Publicat în Apariţii

Editura Litera: „My dilemma is you” de Cristina Chiperi


Primul volum al cărții „MY DILEMMA IS YOU”, de Cristina Chiperi!

13770413_10157214163565464_4516567645371810808_n
O liceană din orașul Padova, născută în Moldova, a reușit să devină una din cele mai citite scriitoare ale tinerilor italieni. Istoriile sale, scrise cu ajutorul smartphone-ului și publicate pe o platformă web, au devenit foarte populare, astfel că au ajuns într-un final în librăriile din Italia, materializate într-o trilogie.

13659020_10157214123395464_1904274304396591171_n

Cristina Evans trăiește la Los Angeles și crede că are o viață perfectă, până în ziua în care părinții ei hotărăsc să se mute la Miami. Totul se năruie pentru adolescenta de șaisprezece ani, care se vede obligată să-și părăsească prietenii dintotdeauna și să ia totul de la capăt într-un alt oraș, la o altă școală. Deși Los Angeles-ul și cei mai buni prieteni de acolo rămân permanent în gândurile ei, Cristina reușește foarte repede să se acomodeze în noua casă și să se împrietenească cu câțiva dintre cei mai populari elevi ai liceului. Toți o primesc în cercul lor, mai puțin Cameron și Susan, iubita lui, care o privesc amandoi cu ostilitate. Și astfel, printre tot felul de întâmplări mai mult sau mai puțin plăcute, Cris reușește să-și facă o nouă prietenă, Sam, și se îndrăgostește de Matt. Deși lucrurile par să meargă din ce în ce mai bine în viața ei, ițele inimii ajung să se încurce tot mai mult când Cris și Cameron încep să-și dea seama că antipatia pe care o simt unul față de celălalt ascunde, în realitate, un sentiment complet diferit. Vor accepta oare cei doi tineri să privească în față această descoperire și să lupte pentru a fi împreună?

„«My dilemma…» este senzația internetului și a librăriilor, deopotrivă. Cititorii și fanii au înnebunit complet: nimic altceva nu mai există” – La Repubblica

capture-20161017-044417

Reclame
Publicat în Stories

Miracol (#2) – La fel ca atunci


2d158e90371f5fbf42eeab92fe375a7e

David’s POV

– Băiete, pe unde te-ai ascuns de data asta? Miracol? strig amuzat după patruped.

Un fulg de zăpadă staționa pe nasul meu, întrerupându-mi căutarea. Ceva se deșteptă deodată în interiorul meu. Niște amintiri pe care cu greu le pot uita.

Oricât de mult am încercat să le arunc în cel mai îndepărtat colț al minții mele, ele revin de fiecare dată atunci când sărbătorile de Crăciun se apropie. Nu știu cum se face că doar în perioada asta își fac loc în capul meu, dar, de data aceasta, parcă ceva urma să se întâmple.

Strada goală. Un motor turuind. Zgomot. Din ce în ce mai mult zgomot.

O mașină care vine cu viteză. Gândul la mama și îngerii din cer care așteaptă să ajung lângă ei.

Foame. Sete. Neputința de a sta pe propriile picioare.

Lacrimile șiroindu-mi pe obrajii roșii de la gerul de-afară. Trupușorul aproape înghețat, prăbușit la pământ.

Din nou zgomot. Mult mai aproape de mine. Nimeni care să mă ajute. Nimeni…

Acea zi părea să fie sfârșitul meu. Nu știam atunci ceea ce știu acum. De fapt, acele momente aveau să fie un nou început pentru mine și nicidecum un sfârșit. Și asta datorită lui Miracol!

Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu adevărat, dacă nu era el. Parcă așteptând momentul potrivit, a apărut în viața mea și, de-atunci, am fost de nedespărțit. Miracol a fost salvarea mea de când l-am cunoscut. A avut grijă de mine și m-a iubit cum nu a mai făcut-o nimeni altcineva. Mi-a fost prieten și familie deopotrivă. Și încă îmi este.

