi doresc ca ei să se despartă. Nu vreau să mă mulțumesc doar cu ce primesc, ci îi vreau pe ei împreună și pe nimeni altcineva care să intervină între! 😦


Capcană mortală (#11)


“We might be on the same page, but I wasn’t happy about reading it.” 

“One of the most wonderful, and the most appalling, things about Eric loving me was that he didn’t give a shit about anyone else.” 

“I love you,” Bill said helplessly, as if he wished those magic words would heal me. But he knew they wouldn’t.
“That’s what you all keep saying,” I answered. “But it doesn’t seem to get me any happier.” 

„Într-un fel, îmi cam lipsește legătura aia, i-am mărturisit; dar, în același timp, e o ușurare că a dispărut.”


Merlotte’s, barul în care lucrează Sookie, cade pradă unui atentat. Pentru că vestea existenței celor cu dublă natură nu a fost chiar pe placul tuturor, suspecții păr să fie cei care le sunt împotrivă. Folosindu-se de harul ei, tânăra se aruncă în miezul problemei, împreună cu Sam, pentru a descoperi cine este inculpatul.

Acum, nu mai împarte casa cu vrăjitoarele, ci locuiește împreună cu zânele, vărul ei Claude și cu unchiul Dermot care seamănă extrem de mult cu fratele ei Jason. De asemenea, o bucățică din portalul acestor creaturi, care-i traversează pădurea, a rămas deschisă și blonda se folosește de acesta pentru diverse lucruri. Debbie Pelt continuă să-și facă simțită prezența, însă nu pentru mult timp. Victor Madden cauzează și el destule necazuri personajelor, dar acestea se vor întoarce împotriva lui.

Un personaj foarte intrigant, domnul Desmond Cataliades, fostul avocat demonic al Reginei Sophie-Anne și, totodată, tutore al lui Sookie, îi oferă o moștenire rămasă de la bunica ei, pe care o primise în dar de la Fintan, bunicul-zân adevărat, și îi povestește despre trecutul familiei sale și despre cum a ajuns ca ea să capete telepatia. Un alt personaj care mi-a atras atenția încă de la începutul seriei a fost și este Pam, fiica lui Eric. O tipă badass care spune direct ceea ce gândește și care nu se sfiește de absolut nimic, nici măcar de faptul că ar putea s-o pățească, fiindcă îi dezvăluie unele secrete ale lui Eric prietenei ei, Sookie. [Pot să spun că iese cam șifonată din situația asta.]

În privința relației personajelor noastre preferate (mai mult, Eric), deși m-au enervat ambele în aceeași măsură pentru modul în care au reacționat, lucrurile încep să stea din ce în ce mai prost. Chiar dacă Occela a dispărut, a avut grijă să le ofere un mic „cadou” celor doi, cadou ce a dus inevitabil la distrugerea legăturii și-așa fragile pe care o mai aveau.


Atingerea morţii (povestiri)


“Vampires like fairies the way dogs like bones: great toys, good food.”


Povestirile au fost destul de simpatice și de amuzante, așa cum ne-a obișnuit autoarea, chiar dacă nu au fost la fel de pline de acțiune și de suspans ca volumele din serie. Acestea vin ca o completare, unde descoperim anumite detalii din viața personajelor secundare ce nu au fost prea accentuate în serie și astfel putem să le cunoaștem ceva mai bine.

Cunoaștem deja din serie că una din zâne, Claudette, tripleta lui Cluade & Claudine, a murit, dar nu aflăm cum anume s-a întâmplat. Prima povestire se leagă de acest aspect și împreună cu Sookie și cei doi gemeni rămăși pornim în căutarea celui vinovat. Cine ar fi crezut că Eric Northman este un fan înrăit al lui Vlad Țepeș? A doua povestire debutează cu noaptea de Halloween, iar vampirul nostru drag și-a decorat clubul Fangtasia, sperând că, în acel an, Dracula va alege să-și facă apariția în bârlogul său.

În cea de-a treia, aflăm mai multe amănunte în legătură cu Hadley, verișoara lui Sookie care a ajuns în cele din urmă vampir. Următoarea povestire nu pare să se piardă prea mult în decorul creat în serie de către autoare. Situația pe care o au de rezolvat protagonista și prietena ei vrăjitoare, Amelia, nu e una periculoasă și nici nu se pune accent pe elementele fantasy ca și până acum. Ultima povestire reprezintă o adevărată surpriză.

Eu am citit această carte la urmă, dar v-aș recomanda să citiți fiecare din cele 5 povestiri ce o alcătuiesc atunci când le vine rândul. V-am vorbit deja despre ordinea acestora în prima parte.


Atât a fost și cu restul cărților citite de mine din serie. Nu promit că o să revin și cu ultimele două volume care pun capăt aventurilor lui Sookie Stackhouse și a vampirilor sudiști, însă nu se știe niciodată ce va fi. Pentru moment, aș putea considera Capcana mortală încheierea seriei (dintr-un anume punct de vedere). Povestea personajelor noastre pare să o ia deja spre final și, poate, într-o zi, o să vreau să aflu care e acela.

capture-20160928-044054

Reclame
Publicat în Reviews

Fugi! de Oana G. Arion (recenzie)


32620866_939845569531748_3620181230324023296_n

Descriere

„— Fugi!
— Unde? Nu a mai rămas nimic. Nimic de iubit. Nimic de apărat. 
— Doar fugi. Vei afla.”
 
Ce-ai face dacă mâine ar fi ultima ta zi în lumea în care trăiești? Ce-ai dace dacă de mâine oamenii pe care îi cunoști ar dispărea. Și dacă, pentru a reuși să supraviețuiești trebuie să uiți cine ai fost. Să nu te oprești. Să nu privești în urmă.
Ei sunt acolo. Pândesc. Așteaptă.
Nu poți decât să fugi!

Mulțumesc autoarei pentru șansa de a citi acest roman superb care m-a ținut cu sufletul la gură, cu fiecare pagină pe care o dădeam nerăbdătoare! Pentru cei care doresc să-l citească, îl puteți comanda de pe site-ul editurii.


Gândurile mele

„- Ne putem întoarce. Ne putem regăsi afurisita de umanitate.
– Când lumea este așa cum este? Uită-te în jur.
– O fac în fiecare zi. Și încă n-am încetat să sper.”

Ce faci când haosul se instalează în lumea ta, când apocalipsa prinde șansa de a lua cu asalt tot ce aveai mai de preț, când lucrurile banale sunt acum doar niște vise parcă dintr-un alt timp?

Îți voi răspunde eu: Fugi! Fugi ca să trăiești, folosindu-te de tot ce-ți stă în putere ca să te salvezi. Nu vrei să te dai bătut în fața nenorocirii care te-a lovit, îți dorești să lupți cu toate armele disponibile și să-i supraviețuiești cum poți mai bine. Râdeai atunci când niște simple documentare îți arătau cum poate fi cruda realitate pentru cei mai puțini norocoși și îți spuneai că nu o să ajungi niciodată în situațiile acelea. Dar ce te faci dacă vei trăi chiar tu o astfel de „realitate”?

După o serie fantasy răsunătoare, plină de magie și cu iz de supranatural, Oana Arion vine cu o apocalipsă absolut terifiantă ce nu pare a fi prea departe de era tehnologizată în care trăim. Oriunde ne uităm, vedem oameni de toate vârstele dependenți de telefonul lor mobil. Acest obiect a ajuns să fie tare prețios pentru noi și puține sunt locurile în care nu îl avem asupra noastră. Și mai puține sunt momentele în care nu ne lăsăm acaparați de verificarea unui mesaj, a rețelelor de socializare sau de încărcarea memoriei cu un nou selfie, pentru a nu lăsa ziua să treacă neimortalizată.

3c299b59dddaacb56dd0dda9acad23e2-tile

Acest aparat este și aici mobilul de la care pleacă ideea cărții. Se anunță apariția unui nou smartphone și aceia care vor introduce primii un anume cod pe site-ul companiei respective, se vor alege cu el gratuit. Reclamele care roiesc în jurul telefonului au darul de a subjuga omenirea și de a o întărâta să se arunce cu capul înainte, fără să stea o clipă să se gândească de două ori. Odată marcat teritoriul, un virus periculos este eliberat și zăpăcește mințile oamenilor. Aceștia sunt transformați în atinși, creaturi ce mișună ziua și se feresc de noapte și de foc, definite acum doar de instinctele animalice și de pornirea de a face rău celor rămași cu picioarele pe pământ, devorându-i la propriu.

Printre supraviețuitori, se numără și Axel cu Amira, doi străini ce au în comun dorința de a trăi, fiecare în felul său, chiar dacă nu mai pare să existe vreo speranță. Departe de civilizație pentru suficientă vreme, încât să se detașeze de aproape tot ce înseamnă aceasta, singuraticul Axel se trezește prins într-o lume pe care pur și simplu nu o mai recunoaște. Acum e nevoit să depună și mai mult efort pentru a-i supraviețui, ferindu-se, în același timp, atât de acele ființe dezgustătoare, cât și de oamenii cu două fețe care sunt în stare să calce pe cadavre pentru a rămâne în viață, în loc să se unească și să lupte împreună. E determinat să ajungă în ultimele locuri civilizate de pe continent și să descopere antidotul care ar putea opri această distrugere în masă, înainte ca lumea să dispară definitiv.

„Era viu pentru că fugise, pentru că găsise forţa necesară de-a pune un picior în faţa ceeluilalt. Asta însemna supravieţuirea în această lume. Să te agăţi cu toate puterile de viaţă, chiar dacă uitai pentru o vreme de propria condiţie umană.”

Pe când Amira, ea vrea să-și trăiască viața în continuare și să facă tot ce-i stă în putință pentru a reuși. Nu contează cu ce se va confrunta în calea ei și pe cine va trage în această groapă a morții, atât timp cât se va folosi de orice va avea la îndemână pentru a-și împlini scopul. Puștoaica nu e un personaj care să-ți intre prea ușor la inimă, având în vedere acțiunile ei de-a lungul paginilor care zboară mult prea repede, de teamă să nu pierzi nimic din ceea ce se întâmplă până la final. Amira este foarte matură pentru vârsta ei, evenimentele acestea marcându-i sufletul și forțând-o să se poarte ca atare, chiar dacă nu vei fi tot timpul de acord cu unele decizii ale sale. Însă, chiar și așa, îi vei admira spontaneitatatea, rebeliunea și curajul nebunesc dovedite în anumite circumstanțe.

7ab1ec665b8e4a348ae0166d75e6d235-tile.jpg

Cu ochii privind în toate direcțiile și atent la cei care îți doresc moartea, ajungi să te întrebi, fără să vrei, dacă într-adevăr acei atinși sunt monștrii de care trebuie să te ferești sau oamenii de lângă tine. Ajungi să nu mai vezi diferența dintre ce e bine și ce e rău, iar singurul lucru pe care-l mai poți face este să fugi. Nu mai știi cui să-i oferi încrederea ta, deoarece nimeni nu mai pare cine a fi la prima vedere, oricât de angelic și inofensiv ar arăta. Tu ești singurul pe care te mai poți baza, atunci când omenirea nu mai este cum o știai odată.

Un thriller alert și plin de suspans, ce te va surprinde pagină cu pagină. Când crezi că știi ce urmează, exact atunci autoarea îți dă peste nas și te face să regândești fiecare pas în parte. Minciunile, secretele, teama și neîncrederea te vor urmări pe tot parcursul lecturii, întrebându-te constant dacă lumea va scăpa în final sau ăsta va fi sfârșitul ei.

Nota mea: 5/5

nota-5capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Lacrimi de Îngeri – Dincolo de viață” de Ioana Dumitrăchescu (recenzie)


20180803_200727

Descriere

Crezi că te poţi îndrăgosti nebuneşte de o persoană pe care nu o cunoşti câtuşi de puţin?

Un simplu vis o aruncă pe Alexandra în prea frumoasele braţe ale dragostei. O leagănă pe acordurile sale magice, o mângâie, o mistuie. Îi oferă iubire pură ce o consumă şi reface inima rănită de cel pe care cândva îl iubea. Alexandra se luptă cu propriile trăiri, întrebări, vise şi speranţe. Trăieşte o dramă, o iubire, o aventură plină de peripeţii pe care doar citind le poţi descoperi.

Romanul „Lacrimi de îngeri” este romanul ce îţi va frânge şi reîntregi inima.