Mâine se împlinesc 12 ani de când amândoi am câștigat o familie adevărată. O familie care ne-a acceptat în sânul ei, fără să ceară nimic la schimb, decât ceea ce ne și oferă: înțelegere, încredere și iubire. Ceea ce nu a fost așa de greu, deoarece ne-am acomodat destul de rapid printre membrii acesteia și ne-am ales fiecare cu doi frați mai mari, care ne răsfață de fiecare dată când au ocazia.

În special sora noastră, Dede. Nu am mai văzut atâta iubire care să încapă într-un om așa mic!

Chiar dacă o mai supăram din când în când, adică mai mereu, ea știa să ne pună la punct fără prea mult efort. Și o făcea cu multă afecțiune, după câteva minute trecându-i orice umbră de supărare pe noi. Ne era și rușine să mai facem vreo prostie, doar pentru a nu-i dispărea zâmbetul de pe față. Dar, când fratele nostru venea acasă, era destul de greu să rezistăm tentației cu care ne îmbia să mai facem câte o posnaie împreună cu el.

Câteodată lua parte și Dede la trăsnăile noastre, fiind pedepsiți toți patru. Dar mereu găseam ceva care să ne amuze, chiar dacă n-aveam voie să ne mișcăm din locul dedicat pedepsei noastre. Damian imita foarte bine animalele și aproape orice zgomot pe care îl fac unele lucruri, făcându-ne să ne tăvălim pe jos de la prea mult râs. Iar surioara știa cum să ne atragă cu povestioarele ei amuzante.

Râdem până la urechi ori de câte ori ne povestește despre acea zi în care a crezut că are școală și că era în întârziere la ora de fizică. Și ce căzătură și-a luat după ce a realizat acest lucru. Și despre cum Miracol i-a furat sandvișul din mână, iar ea l-a urmat, luându-și o altă căzătură în timp ce-l fugărea nervoasă. Și asta nu e singura întâmplare! Mereu se împiedică la evenimentele importante, gândesc amuzat.

Încă mai sunt momente când Dede și Miracol mârâie unul la altul. Totuși, sub aparența că nu se înțeleg deloc, ceea ce întregii familii i se pare de-a dreptul comică situația, au ajuns să țină enorm unul la celălalt. Nu de puține ori, am surprins-o pe surioară îmbrățișându-l minute întregi, nepărând să-i dea drumul prea curând. Iar el? Ei bine, lingușitorul profită de absolut fiecare clipă de atenție și afecțiune pe care o primește.

Trezit din reverie, tot de un fulg de zăpadă ce s-a așezat pe nasul meu, îmi scutur capul de gândurile ce m-au acaparat. Revenind înapoi cu picioarele pe pământ, îmi ridic încheietura mâinii și trag de mâneca gecii pentru a vedea cât mai este ceasul. Trecuseră deja zece minute de când mă lăsasem să plutesc printre amintiri. Sigur Miracol a avut timp suficient să se ascundă până acum. Am început să pășesc ușor pe stratul subțire de zăpadă, încercând să nu fac prea mult zgomot.

Fulgii care cădeau din cer, erau din ce în ce mai mari cu fiecare pas pe care îl făceam. Liniștea era singura care predomina întregul parc. Dar și stratul alb, fără urme, de zăpadă care se așternea ușor pe jos.

Părea că eram singur. Dar capătul lesei care se zărea la câțiva metri depărtare, pe lângă tufișul din spatele băncii albastre mă asigura de ascunzătoarea patrupedului ce, mai mult ca sigur, credea că n-am să-l văd. De fiecare dată era la fel. El credea că și-a găsit locul potrivit în care să se pitească, dar se dădea de gol cu fiecare ocazie.

– Ce nătăfleț! Mă amuz pe seama lui.

Bineînțeles că, pentru câteva momente, îl lăsam să creadă că m-a păcălit, apoi îi veneam eu de hac când nici nu se aștepta. Deja trecuseră mai bine de cincisprezece minute, de când se lăfăia vesel că nu l-am găsit. Acum era timpul să-l sperii puțin.

Îmi târăsc ușor picioarele către tufiș, pregătind din mers un bulgăre de zăpadă ce avea să-mi răcorească bine de tot prietenul. Dar când ajung, ia-l pe Miracol de unde nu-i. Ștrengarul! Iar și-a dat lesa jos.

Zâmbesc victorios când observ urme de labe ce se îndreaptă spre căsuța din lemn colorat din centrul locului de joacă. Iau lesa și o bag în buzunarul de la pantaloni. Apoi o iau la pas, îndreptându-mă spre maimuțoi.

Mă aplec pe vine și, cu bulgărele pregătit într-o mână și pe clanță cu cealaltă, deschid ușița cu un mic scârțâit. Dar, ca să vezi, nici aici nu era. Ceva roșu se întrezărește de sub băncuța de lângă mica fereastră. Mă las în genunchi și merg de-a bușilea până la ea. Întind mâna spre material, constatând că era una din mănușile lui Miracol.

– Oare ce are de gând, câinele ăsta? Vrea să mă plimbe prin tot parcul până să îl găsesc? Șoptesc iritat și amuzat în același timp, neștiind încă ce mă așteaptă în continuare.

Ies din căsuță și privesc în jur după un alt indiciu care să mă conducă la locația patrupedului. Totul pare în regulă, fiecare lucru fiind la locul său. Ocolesc căsuța, sperând să mai găsesc ceva în jurul ei, dar nimic. Așa că înaintez spre topogan, zona preferată de Miracol atunci când venim să ne jucăm.

Urc cele câteva trepte ale scăriței, uitându-mă cu atenție după vreo altă mănușă roșie sau albă. Mama și Dede au ținut morțiș ca Miracol să aibă mănuși de iarnă, speciale pentru câini, să nu-i înghețe lăbuțele de la gerul aspru de-afară, așa că i-au luat totul felul de modele care să se potrivească culorii părului său blond. Astăzi, purta două mănuși albe pentru labele din față și două mănuși roșii pentru cele din spate.

Chiar el și le-a ales. Eu nu am făcut decât să mă supun alegerii lui, dându-mi ochii peste cap, astfel obținând un mârâit de la el, ceea ce mă amuza la culme. Nu m-ar mira dacă din cauza asta se și lasă greu de găsit. Probabil vrea să se răzbune pentru că nu voiam să-l și încalț cu ele. Ce? E băiat mare! Ar trebui să știe să facă asta la vârsta lui.

I-am și arătat cum, dar când te pui cu unul la fel de încăpățânat ca și tine, e mai greu. În cele din urmă, plictisindu-mă eu de câte ori a încercat, nu m-a lăsat inima să nu-l ajut. În semn de mulțumire, m-am ales cu niște bale pe față. Mă gândesc că or face bine la ten, așa că le-am lăsat să se ducă singure. Miracol se supăra atunci când te ștergeai de balele sale.

Te asigur că nu dorești să te pui cu el când e în starea asta. Au pățit-o prieteni de-ai mei și îi cam mârâie și acum. Nu mai zic de sora noastră, care a avut și ea o altercație cu el la început. Nici până azi nu am reușit să aflăm cum a făcut să îi treacă supărarea în privința balelor pe fața ei. Prietenii noștri nu au avut nici o izbândă cu asta, dar surioara da.

Pierdut în gânduri, nici nu observ peticul alb ce iese din zăpadă, decât în ultima clipă când îmi fuge piciorul înainte. În alunecarea mea, reușesc să prind mănușa albă și îmi ridic la timp mâinile pentru a mă duce de-a dura în topogan.

Odată ieșit, mai alunec câțiva metri în față, știind sigur că vor apărea ceva vânătăi în urma căzăturii. Mă ridic cu greu de jos, încercând să mă mențin pe propriile picioare, dar cad în fund și rămân acolo pentru câteva clipe. Lasă că vezi tu, băiete! O să te rogi mult și bine până o să te scot iar afară!