„Lacrimi de îngeri” este o dramă despre iubire, despre viață și despre alegerile pe care le facem. O poveste cu numeroase răsturnări de situație, o carte care îl ține pe cititor captiv până la ultima pagină. Este o carte plină de emoții, care te trece prin toate stările posibile și îți smulge și câte o lacrimă.”

Eva Anca, Rândurile Evei

Gândurile mele

*Spre finalul recenziei, aceasta poate conține mici spoilere.

Pe Ioana am descoperit-o deja prin intermediul cărții Visucy și eram tare curioasă să citesc o nouă poveste de-a ei. Voiam să văd dacă stilul i s-a mai schimbat, dacă a ajuns mai profundă în scrierile sale sau dacă a reușit să creioneze situații ceva mai plauzibile. După ce am terminat de citit Lacrimile, pot afirma sincer că Visucy mi-a plăcut mai mult.

În cartea de față, autoarea reușește să creeze o adevărată învălmășeală în ceea ce a dorit să transmită. Au fost prea multe subiecte abordate, iar pentru mine, chestia asta a năruit întreaga poveste. S-a pierdut în multe idei și a acordat prea puțină atenție fiecăreia, când ar fi putut să se lipsească de unele și să se joace armonios cu altele.

„- Unde locuiești, Alexandra?

– Aici în oraș. În lumea asta care te pândește și așteaptă să te înhațe.”

Nu mi s-a mai întâmplat până acum să fiu atât de dezamăgită de o carte. Cuvântul ăsta m-a obsedat pe tot parcursul lecturii. Am tot așteptat ca ceva să se schimbe spre final, dar am sperat degeaba. Deși inspirată din realitate, povestea mi-a părut neverosimilă. A lipsit credibilitatea pe care o așteptam de la ea, multe lucruri nu au avut sens, iar pe alocuri am găsit exprimări aiurea și neconcordanțe între subiect și predicat. Nu știu dacă Ioana a avut vreun editor care să-și arunce o privire peste poveste sau și-a corectat-o singură însă, indiferent de persoana în cauză, ar trebui să aibă mai multă grijă la exprimare, la legarea frazelor și la coerența acestora.

Singurele lucruri care mi-au plăcut la carte au fost nota de jurnal care încheia fiecare dintre cele trei părți și rândurile de la începutul capitolelor. Doar atât. Oricât am căutat și alte plusuri. S-a vrut o dramă emoționantă, despre viață și despre alegerile pe care suntem nevoiți să le facem în diferite circumstanțe, însă nu mi-a părut deloc așa.

„Oare unde se pierd amintirile când nu mai vin înapoi?”

Povestea debutează cu visul Alexandrei, spațiu în care ajunge să-l cunoască pe Florin. Iubirea înflorește neașteptat de repede între ei, ceea ce îi face să-și promită revederea a doua zi. Dimineața, Alexandra se trezește cu gândul la vis. Ideea că acesta ar putea fi real o îndeamnă să evite facultatea și să plece spre casa prietenului ei cel mai bun, Cristian. Voia să-i povestească de vis și să o însoțească în parcul din apropiere pentru a-l aștepta pe Florin. Bineînțeles că el crede că fata a înnebunit (la fel și eu!) însă, ținând prea mult la ea, acceptă totuși să meargă.

La scurt timp după ce au ajuns în parc, apare și Florin. Văzând că băiatul nu reacționează la fel, Alexandra începe să-i reproșeze că el a uitat ce i-a promis, că nu-și mai aduce aminte de ea și că este la fel ca toți ceilalți. În schimb, adolescentul de 17 ani nu are habar cine e tipa, crede că s-a distrat cu ea când era beat și, chiar dacă nu-și amintește, se simte atras de prezența ei, pe când Cristian se amuză de situația creată.

Sensibil la sentimentele fetei, Florin îi cere o întâlnire pentru ziua următoare, iar Alexandra se entuziasmează numaidecât, crezând, în naivitatea și iluziile ei deșarte, că el și-a amintit. Această reacție mi se pare una cam deplasată. Se folosește de ceea ce a visat pentru a proiecta momentul în realitate, iar chestia asta nu o avantajează deloc. Și nu e singura ei reacție de genul!

„Tot ce las în urma mea, este o parte din mine, din ceea ce am fost, din ceea ce am trăit și ceea ce am însemnat pentru ceilalți.”

Când cei doi tineri se întâlnesc și-i povestește că l-a visat, puștiul o ia în râs. Aceasta vrea să plece, însă el n-o lasă și din acea clipă sunt de nedespărțit. Relația lor îl trezește pe Cristian la realitate și îi arată ce a pierdut, atunci când nu și-a mărturisit sentimentele la timp. Nici Alexandra nu scapă de emoțiile vechi, emoții ce nu fac decât să o obsedeze și să-i tulbure legătura cu Florin. Se minte singură și pe cei din jur că nu-l mai iubește pe Cristian, deși adevărul este altul.

Într-una din zile, se nimeresc toți trei plecând la mare în același timp, iar pe drum li se alătură o domnișoară care prinde imediat drag de Cristian, spre gelozia Alexandrei care, sperând să scape de prezența lui, îi aruncase chiar ea unul în brațele celuilalt. Fapta bună se întoarce însă împotriva ei și vacanța nu se anunță una prea liniștită. Geloziile se iscă din toate părțile, deprimarea îi acapară și băutura le alimentează emoțiile la maximum. Nici la întoarcere situația nu e prea roz: Cristian dispare, Alexandra îl caută disperată, iar Florin se simte abandonat de iubita lui. Despărțirea lor e inevitabilă, atunci când el cedează și se întâlnește cu fosta.

„Nu tot noi inventăm povești pe care apoi le trăim, intimidați de gânduri ce parcă nu se mai termină și speriați de propriile trăiri?”

Lucrurile continuă să se complice în cele mai neașteptate și ciudate moduri. După ceva vreme, nemaisuportând depresia în care a căzut după ce relația s-a terminat, Florin alege calea cea mai ușoară de a uita. Chiar și așa, Alexandra continuă să-l caute pe Cristian, neacceptând ideea că el nu mai este. Coșmarul pe care l-a avut pare să se adeverească atunci când ambii băieți nu mai sunt parte din viața ei. De asemenea, tânăra trece prin multe momente ireale, fiind lovită din toate direcțiile. Coincidențe sau nu, întâlnește persoane cu povești asemănătoare cu a ei și toți băieții care îi ies în cale par să se îndrăgostească de ea la prima vedere.

După câte se întâmplă până la sfârșitul cărții, te aștepți ca Alexandra să nu mai fie în toate facultățile mentale, mai ales că dădea semne de nebunie încă din dimineața cu visul în care l-a cunoscut pe Florin. E curios faptul că scapă ușor de acest titlu și pare să știe ce i se întâmplă, chiar dacă bântuie după Cristian, cel dispărut din nou.

„Nu ştiu ce este mai nedrept, că te caut şi poate nu te voi găsi niciodată sau că sunt nevoită să te uit şi să mă prefac că nu ai existat vreodată?”

Vă spuneam că lipsește credibilitatea. Ei bine, am dat peste niște episoade mult prea departe de adevăr. Unul în acest sens este chemarea în vis a lui Florin care se află prins între lumi. Fata se roagă ca el să o viziteze, adoarme instant și băiatul apare în clipa următoare. Toată treaba se întâmplă așa dintr-odată, când autoarea ar fi putut să lucreze mai mult la această parte. Un alt moment este înscenarea morții unuia dintre personaje. Se presupune că bara de oțel a autobuzului nu a intrat suficient de mult în acesta, deoarece purta vestă antiglonț. Această situație este cam trasă de păr încă de când autobuzul rămâne pe neașteptate într-o singură roată.

Nu mi-a plăcut de Alexandra. Nu mi-a lăsat impresia că ar fi un personaj real, se vede din prima clipă că are probleme pe care nu încearcă deloc să și le rezolve. Este egoistă și exagerat de naivă. Majoritatea alegerilor pe care le face sunt greșite, dar nu se poate opri. Parcă le face intenționat. Ba mai mult, nici nu e conștientă de faptul că este ceva în neregulă cu ea. Trăiește într-o lume doar a ei, transpunându-și iluziile în viața de zi cu zi. Aleargă după ceva ce doar ea știe. Modul în care a fost creionată mă face să cred cu tărie că nu merita pe cineva care să-i ia apărarea sau să riște vreodată ceva pentru ea, deoarece, la rândul ei, nu a făcut nimic special pentru ca asta să conteze, în afară de a-și căuta prietenul.

Lacrimi de Îngeri nu a fost lectura mea. Am încercat să nu am așteptări prea mari, însă nu m-a ajutat cu nimic. Deși nu am fost pe aceeași lungime de undă, nu înseamnă că alți cititori nu vor fi. Poate că, spre deosebire de mine, voi veți găsi mai multă plăcere citind-o.

Nota mea: 1/5

1


Îi mulțumesc autoarei și Editurii Celestium pentru exemplarul oferit! Cartea o puteți comanda de aici.

26730779_2029627223731891_6649054974228985108_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Sinuciderea ielelor” de Ana Mănescu (recenzie)


20180626_110513.jpg

Descriere

Și dacă destinul său era tocmai cel de care încercase să fugă? Și dacă nu avea, de fapt, de ales?

Ana Mănescu nu scrie pentru oricine, fiindcă în cuvintele ei nu sunt povești despre simpla devenire a omului, ci mai mult despre zbuciumul sufletesc pe care preferăm să nu îl vedem. Poveștile Anei nu sunt despre ce e urât în viața noastră, ci despre negura care ne face deosebiți. Scriitura Anei expune o lume pe care deseori evităm să o explorăm, o lume în care lucrurile sunt cu susul în jos și nimeni nu are o problemă cu asta.

După ce a experimentat cu o realitate acută în romanele „alter.ego.” și „Stresul dintre orgasme” și a făcut câțiva pași în lumea fantasticului prin volumul de proză scurtă „Quasar”, Ana Mănescu trece de-a binelea granița fantasticului cu noul său volum de povestiri, „Sinuciderea Ielelor”. Incluzând teme și motive populare, precum și personaje familiare din basmele copilăriei noastre, „Sinuciderea Ielelor” cuprinde un univers matur construit, plin de emoții și răsturnări neașteptate de situație.

(Ana-Maria Anghelescu)

Gândurile mele

Nu e prima lectură de-a autoarei pe care o citesc și cu siguranță nu va fi nici ultima, deoarece scrierea Anei Mănescu se simte ca fiind întotdeauna o parte importantă din ea. Aceasta scrie cu sufletul, curat, armonios, fără să se ascundă și cu înțelesuri neașteptate ce te urmăresc chiar și când ai dat ultima pagină. Are o blândețe anume în stil, o imaginație cameleonică și un condei care nu stă locului.

Cochetând deja cu fantasticul încă de la Quasar, și în Sinuciderea Ielelor avem parte de magie, de căderi de cortină și de sinceritate. Ne plimbăm prin locuri de poveste și ne aducem aminte de copilărie prin intermediul tinerei autoare, care ne provoacă să ne pierdem printre flori de nu-mă-uita și stele, ne îndeamnă să alergăm după mâțe și ghivece, să zburăm fără teamă pe balauri, alături de zâne, să înotăm cu sirenele și să dansăm cu fascinantele iele.

„Ce viață fără de chicoteli trebuie să fi avut nefericitul care a aruncat luna pe cer…”

Fiecare (re)povestire în parte te hipnotizează, te aruncă în visare și îți arată o altă față a basmelor feerice ce îți luminau nopțile în frageda pruncie, unde binele câștiga întotdeauna la final, oricât de grea era lupta împotriva forțelor răului. Prințesa care aștepta să fie salvată de prințul pe cal alb sau de cavalerul în armură strălucitoare rămâne în urma tinerei ce își ia viața în propriile mâini și caută să se salveze singură, dar și pe cei de lângă ea, trasându-și un destin al ei. Nu doar binele, dar și răul are acum câștig de cauză. Dorințele pot lua o altă turnură, dacă nu le rostesți corect, iar cântul sirenelor te îmbie să te pierzi pentru totdeauna cu zâmbetul pe buze, mut la frumusețea valurilor ce-și întind brațele alunecoase pentru a te cuprinde în abisul lor înecăcios.

În comparație cu personajele clasice de basm, ale Anei au esență, au o uriașă putere interioară și pot alege să facă altceva, nu doar ceea ce se așteaptă mereu de la ele. Gândesc singure în privința a tot și toate, se frământă, se întreabă lucruri de care altora le este teamă și caută răspunsuri pe măsură, optând pentru ce este mai bine pentru ele. Se pun pe primul loc și abia apoi au grijă de restul.

„- Ai grijă ce-ți dorești.

– Și cît de clar o rostești.”

Lumile magice creionate de autoare oglindesc realitatea din jurul nostru, doar că personajele ei au alte chipuri. Întâlnim oameni care devin acei monștrii de sub pat, ce ne speriau în copilărie, atunci când noaptea se lăsa aievea și pe care-i alungam, aprinzând lumina. Aici, razele luminoase nu îi fac nici măcar să clipească, cu atât mai puțin să dispară. Nimic nu le poate face rău. Cu cât îi alungi mai mult, cu atât mai aprig își fac drum înapoi spre tine. Și te găsesc, oriunde te-ai ascunde.

ace410daf5c69e181352dfd600cc1b13.jpg

Photo: pinterest

Pe parcursul lecturii, îți dai seama de elementele specifice și atât de cunoscute pe care le-ai întâlnit deja în basmele dragi copilăriei tale, iar ceea ce aduce nou Ana, amprenta ei unică și de necontestat, te dă peste cap cu schimbările nuanțate de situație la care nu te-ai fi așteptat în veci. Unele povești își găsesc în cele din urmă finalul fericit, marcat de speranțele și visurile unui nou început, pe când altele se aleg cu varianta urâțită a fericirii altora, fericirea monștrilor de sub pat.

„Ard pentru tot ce nu voi face, pentru sutele de ani pe care nu îi voi trăi şi pentru miile de lecţii pe care nu le voi învăţa, ard pentru iubirile pe care nu le voi simţi, pentru cascadele dulci sub care nu voi înota, pentru monştrii pe care nu îi voi găsi şi pentru toate incendiile din oraşe, din păduri şi din apocalipse, ard pînă cînd se va instala răceala unei morţi mult prea apropiate, ard pînă cînd mă voi stinge în spuma stelelor.”

Am observat că, deși fiecare (re)povestire tratează un anumit basm sau mit, acestea au continuitate, chiar dacă nu se leagă prea mult între ele. Destinul este oarecum singurul element comun în jurul căruia se adună personajele. Acestea sunt fie legate de apă, fie de înaltul cerului, pământul fiind doar o punte de legătură a celor două. O punte care le aduce fericire, siguranță, liniște, chiar iubire, dar de care nu se simt însă legate pe interior, oricât și-ar dori să conviețuiască departe de casă. Ceva le trage înapoi spre adevărata lor natură, și nu toate au privilegiul de a scăpa sau puterea de a alege în a-și urma inima… și nu sufletul.

Nota mea: 5/5

nota-5

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru plăcerea acestei lecturi! O puteți comanda de aici sau din librăriile online partenere.

74860_169257519770573_7813986_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Bad Romance” de Heather Demetrios (recenzie)


 20180618_144154

Descriere

„Așa începe cel mai groaznic an al vieții mele: într-o mașină Mustang cu geamuri aburite, alături de un băiat superb care plânge.”

Grace vrea să iasă. Să iasă afară din casă, de acolo de unde tatăl ei vitreg tună și fulgeră, paralizând-o de frică, iar mama ei o pune să frece noroi închipuit de pe podele. Să iasă din orășelul ei din California, prea mic pentru a-i cuprinde visurile despre o metropolă cu freamăt neîncetat. Să iasă din propria piele și să intre în cea a unui artist parizian, regizor din New York, orice, orice altceva, numai să nu mai fie speriată și singură.

Și iată-l pe Gavin: fermecător, talentat, adorat. Obsedat de control. Periculos. Atunci când Grace și Gavin se îndrăgostesc, Grace e convinsă că e prea minunat totul ca să mai fie și adevărat. Și totuși, nu are nici cea mai vagă idee că relația lor va deveni o închisoare din care îi va fi imposibil să scape.

De o intensitate emoțională apăsătoare și cu o neîndurătoare sinceritate, aceasta este povestea alunecării în întuneric și a revenirii în forța luminii: Bad Romance.

Gândurile mele

“Now I look at that girl who adores you, who thinks she’s safe with you, and I want to scream at her to jump out of that car and run like hell. Because you won’t be her happy place for long.”

„Nu știu cine naiba mai sunt!”

Nu cred că am mai întâlnit până acum un personaj pe care să-l urăsc din tot sufletul meu de cititoare, pe toată durata lecturii, sau să-i doresc ca acel lucru pe care l-a încercat să fi avut un alt rezultat. Au fost nenumărate momentele când mi-am dorit să arunc cartea și să nu mai dau peste un asemenea personaj vreodată. Ba chiar am vrut să-l scot cu forța din carte și să-l strâng cu mâinile mele de gât, poate așa scăpam de el mai repede, numai să stea cât mai departe de Grace. Și nu doar cu el am experimentat această senzație de tristețe, de neputință, de furie. Părinții fetei sunt și ei trecuți pe lista neagră, pentru felul în care își tratează copilul, obligând-o să-i slugărească până când cedează din toate punctele de vedere.

Bad Romance trage un semnal de alarmă asupra a ceea ce se poate întâmpla dacă ești prins într-o relație abuzivă, fie ea familială sau o legătură amoroasă. Cea din urmă este inspirată chiar din viața autoarei care cu greu a avut curajul să iasă dintr-o relație de doi ani și jumătate, odată cu finele liceului. Personajele principale, Grace și Gavin, pornesc pe un astfel de drum și se complac într-o legătură ce stă să explodeze oricând. Nefiind de ajuns situația de acasă, întocmită pe reguli rigide și constrângătoare, acesteia i se va lua chiar și puțina libertate de care dispunea de către iubitul mult prea posesiv și gelos.

“Nu o știu acum, dar asta va fi una dintre cele mai fericite amintiri ale noastre. E de dinainte de țipete și lacrimi, înainte de vină și de tăcerile apăsătoare. Dinainte da îmi doresc să nu fi fost eu fata pe care o sărutai la petrecere.” 

Dar să începem cu începutul! Cartea debutează oarecum cu finalul, știm că ea s-a despărțit de el, dar nu știm cum au ajuns cei doi să fie împreună și cum a avut loc ruperea acestei legături bolnave. Acțiunea este redată la persoana a doua, Grace fiind cea care ne înșiră evenimentele și tot ceea ce se întâmplă în jurul ei pe parcursul ultimilor ani de liceu. Am putea spune că povestea e prezentată sub forma unui jurnal, unde aflăm fragmente importante din perioada cea mai frumoasă a unui adolescent. Cel puțin, așa ar fi trebuit să fie. Însă Grace nu a fost una dintre norocoși.

Înainte ca totul să degenereze, erau doar ele trei: Grace, sora ei mai mare, Beth, și mama lor. Tatăl lor le părăsise, între timp, după ce se întorsese de pe front, fiind măcinat de moarte și de pierderea camarazilor, căzând astfel în patima alcoolului și a drogurilor. Indiferent dacă o duceau bine sau nu, cel mai important lucru pentru ele era faptul că erau împreună. Cântau și râdeau până le dureau burțile, mâncau prăjituri la micul dejun și câte și mai câte. Însă fericirea nu a durat mult, iar mama lor s-a recăsătorit. Au fost nevoite să se mute într-un alt oraș și să o ia de la capăt.

“Ești ca un labirint. Nu știu cum să ies din tine, nu pot vedea unde sunt. E ca alergatul pe întuneric atunci când sunt cu tine. Mă simt prinsă într-o capcană. Oriunde întorc privirea, e o fundătură. Mă tot întorc în punctul din care am plecat.” 

Situația nu a devenit una prea roz. Singurul care îi întreținea era tatăl vitreg (Matahala, cum l-au poreclit surorile), mama lor necâștigând mare lucru, având în vedere că ea primea o sumă moderată în fiecare săptămână de la soțul ei. Astfel că bărbatul era cel care conducea în casă și impunea restricții. Iar femeia, ca să intre în grațiile lui și pentru a evita certurile ce se terminau uneori cu lovituri, își punea fiicele să facă majoritatea treburilor casnice. De teamă și neputință, ajunsese să vadă mizerie peste tot, chiar dacă era curat lună. Îi sărea repede țândăra de la o simplă pată pe masa din bucătărie, de la firele mult prea lungi de iarbă din grădină, și chiar de la neîmpachetarea perfectă a hainelor proaspăt spălate. Făcea caz de absolut tot ce se putea lega.

Nici cele două fete nu scăpau de furia Matahalei, alegându-se cu urme și vânătăi pe corp. Nu se mai înțelegeau cu propria mamă, nu o mai recunoșteau pe femeia care era înainte. Între timp, familia s-a mărit cu un frățior, dar chiar și așa, fericirea era departe de casa lor. Pentru ca adolescentele să poată ieși afară cu prietenele sau să primească o amărâtă de înghețată, erau obligate să facă ceva la schimb. Dacă încălcau vreo regulă, erau pedepsite, iar libertatea lor era redusă drastic. Singurul care mai aducea o scânteie de speranță în acea familie plină de probleme era Sam, mezinul. Dar era prea mic pentru a cunoaște cele ce se întâmplau chiar lângă el.

“Când îți cresc aripile, nu simți nicio durere. E ca o furnicătură pe spate, apoi în tot corpul.”

„- Încerc să te apăr de mine.
– Asta ce vrea să însemne?
– Dacă m-ai vedea… pe mine cel adevărat, poate că nu ai vrea… ” 

După ce Beth a plecat la facultate, totul a căzut pe Grace. Sarcinile s-au dublat, a început să lucreze pentru a-și putea cumpăra cele necesare, neprimind mai nimic de la „scumpii” ei părinți și, pe lângă toate astea, încearcă să-și facă timp pentru prietenele sale cele mai bune și pentru pasiunea ei de regizor de teatru, participând constant la activitățile liceului. Însă ca orice adolescentă, începe să simtă și primii fluturi în stomac: Gavin Davis, cel mai cool băiat din liceu, solist și chitarist al formației Evergreen, împreună cu prietenii săi, și actor în piesele de teatru. Acesta nu pare chiar atât de perfect pe cât este la prima vedere. Iubita lui actuală se desparte de el, iar tipul încearcă să se sinucidă. Grace, tare naivă în acel moment, deși o tipă foarte rațională în general, își scrie sentimentele pe o foaie pe care i-o și trimite. Pasionată și veșnic îndrăgostită de operele shakespeariene, credea că e romantic gestul lui dramatic, făcut pentru iubita care l-a părăsit. Dacă ar știi ea care este de fapt adevărul…

De aici, începe cea mai emoționantă, fericită și tumultoasă etapă a vieții ei, totodată și cea mai plină de durere, neîncredere și neputință. Începe să devină ceea ce urăște cel mai mult: mama ei. Pe de o parte, Gavin îi mai ia gândul de la familia nesănătoasă ce o așteaptă acasă și o surprinde mai mereu, de la o aventură în miezul nopții, până la ceva ce ea își dorea foarte mult. Pe de altă parte, semnalele sunt acolo, o alertează de fiecare dată când ceva nu i se pare în regulă, dar Grace le ignoră. Prietenii și sora sa îi atrag atenția că tipul începe să capete control asupra vieții sale, însă se trezește că îi tot ia apărarea, chiar dacă știe că ei au dreptate, că își aude propriile gânduri rostite cu voce tare de către altcineva. Nu-l poate părăsi. Îl iubește. Nu-i așa?!

“Tu, eu și alți oameni venim din stele. Ține minte asta data viitoare când te vei mai simți la pământ.” 

Tânărul îi spune doar ce ar vrea fetele să audă de la tipul de care sunt îndrăgostite, îi compune cântece de dragoste, plânge la comandă pentru a o sensibiliza și a o face să se simtă ea vinovată, îi interzice să se mai lase atinsă de alți băieți (nu mai are voie să-și îmbrățișeze proprii prieteni!), îi mărturisește că a renunțat la facultatea lui de vis pentru că o iubește, așteptând ca ea să facă la fel pentru el, să renunțe la cel mai mare vis al său dintotdeauna, acela de a ajunge un regizor renumit. După ce Gavin se duce la facultate, își pune unul dintre prietenii de liceu să o urmărească, pentru a fi sigur că nu stă prin preajma altui tip. De asemenea, o pândește din umbră chiar și la locul de muncă, acolo unde lucrează împreună cu fostul ei iubit care îi este acum ca un frate mai mare. Nici măcar acasă nu o lasă să respire, spionând-o în miezul nopții atunci când ea doarme.

Spuneți voi că nu e ceva absolut înfricoșător ca tipul care ți-e iubit să-ți facă așa ceva! Și acestea sunt doar o parte. Grace se așteaptă oricând ca el să-i spună că se va sinucide din nou, dacă ea îl părăsește, ceea ce nu e prea îmbucurător. Nu vrei să-l ai pe conștiință, dar nici nu-ți convine ca el să arunce cu asta în tine, să te facă pe tine vinovată de ceea ce i se întâmplă. Speri din tot sufletul ca el să te părăsească sau să existe măcar o altă cale de a termina relația.

„E ceva ce voi învăța cât timp voi fi cu tine – nu acum, ci mai târziu: sunt mai multe felurile în care poți să te îneci.”

Recunosc că au avut și momentele lor bune, dar din păcate au fost puține. Gavin a încercat să pară tipul perfect, care știe cum să-și facă iubita fericită, dar obsesia pentru Grace a câștigat teren și nu a făcut decât să o îndepărteze de el, să o sperie și să o facă să-și dorească înapoi libertatea. A făcut-o să-și dorească să fie din nou ea, nu doar o păpușă, a cărei sfori erau controlate mai tot timpul de către el. Ajunsese să-și aleagă cu grijă cuvintele în preajma lui, de teamă să nu-l supere și să o rănească apoi. Sentimentele pentru el se aflau într-o învălmășeală totală, iar senzația că era urmărită oriunde mergea o termina psihic. O situație extraordinar de tristă pe care nu i-ai dori-o nimănui.

Mi-a plăcut mult prietenia strânsă dintre Grace, Natalie și Lys. Legătura lor puternică a ajutat-o pe tânără să se mențină la suprafață, chiar și atunci când era prea pierdută în mrejele lui Gavin. Faptul că cele două nu au părăsit-o la greu, când ea petrecea mai mult timp cu iubitul și pe ele le lăsa baltă, i-a oferit forța necesară de a-i ține lui piept și de a încerca să scape din ceea ce îi făcea rău și o distrugea puțin câte puțin.

Îndemnul autoarei vine în ideea de a ne impulsiona să avem încredere că va fi mai bine și că nu trebuie să renunțăm la noi, în detrimentul celor care ne rănesc: „Oricine ai fi, fii convinsă că va fi mai bine. Trebuie doar să sari. Să ai încredere în tine.”

Nota mea: 4/5

nota 4

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru exemplarul oferit! Cartea o puteți găsi aici, dar și în librăriile partenere. ^^

74860_169257519770573_7813986_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Război în doi (Război în doi #1) de Mirela B. Florentina (recenzie)


20180606_201506

Descriere

Abygail Smith crede că știe exact ce își dorește de la viață. Însă, după o petrecere la care merge însoțită de cea mai bună prietenă, lumea ei perfectă este zguduită din temelii.

Dylan Turner obține întodeauna ce vrea. Sexy si provocator, băiatul o face să simtă dragostea și pasiunea, dar îi face cunoștință și cu durerea și suferința.

Deși diferiți, pe cei doi îi leagă ceva: haosul din suflete. Povestea lor este condimentată cu certuri, întâlniri romantice şi despărţiri dureroase. Niciunul nu știe ce vrea, dar ambii își doresc totul.

Gândurile mele

Primul volum ne aduce față în față cu acel clișeu atât de binecunoscut: dragostea dintre fata bună și băiatul rău. Am sperat că o să am parte de o poveste care va aduce ceva nou pe lângă, am sperat că autoarea va oferi un suflu proaspăt lecturii și că va pune în altă lumină acest clișeu universal, am sperat la o poveste care să mă facă să zic: Da, asta e cartea pe care o așteptam! Dar, din nefericire, nu s-a întâmplat mai deloc așa. Am avut așteptări mari, am fost prinsă în capcana copertei și am rămas destul de dezamăgită.

„- Gândește-te puțin la asta și pune lucurile cap la cap! Abygail Smith, meriți să evadezi, măcar pentru câteva ore, din această închisoare care este propria ta viață!”

Mai sunt doar două săptămâni până ce liceul se va termina, până când elevii se vor bucura de vacanță și de libertate, pregătiți de un nou început la facultate sau de truda grea pentru un loc de muncă. Abygail Smith, șefă de promoție, pasionată de lectură, dar și caracterizată de ambiția de a învăța foarte bine pentru a ajunge la renumitul Harvard, se trezește convinsă de cea mai bună prietenă, Madison, să participe alături de ea la o petrecere, așa ca de final de an. Însă distracția asta se anunță cu ceva surprize, cea mai mare fiind apariția chipeșului Dylan Turner, cel mai cunoscut și mediatizat tânăr din oraș. Acesta apare în chip de salvator, alungându-l pe tipul beat ce aproape că a violat-o.

Bineînțeles că acest gest eroic nu durează prea mult, iar Turner o invită într-una din camerele mai liniștite pentru a continua ceea ce începuse cel de dinainte, de data asta cu acceptul ei. Aby nu este însă așa ușor de fraierit, de aceea îl refuză și pleacă de lângă el, scopul ei fiind acela de a ajunge cât mai repede acasă. Pentru câteva clipe, chiar se lăsase păcălită de acest Don Juan, plăcându-i sărutările primite și fiorii dulci ce-i traversaseră întreg trupul.

Din acest moment, lucrurile încep să se precipite, iar Abygail nu mai este atât de sigură pe ea. Ceva se schimbă în interiorul ei, inima pare, mai mult ca niciodată, să gândească singură și să fie în totală contradicție cu mintea. Nu știe exact ce simte față de Dylan, dacă e doar atracție, o noutate de moment sau ceva mai profund ia naștere în sufletul său. E hotărâtă să se țină cât mai departe de el, chiar dacă o doare. Însă inimii nu-i poți dicta, deoarece va găsi o cale pentru a-i fi ei mai bine, indiferent ce alegeri va face creierul. Oricât încearcă să-l evite, tot fata e cea care se trezește căutându-l cu privirea, care-l visează nopțile și în timpul zilei sau care se găsește în brațele lui sărutându-l.

„Dylan este doar un băiat pe care îl știu, care mi-a sucit mințile, lucru pe care îl face și cu alte fete și care m-a sărutat. Suntem doi oameni care se știu și care s-au sărutat.

Doar atât.

Între noi nu este nimic și nici nu va fi. Ne leagă un nimic ce mă face să simt furnicături în stomac doar când îi pronunț numele în gând, un nimic care mă face să mă gândesc doar la el.”

Aby este acea fată bună care ajută pe toată lumea, care își petrece mai tot timpul citind, învățând și uitându-se la seriale și Next Top Model, minunându-se de cât de slabe și de frumoase sunt tipele de acolo. Este o fire destul de singuratică și retrasă, singura persoană care o mai scoate din anonimat fiind exuberanta și zăpăcita de Madi, singura ei prietenă bună. Total opuse ca și atitudine, cele două se înțeleg tare bine și petrec suficient timp împreună pentru a se destăinui și pentru a-și ridica moralul una alteia. Au o prietenie strânsă, chiar dacă se mai ciondănesc câteodată. Odată cu apariția lui Turner, ajung chiar să mintă una pentru cealaltă în fața părinților, nu de puține ori putând fi prinse cu minciuna. Mai ales că Aby nu a mințit niciodată în viața ei. Cel puțin nu așa de mult ca acum. Ajunge chiar să se furișeze din casă pentru a fi cu băiatul de care simte că se îndrăgostește.

Dylan este genul de tip care preferă să se distreze, să participe la curse ilegale și să schimbe fetele zi de zi. Iar mai presus de toate astea, vrea să demonstreze că el este cel mai bun și că nu are comparație, putând să câștige la orice oră din zi și din noapte. Încă din prima clipă, Abygail îi trezește interesul și, astfel, experimentează surprinderea tot mai des, datorită faptului că ea îl cam refuză la început, necăzând în plasă la fel de repede ca și celelalte. Însă nu are de gând să o lase să scape, până ce nu va ajunge în brațele sale. Pe tot parcursul lecturii este secretos, primește apeluri necunoscute ce-l fac să se ferească de Aby, o minte pe fată doar pentru a o atrage în patul lui și chiar acceptă să înceapă un fel de… legătură. Însă chiar și așa, tot își petrece timpul în preajma altor fete, atunci când nu e cu ea.

Această așa-zisă relație a lor nu e cunoscută nimănui, în afara celor doi. Lui Aby îi este teamă de cum ar reacționa părinții ei, deși tatăl său și-a cam dat seama că ea e amorezată de un băiat și chiar au avut o mică discuție profundă despre dragoste. Mama ei și-a exprimat deja părerea în legătură cu băieții, ceea ce îi întărește și mai mult decizia de a le ascunde acest aspect. Nici măcar prietena ei cea mai bună nu e în cunoștință de cauză, evitând să i se destăinuie chiar și ei. La fel e și la Dylan. El niciatât nu s-ar fi lăudat în stânga și-n dreapta că e deja luat și că nu va mai umbla cu alte fete.

„- Uite-o pe fiica mea perfectă, fata care m-a făcut să mă simt cel mai mândru tată din univers! tata mă strânge în brațe și mă ridică, învârtindu-mă apoi de câteva ori. […]

– Discursul tău a fost… bun! Doar bun! o aud pe mama spunând, fără să mă privească, în timp ce înconjoară mașina pentru a urca pe locul ei.

Știam că nu este complet mulțumită de mine.

– Dacă nu ai fi avut sfârșitul ăla lacrimogen, ar fi fost excelent. Ai arătat ca un copil sclifosit, nicidecum ca o tânără femeie ce este pregătită să își ia viața în mâini și să plece singură la drum.”

Pe lângă toate acestea, mama lui Aby este creionată ca o scorpie care nu știe cum să aducă fericirea propriului copil, luând asupra sa toate meritele fetei. Pentru ea pare să nu conteze deloc faptul că fiica ei a fost cea care a depus toate eforturile necesare pentru a avea notele mari ce-i vor asigura intrarea garantată la o universitate cunoscută și grea. Iar chestia e că nu se sfiește să-i arunce aceste cuvinte în față, chiar în ziua absolvirii și a balului, când ar fi trebuit să fie una dintre cele mai fericite zile din viața tinerei.

Narată la persoana I, din perspectiva lui Aby, cartea am citit-o relativ repede, în ciuda faptului că personajele și situațiile în care nimereau m-au enervat cumplit. Naivitatea protagonistei și primii fiori ai iubirii pentru un tip care îi spusese verde în față ce așteaptă de la ea, încă de la prima lor „întâlnire”, m-au făcut să-mi dau ochii peste cap de nenumărate ori. În unele momente am fost foarte aproape să abandonez cartea, dar am strâns din dinți și am continuat, sperând că o să fie mai bine, pe măsură ce paginile zburau. Eram curioasă de cum va fi finalul, de ce alegere va face personajul feminin, o decizie pe care o tot așteptam din partea ei și care parcă nu mai venea. A fost tare nehotărâtă fata asta, neștiind nici ea ce vrea cu adevărat. Această trăsătură i-a cam dăunat și sper să fie mai determinată în ceea ce va urma. Mai are multe de descoperit despre ea însăși, înainte să afle dacă ceea ce o așteaptă în viitor, este chiar ceea ce își dorește sau ce-i doresc alții.

” – Nu, Aby. De data asta, chiar nu te mai las.”

***

„- Ești bolnavă? o voce de copil se aude.
Îmi ia câteva secunde bune până să îmi dau seama că vorbește cu mine.
Atunci când în sfârșit deschid ochii văd că în fața mea stă un băiețel cu ochi mari și negri.
– Da, sunt… răspund cu voce stinsă, încercând să schițez un zâmbet.
Copilul se apropie de mine pentru ca mai apoi să se așeze și el pe iarba rece.
– Ce te doare? mă întreabă privindu-mă cu uimire amestecată cu o umbră de îngrijorare.
– Sufletul.”

Recunosc însă că au fost și câteva momente în care m-am regăsit, care au avut o scânteie de mai bine, de aceea încă am speranțe că volumul doi va aduce schimbări semnificative și că poate o să ajung mai aproape de personaje decât am fost acum.

O lectură despre prima iubire, pasiune, suferință, neîncredere, nesiguranță, minciuni și clipe de neuitat. O lectură pe care o recomand mai mult cititorilor adolescenți. Cu siguranță, aceștia vor rezona cu aceasta mai mult decât am făcut-o eu.

Nota mea: 3/5

nota 3

Mulțumesc Editurii Celestium pentru șansa de a citi acest volum! Cartea o puteți comanda de aici

26730779_2029627223731891_6649054974228985108_n.jpg

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Steaua secretă (Stelele din Mithra #3) de Nora Roberts (recenzie)


20180221_113302

Descriere

Stătea față în față cu o femeie moartă… iar ea ținea un pistol îndreptat înspre el.

Investigația locotenentului Seth Buchanan – și inima lui – sunt complet date peste cap când Grace Fontaine, bogata și ireal de frumoasa victimă a unui presupus asasinat se dovedește a fi vie și nevătămată… și în posesia unuia dintre uriașele diamante albastre cunoscute drept Stelele lui Mithra.

Polițistul cel sobru, a cărui calitate de căpătâi este autocontrolul, nu a permis niciodată ca sentimentele lui să stea în calea unei anchete. Și deși tot ce a aflat, din cercetările sale, despre celebra moștenitoare îi dovedește că este o femeie extrem de periculoasă, în prezența ei irezistibilă îi este foarte greu să-și amintească faptul că are de rezolvat un mister mai important decât Grace însăși. Căci Stelele sunt obsesia unui colecționar nebun, care a lăsat în urmă un lung șir de victime, iar acum nu se va da înapoi să facă pasul decisiv pentru a și le însuși… și se pare că o consideră pe Grace cel mai important exponat al colecției sale.

Trădat, decepționat în dragoste, a ales să nu dezvolte sentimente în relațiile lui. Și iată că se găsește o femeie care îl face să vibreze.

Gândurile mele

Asistăm intrigați la așa-zisa moarte a lui Grace Fontaine care a fost ucisă în propria casă. O față desfigurată, o balustradă ruptă, un seif spart, casa răscolită de sus până jos și câteva lucruri furate par să fie singurele elemente ce alcătuiesc acest tablou confuz al crimei sau al sinuciderii?! Cazul este în plină derulare pentru aflarea adevărului ce stă la baza acestui eveniment nefericit, iar locotenentul Seth Buchanan caută să dezlege ițele încurcate ale „jocului” de-a vânătoarea. Totodată, bărbatul se trezește fascinat de portretul tinerei, considerată „răsfățata” familiei în ochii tuturor celor ce nu se riscau să vadă mai departe de un chip frumos. „Un studiu al perfecțiunii frumuseții feminine” sunt cuvintele la care se gândește bărbatul, atunci când fiecare detaliu al portretului i se impregnează în minte.

„… fusese iubită. El subestimase profunzimea la care putea ajunge prietenia. Dar văzuse acea profunzime și acea mâhnire șocată și sfâșietoare pe fețele celor două femei de la care plecase. Existase o legătură între Bailey James, M.J. O’Leary și Grace, care era cea mai puternică din câte văzuse el vreodată. Nu pur și simplu dorită de bărbați, ci iubită și de două femei. Ce era dincolo de acei ochi, ce se ascundea dincolo de chipul acela, care meritase acel sentiment de încredere? Cine naiba ai fost tu? murmură el.”

Protagoniștii primelor două volume, Bailey și Cade (Steaua ascunsă), MJ și Jake (Steaua captivă) îl pun la curent pe Buchanan cu tot ce au avut de îndurat în ultimele zile, de când două dintre diamantele albastre au intrat în posesia lor. Știind că cel de-al treilea era la Grace și că pericolul era mult mai aproape de cât credeau ei, femeile se simt neputincioase în fața veștii îngrozitoare primite. Primul impuls este de a nu crede în spusele polițistului, dar șocul le lovește atât de puternic, încât cu greu reușesc să nu se lase doborâte.

De cealaltă parte, Seth nu se poate opri în a se gândi la Grace Fontaine, oricât s-ar împotrivi. Chipul femeii nu-i dă pace absolut deloc și, astfel, continuă să tot revină la casa acesteia, chiar și în afara orelor sale de muncă. Se simte din ce în ce mai mult ademenit de chipul acela desăvârșit ce a ajuns să-l obsedeze în propriile vise. Însă, într-una din vizitele sale, are parte de o surpriză de proporții. Ajunge să privească direct în ochii tinerei care este mai vie ca niciodată și care-l amenință cu un pistol, crezând că el e băiatul rău. Dar atunci cine e cea care a avut parte de un așa sfârșit tragic? Răspunsul ni-l dă chiar Grace. Femeia era verișoara ei care nu făcuse decât să o copieze pe protagonista noastră, de la purtarea acelorași haine, până la asemuirea aceleiași înfățișări.

„- Ai fi putut pierde perlele, ai fi putut pierde totul. Și totuși nu ți-ai fi pierdut amintirile.”

Grace Fontaine nu este cine pare a fi în ochii presei și a rudelor sale. Moștenitoare a unei familii de renume, în afară de prietenele sale și de personalul spitalului la care ea face vizite constante, nimeni nu a reușit să vadă dincolo de zidul pe care tânăra l-a ridicat în jurul ei. Preferă să arate lumii o față superficială, de pe urma căreia s-au iscat numeroase controverse, dorind să-și păstreze sufletul departe de lumina reflectoarelor. Deși pare imună la realitatea lumii în care trăiește, acceptă să sufere în tăcere, arătând celor care nu știu să vadă, o indiferență și o siguranță de sine covârșitoare.

Bineînțeles că învinovățirile din partea familiei nu catadicsesc să apară nici de data asta. Mătușa o consideră vinovată de moartea fiicei sale și îi pune în cârcă aranjarea înmormântării. Iar ea se supune acestui ordin, nu însă fără a arunca unele cuvinte la schimb, cuvinte ce par să treacă pe lângă persoana în cauză. Ca de obicei.

Pe lângă toate acestea, ceva inexplicabil o atrage spre locotenentul sobru, controlat, care este atât de hotărât să se țină departe de o implicare emoțională, cât mai departe de ea. Însă această atitudine rece n-o face să renunțe, ci continuă să-l ațâțe, să-l împingă spre limitele sale, până când îi va ceda.

„Pentru prima dată în viața lui, o femeie se strecurase și îi apucase inima în mâna ei. Și o strângea foarte tare.”

Visele nu-i ocolesc pe niciunul. O iubire din timpuri străvechi în care Grace și Seth sunt personajele principale, iar cineva îi pândește din umbră pentru a le face rău și a lua ceva ce le aparține, complică lucrurile între cei doi, tulburându-le viețile și-așa destul de fragile. Niciunul nu e pregătit să se lanseze într-o legătură care să dureze, să se dedice jumătății ce i-ar putea completa. Fiecare e decis să nu lase ca atracția dintre ei să atingă cote alarmante, nedorind ca în final să ajungă răniți de propriile decizii luate din instinct. Însă, destinul le-a fost scris cu un scop, iar cei doi vor suferi și mai mult dacă se vor împotrivi unul altuia.

„- Nu-mi place de dumneata.
– Nu ești obligată. Seth deschise portiera și așteptă. Nu mai mult decât trebuie să te plac eu pe dumneata.
Ea făcu un pas spre ușă și, dincolo de ea, îi întâlni privirea.
– Dar diferența este că, dacă eu aș avea energia sau dorința, te-aș putea face să-mi mănânci din palmă.
Intră, strecurându-și picioarele lungi și mătăsoase. „Slabe șanse”, își spuse Seth în timp ce trânti portiera. Dar nu era prea convins de asta.”

În această ultimă carte vom afla cine este colecționarul care dorește cu disperare diamantele zeului Mithra pentru el, cine este bărbatul obsedat de frumusețe și de perfecțiune, de nemurire. Acesta crede cu tărie că stelele îi vor oferi ceea ce-și dorește și continuă să se joace cu viețile oamenilor pentru a pune mâna pe ele. Eroii noștri fac tot ce pot pentru a-l împiedica să-și ducă planurile până la capăt, dar oare cu ce preț?

Un final fascinant, o lectură care mi s-a părut mult mai bună decât celelalte cărți ale trilogiei. Fiecare dintre cele trei a avut acel ceva al ei: Steaua ascunsă a fost mai romantică, ușor mai liniștită și misterioasă, Steaua captivă s-a bucurat de acțiune, (re)cunoaștere și adrenalină din plin, dar Steaua secretă a avut o emoție care cu greu poate fi descrisă și simțită. A fost diamantul generozității totale, a oferit și a luat înapoi în aceeași măsură, făcându-ne părtași la dragostea unică a sufletelor pereche.

Nota mea: 5/5

nota-5

capture-20160928-044054

 

Publicat în Reviews

Steaua captivă (Stelele din Mithra #2) de Nora Roberts (recenzie)


20180209_200806.jpg

Descriere

Când vânătorul de recompense Jack Dakota acceptă să se ocupe de un nou caz, nu crede că va întâmpina vreo dificultate. Tot ce trebuie să facă este să o determine pe femeia care a ieşit din închisoare pe cauţiune să îşi plătească datoria către firma care i-a acordat împrumutul.

Cazul pare cu atât mai simplu cu cât frumoasa femeie nici nu încearcă să se ascundă. Dar Jack va constata în curând că M.J. O’Leary nu este atât de uşor de prins – mai ales că firea ei rebelă şi aprigă o face un adversar pe măsura abilităţilor lui Jack.

În plus, realitatea se dovedeşte a fi cu totul alta faţă de ceea ce credeau la început, când descoperă că, de fapt, amândurora li s-a întins o capcană. Viaţa le este acum ameninţată de doi asasini profesionişti, iar M.J. complică lucrurile când refuză să explice de ce ascunde în geantă un uriaş diamant albastru.

Totul îi spune lui Jack că nu poate avea încredere în această necunoscută care i-a dat viaţa peste cap – totul, în afară de inima lui care a căzut pradă unei pasiuni cum nu a mai cunoscut până atunci.

Gândurile mele

M-a mâncat în cot și iar am pus-o de o provocare marca Prefață de carte & Porția de citit de pe grupul lor de facebook (vă invit să intrați, dacă nu sunteți deja în el). Deși eram în plină sesiune, acest aspect nu m-a oprit; știam că voi pierde mult timp cu învățatul și că sigur nu voi citi prea multe cărți pentru provocare. Dar încă sper să recuperez și să dau gata un număr semnificativ de lecturi pe care le-am cam amânat. Dacă la prima provocare, am făcut parte din echipa fantasy, condusă de Cătălina, luptând cu echipa romance și terminând la egalitate, de data aceasta sunt o albastră de-a Adrianei și trebuie să facem față echipei negre. În ce constă această provocare? Avem de citit cărți care au culoarea respectivă predominantă pe copertă.

Iar prima carte ce mi-a făcut cu ochiul a fost Steaua captivă, al doilea volum al trilogiei Stelele din Mithra a Norei Roberts, o autoare pe care am ajuns să o îndrăgesc. Deși a trecut ceva vreme de când am citit primul volum, mai mult de doi ani chiar, asta nu m-a făcut să uit în mare parte de acțiunea sa. Bailey James, designer de bijuterii, specializată în pietre prețioase, nu stă nicio clipă pe gânduri și are grijă ca două dintre cele trei stele să ajungă la prietenele sale cele mai bune, MJ și Grace, înainte ca frații vitregi să și le însușească și să le vândă pe piața neagră cui oferă mai mult. Își pierde memoria, are asupra sa o geantă plină cu bani și diamantul albastru care reprezintă iubirea, iar nimic din ce are cu ea n-o ajută să-și aducă aminte cine este. Având nevoie disperată de ajutor, ajunge să-l cunoască pe Cade Parrish, detectiv particular, care va face tot ce-i stă în putere să afle adevărul și să o descopere pe ea – îngerul blond ce a „aterizat” pe neașteptate în biroul său.

După cum anunță și descrierea, mai întâi facem cunoștință cu tipul atrăgător, pe numele său Jack Dakota, un vânător de recompense cu simțul dreptății, care își face propriile reguli, pe care tot el le încalcă după bunul plac, fără niciun regret. Niciodată în viața sa nu și-a dorit să fie sub controlul cuiva și să facă lucrurile după voia altora, așa că o pasiune de vechi și adrenalină s-a transformat într-o meserie în toată regula, una care îi face plăcere, indiferent de pericolul ce-l pândește din umbră. Pur și simplu își trăiește viața la intensitate maximă, mai mult în propria mașină, pe drumuri, decât în apartamentul prăfuit.

Lectura ne-o aduce totodată și pe MJ O’Leary, o tipă focoasă, roșcată și cu sânge irlandez în vene, care se ocupă cu administrarea unui bar, pasiune desprinsă din generație în generație în familia ei. Tânăra se trezește cu una dintre stele asupra sa și cu un bilețel în care Bailey o roagă să țină diamantul cu ea tot timpul, ceea ce înseamnă că situația e una dată naibii și că ceva mai mult decât neplăcut s-a întâmplat deja sau urmează să se întâmple. Mai știe și că a treia stea se află la Grace și e foarte posibil ca prietenele sale să fie în pericol, implicit ea.

„… acum era ocupată să îi aplice lovitură după lovitură, scoțând un icnet scurt după fiecare. La început reuși să i le pareze, chestiune deloc ușoară. În mod clar era antrenantă pentru luptă-un mic detaliu pe care Ralph omisese să îl menționeze. Ea sări în poziție ghemuită, gata de un nou atac, iar el o imită.

– Degeaba, n-o să te ajute cu nimic. Nu-i plăcea deloc gândul că trebuia să o doboare la pământ, poate chiar să-i tragă una în bărbia aceea provocatoare și trufașă. Am de gând să te duc la poliție, și aș prefera să o fac fără să te ciufulesc prea tare. Drept răspuns primi un șut în plex pe care și-ar fi dorit să-l admire de undeva de la distanță. Acum însă era prea ocupat să se prăbușească peste o masă. Dumnezeule, era tare.”

Prima întâlnire dintre cele două personaje nu va fi uitată prea ușor. Probabil niciodată. Se va transforma cu siguranță într-o amintire frumoasă, pe care să o spui cu zâmbetul pe buze la bătrânețe nepoților și oricui va dori s-o asculte și să tragă foloase de pe urma ei. Pentru că, să fim sinceri, nu în fiecare zi te trezești acostată de un străin care se oferă să te ajute cu bagajele, dar sfârșești prin a fi asaltată de către acesta în propriul apartament și faci tot ce se poate pentru a-l opri din orice ar încerca asupra ta. Și, deși știi că o s-o pățești sau, cel puțin, așa crezi, inima ta nu se poate opri din a bate cu putere pentru chipeșul atacator care mai mult încearcă să se ferească de loviturile tale și să te țină potolită, ambele acțiuni în același timp, decât să încerce altceva ce te-ar putea răni. Asta nu te împiedică să-l rănești tu pe el, apropo. Unde mai pui faptul că o namilă de om intră peste voi și vă întrerupe jocul de-a șoarecele și pisica, vă aliați ireproșabil în a-l cafti bine de tot și fugiți mâncând pământul de cei care vă urmăresc pentru a vă ucide și pentru a intra în posesia a ceva ce dețineți? Ce să mai! Întâlnirea perfectă sau nebunie curată?! Poate ceva din amândouă?

Iar ceea ce urmează este mai mult decât hilar! Ei bine, asta dacă nu ești chiar tu personajul feminin, fiindcă te asigur, cititorule, că nu mai e așa amuzant să alergați încolo și-ncoace, ascunzându-vă de urmăritori, în timp ce mâinile-ți sunt captive în cătușe, iar neîncrederea partenerului de fugă planează ca un ghimpe în coaste asupra ta. Nici măcar planul de scăpare pe care ți-l faci în toaleta unui local nu te ajută prea mult. Nu face decât să-ți arate că lucrurile au cam luat-o pe arătură, atunci când planul tău prostesc îi atrage pe ucigași și mai aproape de voi. Chestia asta îți bagă frica în oase și te determină să nu mai faci după cum te taie capul, deoarece nu doar tu vei ajunge să o pățești, ci e posibil ca cei dragi ție s-o pățească înaintea ta.

„- E bine atunci. O mușcă de lobul urechii. Pentru că de data asta o s-o iau mai ușor. Știi cum se spune, M.J., cine-i lent și constant câștigă cursa.
– Cred c-am mai auzit vorba asta undeva.
– Ce-ar fi să verificăm? îi sugeră el și o sărută.”

Când Jack descoperă că a fost fraierit de cel care l-a trimis pe o pistă falsă, acesta fiind în cele din urmă ucis cu sânge rece, după cum avea să descopere, și MJ nu e vinovată de absolut nimic, iar ei doi devin ținta unui nebun ce vrea cu disperare diamantul albastru, amândoi ajung să-și dea voie să se încreadă unul în celălalt și să accepte atracția inevitabilă ce i-a acaparat instantaneu, luptând să se salveze de cel care dorește diamantul cu orice preț.

Paralel cu acest joc al morții, legătura celor doi prinde din ce în ce mai mult contur, simțind la celălalt o recunoaștere parcă dintr-un alt timp. Au senzația aceea ciudată, ca și cum s-ar știi unul pe altul, deși nu s-au mai întâlnit niciodată până acum. Iar steaua ce planează asupra lor le amplifică simțurile, făcându-i parte la un sentiment mai presus de atracție, un sentiment ce va pune stăpânire pe ei și le va oferi speranță.

„Porni spre ea, zări licărirea de pe obrazul ei și încremeni, de parcă s-ar fi izbit de un perete de sticlă. – Ce faci? Plângi? O spusese pe un ton acuzator, cu o voce încărcată de teroare abjectă. […] Vreau să încetezi. Imediat. Vorbesc serios. Nu te ajută cu nimic să te smiorcăi. Și cu siguranță nici pe el nu-l ajuta cu nimic. Îl îngrozea, îl făcea să se simtă prost, neputincios și enervat. […] – Plec, M.J. Mârâi spre ea și se întoarse spre ușă. Mă duc să beau ceva și să fac un duș. După ce te liniștești, o să vedem ce facem mai departe.
– Atunci, pleacă. Du-te.
Merse până în prag, apoi se întoarse pe călcâie, înjurând ca la ușa cortului.
– Nu-mi trebuie așa ceva, bombăni el.
N-avea nici cea mai vagă idee cum să procedeze cu o femeie care plângea, mai ales că era o femeie puternică, ajunsă la capătul puterilor. Înjură din nou și o luă în brațe, strângând-o la pieptul lui. Continuă să înjure și atunci când o luă pe sus și se așeză cu ea în brațe într-un fotoliu mare.
– Termină, te rog. O sărută pe tâmplă. Te rog. Mă termini psihic.”

Obișnuită să aibă mereu controlul asupra situației, MJ nu credea că va ajunge într-una căreia să nu reușească să-i facă față prea bine, așa cum se întâmpla în aceste momente. Încăpățânată și cu o mândrie imensă, mai mereu a crezut că se poate descurca singură în orice împrejurare, dar, cumva, Jack a reușit să spulbere zidul ce o înconjura și să pătrundă dincolo de rămășițele lui, ceea ce a determinat-o să-i accepte ajutorul fără să mârâie… prea mult.

Același lucru l-am putea spune și despre Dakota. Cine se aseamănă, se adună. După cum am descoperit, răbdarea nu mai este punctul lui forte de când a dat peste MJ care, pur și simplu, îl scoate din minți mai mult decât orice pe lume. Însă asta nu-l oprește să nu mai se simtă atras de ea, ci din contră, îl îndeamnă să stea și mai mult prin preajma ei. Dacă la început, picioarele lungi, părul roșcat și atitudinea bătăioasă au fost cele care l-au ademenit în plasă, recunoașterea ei ca suflet al său îl face al naibii de sentimental, deși cu greu ar mărturisi unul dintre ei așa ceva. Amândoi sunt oameni de acțiune, ce adoră distracția și glumele bune, iar apropierea de altcineva trebuie să merite cu adevărat atenția lor, pentru a spune direct ce simt.

Asemenea prietenei sale Bailey, și MJ are vise legate de diamantul său (cunoașterea) și de un bărbat căreia îi e destinată, așa cum pare că îi este și el ei. Sufletul și subconștientul îl recunosc ca fiind Jack, cel puțin la înfățișare. Acesta apare ca un cavaler pe calul său, pregătit să o salveze pe domniță de pericolul ce o pândește din întuneric sub forma unui șarpe cu ochi de om. Ar putea fi într-adevăr Jack, bărbatul din vis? Sau să fie de vină oboseala și fuga asta continuă cele care-i induc aceste vise îngrozitoare și atât de reale?

„- Era doar o misiune nenorocită.
– Nu ți-a cerut nimeni să o tratezi altfel.
Își miji ochii și făcu un pas provocator spre ea.
– Da, dar e altfel.
– Da. Își coborî mâinile și își semeți bărbia. Și ce-ai de gând să faci?
– O să mă mai gândesc. Se duse la comodă, luă diamantul și-l puse la loc. Am crezut că de vină au fost doar circumstanțele, dar nu e așa. Se întoarse și îi studie chipul. S-ar fi întâmplat oricum.
Inima ei își încetini ritmul.
– Așa cred și eu.
– Bine. Dădu scurt din cap și-și propti picioarele în podea. Tu prima.
– O-o! Se strâmbă pentru prima dată de când deschisese el ușa de la baie. Ba tu.
– Fir-ar!
Își băgă o mână prin părul ud și se simți ca ultimul fraier. Bine, bine, mormăi el, deși ea nu mai comentase nimic, ci aștepta răbdătoare. Își simțea toate terminațiile nervoase și mușchii încordați la maximum, dar o privi drept în ochi.
– Te iubesc.
Răspunsul ei a fost înlocuit de un hohot de râs care îl făcu să scrâșnească din dinți până îi zvâcni un mușchi.
– Dacă-ți imaginezi că poți să-ți bați joc de mine, dulceață, te sfătuiesc să te mai gândești.
– Scuze, zise ea și mai pufni o dată în râs. Dar mi-ai zis-o atât de încrâncenat și cu capsa pusă… Inima mi-a tresăltat de atâta romantism.
– Doar nu vrei să ți-o zic cântând…
– Poate mai târziu. Râse din nou, iar sunetul acesta de încântare se revărsă din toată ființa ei și umplu camera. De data asta te iert. Și eu te iubesc. Acum este mai bine?”

Față de primul volum (unde romantismul era mai accentuat), acesta mi-a plăcut ceva mai mult, datorită dinamismului și a acțiunii alerte ce izvorăsc dintre paginile ce zboară rapid. Stilul autoarei este cât se poate de cursiv și ușor de străbătut, nedându-ți șansa de a lăsa cartea din mână. Ne bucurăm de atracția stârnită între personaje, o atracție ce are un impact răsunător asupra caracterelor puternice și încăpățânate ce se luptă să stea departe unul de celălalt. Ironia și cinismul sunt prezente la fiecare pas. Chiar și când încearcă să fie romantici (ceva total necaracteristic lor), nu se pot abține să nu râdă unul de altul atunci când situația o cere. Sunt adorabili! :))

Nota mea: 5/5

nota-5

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Vampirii Sudului – Charlaine Harris #1


Am început luna ianuarie în forță, cum n-am mai făcut-o niciodată până acum. Deși sesiunea bătea la ușă (în clipa asta, mai e puțin și se duce!), am încercat să citesc cât mai mult posibil, înainte să mă arunc în grămada împrăștiată de cursuri ce trona necruțătoare lângă mine. Totuși, nu am vrut să citesc ceva care să-mi dea bătăi de cap, să mă facă să-ntorc pe toate fețele fiecare pagină dată, ci am vrut ceva ușor, amuzant pe alocuri și, de ce nu, să mă bucur chiar de o poveste de dragoste în viața protagoniștilor.

Astfel că, până în acest moment, am reușit să citesc 11 volume din cele 13 ale seriei Vampirii Sudului, volume care s-au tradus și la noi. De asemenea, am mai citit și Atingerea morții, o nuvelă ce conține 5 povestiri: Praf de zâne și Noaptea lui Dracula (ambele au acțiunea plasată între volumele 4 și 5), Un răspuns simplu (se petrece după vol. 5), Norocul (se desfășoară după cel de-al 7-lea volum) și Cadoul (înainte de vol. 9).

Seria se încadrează în genul urban fantasy, autoarea aducând creaturile supranaturale în zilele noastre, de la vampiri, vârcolaci, teriantropi și vrăjitoare, până la zâne, menade, elfi și goblini. În funcție de cât m-a surprins fiecare carte, le-am acordat 4-5 stele pe goodreads, ceea ce înseamnă că mi-au plăcut destul de mult. Nu se află chiar printre seriile mele preferate la superlativ, însă tot ocupă un loc bun în clasamentul meu. :))

Personajul central al seriei este Sookie Stackhouse, o tânără blondă voluptoasă, cu ochii albaștri, în vârstă de 26 de ani, ce a primit la naștere puterea de a citi gândurile oamenilor. Până când a reușit să-și stăpânească cât de cât harul, copilăria și adolescența i-au fost marcate de acest „blestem”, deoarece îi făcea pe cei din jur să o privească ciudat, uneori cu teamă, și să o considere nebună, fapt ce nu s-a schimbat prea mult nici acum. De asemenea, la școală nu se putea concentra, atunci când gândurile colegilor se revărsau asupra ei, însă nu s-a dat bătută și a terminat liceul. Nu a dorit să continue pe mai departe și a ales să se angajeze ca și chelneriță la Merlotte’s (un bar mai familist, condus de cel mai bun prieten al ei, Sam).

De câțiva ani, vampirii și-au declarat existența printre oameni și au fost primiți cu sentimente amestecate, de la frică și ură, până la reticență și fascinație, chiar adorare, ca în cele din urmă, să fie priviți ca ceva… normal. De asemenea, s-a creat un sânge artificial, special pentru vampiri, astfel încât să nu fie tentați să se hrănească mai mereu de la oameni, bineînțeles, doar dacă aceștia își vor da acordul.

vampirii-sudului_10-volume_pt-blog1.jpg


Morți până la apus (#1)


„- Ești diferită, mi-a răspuns, atingându-mă cu degetul pe mijlocul frunții. Nu ești ca noi, dar nu semeni nici cu ei.”

„- Ți-a fost dor de mine? m-a întrebat el, deschizându-mi nasturii șortului și trăgându-mi-l în jos.
– Da, i-am răspuns prompt, știind bine că era purul adevăr.
A râs și s-a aplecat să-mi dezlege șireturile de la pantofi.
– Sookie, și ce anume ți-a lipsit cel mai mult?
– Tăcerea ta, i-am zis, fără șovăială.
M-a privit, oprindu-și degetele chiar în momentul în care se pregătea să tragă de unul din capetele șiretului, pentru a desface funda.
– Tăcerea mea, a repetat el.
– Faptul că nu-ți pot auzi gândurile, Bill, nici nu-ți poți imagina cât este de minunat acest lucru.
– Credeam că vei spune cu totul altceva.
– Ah, ei bine, și tu mi-ai lipsit.”


Orășelul (fictiv) Bon Temps din Louisiana are parte de prima vizită „oficială” a unui vampir (Bill Compton), acesta făcându-și apariția la Merlotte’s chiar pe tura lui Sookie. Întâmplător sau nu, tipul pare să aibă un efect benefic asupra ei încă din prima clipă. Tânăra este în culmea fericirii la vederea acestuia și ajunge să se bâlbâie în timp ce-i ia comanda. Nu durează mult că, datorită harului său, descoperă un cuplu de vânători ce dorește să-l secătuiască pe vampir de sânge, cu scopul de a-l vinde pe piața neagră.

Neavând toate țiglele pe casă și nici la cine apela pentru ajutor, Sookie ia legea în propriile mâini și se riscă pentru a-l salva pe Bill de acei demenți. Din acel moment, lucrurile iau o întorsătură ciudată și periculoasă în viața eroinei. Tinere ce au avut sau au legătură cu vampirii sunt găsite moarte, iar toate privirile par să-l acuze pe Jason, fratele lui Sookie, însă nici vampirul nu pare a fi exclus de privilegiul acestora. Tipa noastră e decisă să descopere cine este adevăratul făptaș, mai ales că bunica sa a căzut pradă aceluiași criminal în serie. Între timp, legătura dintre tânără și vampir începe să evolueze, iar atracția este inevitabilă. O poveste de iubire pare să ia ființă între cele două personaje, deși totul este împotriva lor.

Totodată, facem cunoștință cu vampirul Eric Northman, șeriful Districtului 5, zonă care include toată Louisiana. Un fost viking absolut delicios, irezistibil, inteligent și ironic, care are mai bine de o mie de ani pe acest pământ! A trăit și a văzut multe de-a lungul vieții sale nemuritoare, așa că știe cum să se folosească de atuurile căpătate în tot acest timp îndelungat.

Aflăm că șeful lui Sookie, Sam, este un teriantrop, adică se poate transforma în orice animal dorește, mai ales atunci când este lună plină. De asemenea, încă de când Sookie a captat atenția vampirului, acesta i-a dat de înțeles că este atras de ea, sentiment reciproc și din partea ei, deși îl iubește pe Bill. Nici Eric nu se lasă mai prejos, declarând în mod deschis că o dorește, iar Sookie își abține cu greu gândurile indecente ce duc spre el.


Moartea la Dallas (#2)


“You trust me?” Eric sounded surprised.
„Yes.”
„That’s . . . crazy, Sookie.” 

“You’re lips are bloody.’ He seized my face in both hands and kissed me. It’s hard not to respond when a master of the art of kissing is laying one on you.” 


După ce contribuie la salvarea lui Sookie (otrăvită mortal de o menadă), Eric se folosește de „darul” ei în favoarea lui și o trimite pe tânără, împreună cu Bill, în Dallas, pentru a desluși dispariția mâinii drepte a Regelui Texasului – Stan Davis. Odată descoperit locul în care acesta e prizonier, sunt nevoiți să le facă față oamenilor din Frăția Soarelui, o grupare ce are ca scop eliminarea vampirilor.

Sookie găsește un tânăr (Barry) la fel ca ea, ce se confruntă cu telepatia, ceea ce o bucură că nu e singura ciudată din lume. Eric, face el cum face și apare când te aștepți mai puțin prin preajma tinerei, chiar cu riscul de a se da de gol în fața Regelui. Se pare că Sookie i-a cam pus capac, deși nu ar recunoaște asta nici mort. Dar stai! E deja mort. :))

Pentru a-și mai adăuga încă un venit propriu, Bill vine cu ideea de a crea o bază de date cu toți vampirii din lume și chiar începe să investigheze pentru asta, dedicând multe ore acestei idei. Deși relația cu Sookie mergea spre din ce în ce mai bine, pare că, odată cu aprofundarea acestei faze de către vampir, începe să se cam fisureze sau poate e doar un mic inconvenient care, după ce va dispărea, totul va reveni la normal. Mă rog, cât de normală poate fi o relație între două specii diferite.


Clubul morților (#3)


“I don’t like having feelings,” Eric said coldly, and he left.
That was a tough exit line to top.” 

“- Este a mea, a spus Bill.
Mă întrebam dacă aș putea să-mi mișc mâinile. Am reușit. Le-am ridicat pe amândouă, într-un gest inconfundabil, pentru care nu aveam nevoie decât de un singur deget.
Eric începu să râdă, iar Bill îmi pronunță numele pe un ton șocat și menit să mă admonesteze.
– Cred că Sookie tocmai ne-a spus că nu aparține decât propriei sale persoane, a spus Eric calm.”


Compton este chemat de Regina Louisianei, iar acesta e obligat să se ducă. Dar după scurtă vreme, Sookie află că Bill a fost răpit și vrea să-l găsească. Cu ajutorul lui Eric, pleacă însoțită de un vârcolac – Alcide Herveaux – spre Jackson. De altfel, află tot de la acesta că vampirul ar putea fi ținut prizonier în casa Regelui Mississippi (Russell Edgington). Împreună cu Alcide, se duce seară de seară în Clubul morții pentru a descoperi dacă este adevărat și cum să ajungă în acea zonă, fără să fie omorâți. Nu durează mult că șansa se arată sub forma unei țepuși ce-și găsește vârful ascuțit înfipt chiar în Sookie, în timp ce salva unul dintre vampirii importanți ai lui Mississippi. Astfel că tânăra este luată sub aripa Regelui și dusă acasă la el, pentru a fi vindecată. Alături de ea, merge și Eric care apăruse deghizat în club și fusese martor la întreaga scenă.

O tensiune palpabilă explodează între Sookie și vârcolac, dar din cauza circumstanțelor în care se găsesc, nu se lasă prea mult duși de val. Însă nu același lucru aș putea să-l spun și despre Eric, care profită de câteva clipe de slăbiciune ale telepatei, bucurându-se puțin de ea, și ea de el, înainte să fie întrerupți. :))

În acest volum îl vom cunoaște pe Bubba (Elvis Presley, care a suferit o transformare nu tocmai plăcută; nu suportă să i se spună pe numele real și cu greu acceptă să cânte pentru cineva), acesta respectându-l mult pe Bill și plăcându-i inevitabil și de Sookie. Deși o cam speria la început, tânăra s-a obișnuit cu el, chiar dacă se hrănea cu sângele pisicilor. Îhh!

O veste nu prea bună pentru Sookie este faptul că Lorena, creatoarea lui Bill, este cea care îl chemase de fapt. Descopera lucruri destul de șocante despre trecutul celor doi, despre trădarea acestuia, care a mințit-o și, chiar dacă-l salvează pe vampir, ucigând-o pe tipa scrântită, își simte inima ruptă în două, astfel că relația cu Bill ia sfârșit, spre disperarea acestuia.

Încheierea acestei cărți mi-a produs un hohot de râs și mai că n-am căzut pe spate! Pe neașteptate, dar nu fără un motiv neîntemeiat, invitațiile celor doi vampiri (Bill și Eric) au fost retrase, ceea ce lor le-a smuls zâmbetul de pe față!


Moartă pentru toți (#4)


“… dar era un Eric minunat, care mă dorea, care era topit după mine, într-o lume care deseori îmi dă de înțeles că s-ar putea descurca de minune și fără mine.”

“You know, I love you more when you’re cold and heartless.” 


Pentru o perioadă, Bill dispare din peisaj, acesta plecând în Peru pentru a-și mări baza de date la care lucrează. Eric este prins între vrăjitoare și se trezește pe jumătate dezbrăcat alergând spre casa lui Sookie, fără să-și mai aducă aminte nimic din viața lui. Telepata va avea mare grijă de acest nou Eric – o versiune mai caldă (ca și atitudine, că vampirii tot reci îs!), mai încântătoare (nu că nu ar fi fost și înainte! #hahaha), mai protectoare, mai iubitoare și gata să-și dea viața de nemuritor pentru a o salva pe fata noastră. Este dispus chiar să renunțe la tot pentru ea! Dacă i-ai fi zis cu ceva timp în urmă ce o să ajungă să facă, te-ar fi omorât cu zâmbetul pe buze, înainte ca măcar să apuci să clipești. Ce să mai? Absolut adorabil!

Între timp, Jason dispare fără urmă din Bon Temps, iar Sookie încearcă să-l găsească. Tânăra bănuiește că noua iubită a fratelui ei, Crystal (teriantrop care se poate transforma în panteră), are ceva de-a face cu asta, dar nu poate să dea năvală pur și simplu peste ea în micul orășel ce abundă în vârcolaci-pantere, fără să-și asigure un minim de protecție. De asemenea, Calvin Norris, liderul panterelor, se simte atras de Sookie și nu se sfiește deloc să-i arate, însă ea nu e interesată, oricât de mult și-ar dori să ducă o viață normală, cu cineva mai aproape de o ființă umană.

Totodată, se bucură cât se poate de mult de Eric, sentiment reciproc. Cel puțin, până acesta își va recăpăta memoria și va uita de ceea ce au avut împreună. Pe lângă aceste creaturi, vom întâlni două zâne gemene (Claudine și Claude), un adevărat deliciu pentru vampiri, dar și otravă pură. Claudine va fi un fel de înger păzitor pentru Sookie și va apărea în cele mai neașteptate momente pentru a o salva.

Vârcolacii și vampirii se aliază împotriva vrăjitoarelor ce sălășluiesc în Shreveport, reușind să le dea gata. Fosta lui Alcide, Debbie Pelt, teriantrop și ea, o tipă extrem de nebună și posesivă, fiind convinsă că Sookie vrea să-l aibă pe vârcolac, face tot ce poate pentru a-i veni de hac, însă nu se aștepta că ea va fi cea care o va păți. Eroina devine prietena haitei, un statut destul de important pentru vârcolaci, iar Eric revine la normal, dar e măcinat de faptul că nu-și aduce aminte nimic din ce a făcut în această perioadă, atât de frumoasă pentru Sookie.


Mort de-a binelea (#5)


„Did we have sex?” he asked me directly.

For about two minutes, this might actually be fun. „Eric,” I said, „we had sex in every position I could imagine, and some I couldn’t. We had sex in every room in my house, and we had sex outdoors. You told me it was the best you’d ever had…too bad you can’t remember it.”

Eric looked like I’d hit him in the forehead with a mallet…
„Is there anything else I should know?”

„You offered to give up your position as sheriff and come to live with me. And get a job.”

“I hate not knowing what I did.” – Eric 

„Oricum, se pare că majoritatea ușilor pe care le deschid au ceva înspăimântător ascuns în spatele lor.”


Jason a fost găsit, însă nu fără urmări. Acesta a fost ținut captiv în Hotshot, „casa” panterelor, și a fost mușcat în repetate rânduri de un tip gelos care o iubea pe Crystal. Astfel că sunt șanse mari ca Stackhouse să se transforme și el într-o panteră. Însă lucrurile nu sunt prea roz, când acesta este bănuit în legătură cu seria de crime împotriva celor cu dublă natură.

Nici vârcolacii n-o duc prea bine, când șeful haitei moare într-un accident de mașină, iar aceștia trebuie să-și aleagă un nou conducător. Sookie este tare supărată pe Alcide, deoarece a introdus-o în problemele lor, fără a-i cere măcar părerea, iar harul ei, chiar dacă le-a fost de folos, lucrurile nu au ieșit deloc bine. Tatăl lui Alcide este unul din combatanți, iar lupta se sondează cu moartea sa, deși s-a descoperit că adversarul lui a trișat.

Destul de zdruncinată, Sookie se lasă în grija lui Quinn, cel care fusese angajat ca maestru de ceremonii pentru acest eveniment. Află că bărbatul este un vârcolac-tigru, unul dintre cele mai puternice animale în care se pot transforma cei cu dublă natură. Atracția dintre ei doi este instantă, ca mai toate întâlnirile dintre Sookie și supranaturali.

Alcide cunoaște mult prea bine faptul că Sookie e cea care i-a venit de hac lui Debbie și nu pare supărat deloc. Odată ce a respins-o pe nebună, viața lui parcă a început să nu se mai învârtă doar în jurul ei. Adevărul este că încă speră ca Sookie să fie cu el, însă fata noastră nu simte la fel.

Se pare că barul Fangtasia, bârlogul lui Eric și al fiicei sale, Pam, al cărui creator este, nu o duce prea bine cu barmanii pe care-i angajează, aceștia găsindu-și sfârșitul iminent, ori de câte ori problemele se prind de Sookie. Până în momentul de față, tânăra a fost de multe ori cu un pas în groapă, însă, datorită prietenilor supranaturali și norocului, a reușit să scape de fiecare dată. Dar nici ea nu se lasă mai prejos și-i salvează la rândul său, atunci când situația e în favoarea ei.


Categoric moartă (#6)


„Fusesem atacată cu cea mai dureroasă informație: primul bărbat care îmi spusese vreodată te iubesc, nu mă iubise deloc.
Pasiunea sa fusese artificială.
C
urtea pe care mi-o făcuse, fusese atent regizată.”

“Eric was incensed, to use a good entry from my word of the day Calender. In fact, his eyes were almost throwing sparks he was so angry. „This woman has been mine, and she will be mine” he said in tones so definite I thought about checking my rear end for a brand.” 


Se pare că Sookie s-a ales cu o mică moștenire neașteptată din partea verișoarei ei, având în vedere că nu mai auzise nimic de ea de mulți ani. Dar realul șoc pentru eroină este faptul că Hadley devenise vampir și fusese iubita Reginei Louisianei. Hotărând să vadă care e treaba, tânăra pleacă spre New Orleans împreună cu Bill. Dar și Eric va avea grijă să apară în peisaj. De altfel și Quinn va fi prin preajmă, cu care va încerca o relație, deși acesta e mai mult pe drumuri, datorită muncii sale. Problema e că legătura lor nu pare că o să aibă vreun final fericit. Ori de câte ori sunt împreună, sunt atacați și cu greu găsesc câteva clipe petrecute în doi.

Familia lui Debbie Pelt e decisă să-i răzbune moartea. Planul nu le iese, iar telepata le spune adevărul despre fata lor. Familia decide să o lase în pace în cele din urmă, însă mezina nu pare a fi de aceeași părere, dorindu-i moartea mai mult ca oricând.

Între timp, Sookie o întâlnește din nou pe Regină (Sophie-Anne), pe apărătorul ei (Andre) și alții asemenea, majestatea sa cerându-i o favoare. Regina se căsătorise cu Regele Arkansas-ului și acesta îi dăruise un set de brățări, pe care Hadley le luase și le ascunsese din pură gelozie pe noua relație a iubitei sale. Durează foarte mult până când doi conducători vampiri pun la cale o căsătorie și, de cele mai multe ori, nu e fundamentată pe iubire, ci pe putere. Regele plănuia să pună stăpânire pe Louisiana, scăpând astfel și de Sophie-Anne, dar lucrurile se întorc împotriva sa și el e cel care își găsește sfârșitul tragic.

Pe toată șederea ei în New Orleans, Sookie se împrietenește cu Amelia, vrăjitoare și proprietara apartamentului în care a stat verișoara sa. Odată ce disputa vampirească s-a terminat și noua sa prietenă a greșit o vrajă, transformând un tip în pisică, Sookie le ia pe Amelia și pe felină în Bon Temps, să locuiască împreună cu ea pentru o vreme.

Un alt șoc pentru Sookie (ai zice că s-a obișnuit deja să le primească :)) ) este legat tot de Bill: află că Regina i-a cerut vampirului să o seducă, pentru a se putea folosi în voie de harul ei. Datorită lui Andre, copilul Reginei, mai descoperă ceva: prin venele sale curge sânge de zână, cam o optime dintr-una adevărată – sursa atragerii supranaturalilor asupra ei.


Curând va urma și partea a doua, unde voi continua cu restul volumelor. Voi ați citit seria? 🙂

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Pentru că eu sunt, pentru că tu ești (Nemuritor #5) de Oana G. Arion (recenzie)


20171225_132036.jpg

Descriere

Pentru că eu sunt, pentru că tu eşti e seria Nemuritor la superlativ. E tandră şi nemiloasă, dulce şi intensă, poetică şi epică. Te lasă fără cuvinte, cu sufletul plin de recunoştinţă de a o fi cunoscut pe autoare şi cărţile ei minunate.

Andreea Băluţeanu – Diva Hair

Felicitări, Oana, pentru această evoluţie extraordinară şi pentru că ne-ai permis să însoţim personajele – prietenele noastre – în această călătorie uluitoare, cu final epic.

Antoaneta Smaranda – Drumul vieţii

Iubire. Speranţă. Argint. Îmbinând aceste cuvinte, Oana a creat o serie nemuritoare, veşnică în inimile cititorilor.

Daniela Oţet

Originală, palpitantă şi amuzantă, seria Nemuritor crează dependenţă de la prima pagină citită. Fanii genului urban fantasy vor savura cu certitudine amestecul reuşit de aventuri, legende, poveşti pasionale de iubire.

Claudia Beian – Îndrăzneşte mai mult

Frânturi de istorie învăluite în legendă şi mit, pudrate cu fantezie şi unite de imaginaţia Oanei Arion. Un adevărat deliciu asezonat cu mister şi bătăi accelerate de inimă.

Diana Macovei – BookNation

O serie care o aşază pe O. G. Arion nu doar în rândul celor mai promiţători scriitori români din noua generaţie, dar şi la loc de cinste în inimile cititorilor pe care i-a cucerit.

Ana Băşică – A drop of inspiration

Gândurile mele

Ca să fiu sinceră, sunt puțin în cumpănă, deoarece sunt prinsă între volumul patru (Prin cenușă de visuri) și acest final colosal ce încheie o serie absolut minunată. Ambele părți mi-au plăcut extrem de mult, iar evenimentele ce au avut loc de-a lungul celor două cărți apasă greu pe umerii mei. Autoarea mi-a oferit niște situații inimaginabile, la care nu pot să nu mă gândesc ori de câte ori ceva îmi va aduce aminte de serie. Nici să vreau, nu aș putea alege între ele, fiindcă ambele volume au fost la înălțime, ca de altfel, întreaga serie! Un urban fantasy absolut de neratat!

Pentru că eu sunt, pentru că tu ești atinge cote alarmante într-ale suspansului și misterului, iar roșcata noastră pare să nu mai dețină controlul asupra propriei vieți și asupra lucrurilor ce iau amploare în jurul ei. Pierde rapid legătura cu realitatea și sufletul său se găsește în situația neplăcută de a cutreiera o lume goală, limitată de zile care se repetă la nesfârșit. Ne luăm rămas bun, ne aruncăm parcă într-o „altă” viață și încercăm să-i supraviețuim, chiar dacă toate ne sunt împotrivă. Dar, cel mai important, facem asta împreună! N-o lăsăm pe Victoria singură, ci suntem acolo pentru ea (îi suflăm direct în ceafă, ca să fiu mai exactă!), o susținem atât cât putem și avem grijă să nu cadă și mai mult.

„Ce alb era totul. Atât de alb. Și de rece.”

Ceea ce se anunța un început romantic, plin de melancolie, nerăbdare și o ușoară teamă, un început scăldat în sunete de clopoței de nuntă și fulgi de zăpadă glorioși, se duce pe apa sâmbetei atunci când Victoria Grey se prăbușește. Iar odată cu ea, și ei. Iubitul, prietenii, familia. Sufletul „petrecerii” nu mai există. Cel puțin fizic. Nu mai este nimeni care să ridice moralul grupului și care să aducă mici zâmbete amuzate pe chipurile celorlalți. Nu mai este nimeni care să se laude cu replicile ironice din palmares la propria adresă și care să-și dea ochii peste cap ori de câte ori simte nevoia. Nu mai zic de clipele în care se arunca înainte, neștiind ce-o așteaptă de partea cealaltă.

„- Noi doi ne știm de atâta vreme. Am colindat pământul ăsta și nu ne-a păsat de prea multe lucruri sau de prea mulți oameni. Dar ea, ea ne-a învins pe amândoi.”

Odată cu dispariția lui Grey, schimbăm și perspectiva. Privim din ansamblu la eroii noștri, urmărim povestea cum o ia pe două drumuri: unul al Victoriei, care se trezește prinsă în ceva mai presus de ea și rațiune, și unul al lor, al celor care încearcă tot ce se poate pentru a o readuce înapoi. Se formează alianțe dintre cele mai neașteptate, iar trădările nu catadicsesc să lipsească nici ele din peisaj. Ne reîntâlnim cu aproape toate personajele cunoscute pe parcursul seriei și suntem martori la eforturile depuse pentru iubita, sora și prietena lor. Cu toții îi simt acut lipsa și nu se sfiesc s-o recunoască. Durerea și tristețea îi dărâmă, iar secretele ce ies la iveală le tulbură și mai mult starea.

Nimic nu mai e la fel. Pentru că nici ea nu mai este…

8907d214b6e13651bdf06b8efcf8c626.jpgSursa: pinterest.com

Cu siguranță nu doar eu, cât și toți cititorii ce au avut de-a face cu Nemuritor, de-a lungul celor cinci volume, au observat o (re)întoarcere ce mărginește întreaga acțiune, dându-i un suflu proaspăt, mai special, chiar poetic, un aspect pe care nu l-am mai întâlnit până acum în cărțile fantasy citite de mine. Așa cum centrul cercului este întotdeauna la egală distanță de toate punctele aflate la periferia sa, așa și Victoria este personajul central care menține echilibrul între muritori și nemuritori. Indiferent de timp și spațiu, ea este liantul ce reușește să atragă oamenii și ființele supranaturale laolaltă, să-i facă să spere că într-o zi totul va fi bine și că împreună au mai multe șanse să reușească, chiar dacă nu le va fi întotdeauna ușor. Grey este cea optimistă din grup și doza energizantă ce le încarcă bateriile celor de lângă ea, este cea care-i încurajează pe toți și care face haz de necaz în stilul caracteristic, deși răul bate la ușă mai des decât bea ea cafea. Bine, poate nu chiar așa de des!

“Darurile se sting, dar o minune se ridică.”

Pentru că eu sunt, pentru că tu ești încheie un „cerc” de aventuri nemuritoare, acompaniate de numeroase răsturnări de situație, atât de imprevizibile și de intense, încât tot ce credeai că își găsește loc doar în trecutul de altădată, de fapt te poate păzi din umbră chiar acum, fără ca tu să-ți dai seama. Scrisă în maniera-i simplistă, jucăușă, fără înflorituri și descrieri plictisitoare, presărată cu umor și înțepături la fiecare pas, pentru a nu ne pierde prea ușor în drama momentelor tensionante ce par fără cale de ieșire, Oana Arion ne prezintă genul acela de poveste care te prinde în mrejele sale și nu există nicio șansă în a-ți mai da drumul vreodată. Și, ca să fim sinceri până la capăt, nici nu-ți dorești să scapi.

Nota mea: 5***/5

plain-white-background-1480544970glP.jpg

capture-20160928-044054