– Cel puțin m-am ales cu încă o mănușă, strig ca să mă audă, neprimind niciun mârâit, niciun lătrat înapoi. Și-așa mănușile astea nu erau chiar preferatele mele, continui să încerc să-l enervez. O să mă bucur tare mult când o să scap de eleee! Și tu nu mă poți opri!

Mă concentrez pe sunetele din parc, dar niciunul nu pare să fie caracteristic patrupedului. Deci așa-mi ești, ha? Vedem cine râde la urmă, flăcău!

În cele din urmă, catadicsesc să mă ridic în patru labe, ca mai apoi să revin pe picioarele mele. Mă scutur energic de zăpada ce s-a lipit de mine și pornesc spre leagăne. Nu găsesc nimic.

După alte zece minute în care am luat fiecare chestie în parte, am reușit să mai găsesc un mare NIMIC. Ce să spun? Da, bravo mie! Și mai vreau, cică, să mă fac detectiv. Nu sunt în stare nici să-mi găsesc propriul câine și o s-o fac cu oamenii? Pfiu. Ce o să mă mai râd când o veni vremea să fac asta!

Nici nu mi-am dat seama când am părăsit locul de joacă, decât când m-am trezit pe aleea ce duce spre fântâna din mijlocul parcului. Pe mânuța dreaptă a îngerașului era trasă cealaltă mănușă albă. Cum naiba a reușit Miracol să facă asta singur?

Frânturi din dimineața asta îmi trec prin fața ochilor într-un ritm amețitor.

Sclipirea jucăușă din privirea surioarei. Ceva nu este în regulă. Dede are privirea asta doar când urmează ceva ce nu miroase a bine. Absolut deloc nu e de bine.

Rânjetul răutăcios al lui Damian. Un zâmbet pe care-l arăta doar când o fată îl refuza pe față, ceea ce îl intriga la maxim, sau când urma să facem o prostie toți patru.

Clătitele mamei. Și nu cele pe care le face de obicei, ci clătitele speciale cu ciocolată pe care mama le face doar ocazional, când sărbătorim ceva sau, mai bine zis, pe cineva.

Evitarea tatei. Ceva s-a întâmplat sau urmează să aibă loc. Ceva rău. Altfel nu-mi explic de ce, dintre toți, tata e cel care mi-a evitat privirea până am ieșit afară cu Miracol. Tot ce mi-a spus, a fost doar: Ai grijă!

Ceea ce m-a pus serios pe gânduri. Oare ce îmi ascund cu toții? Și nu cred că măscăriciul ăsta a reușit să facă asta singur. E ceva putred la mijloc și eu am să aflu!

Mă urc cu mare atenție pe marginea fântânei, având grijă să nu mi-o iau și de data asta, că altfel s-a zis cu spatele meu, și întind mâna spre mănușa buclucașă. Privirea îmi cade, fără să vreau, pe fața îngerașului și prin minte îmi trec aceleași cuvinte ca acum doisprezece ani: Mama și îngerii care așteaptă să ajung lângă ei.

La fel ca atunci.

Prima parte.

text90455842

Publicat în Reviews

Neașteptata iubire & Provocarea – Sandra Brown (recenzii)


A trecut ceva vreme de când am citit ultima dată o carte de-a Sandrei Brown, dar noroc cu o prietenă, care a fost atât de bună să-mi împrumute și mie alte două cărți ale autoarei pe care nu le lecturasem încă.

Prima carte avea altă copertă, dar aceasta e singura peste care am dat. O găsiți aici pe cea care a avut-o cartea împrumutată de mine.

„Romanele Sandrei Brown te fac să crezi în toate lucrurile calde, minunate și sălbatice ale vieții.” Rendezvous

#1 „Neașteptata iubire” de Sandra Brown

Neasteptata iubire

Neașteptata iubire este o poveste romantică, siropoasă pentru unii, dar delicioasă pentru alții, care se citește destul de repede, datorită stilului ușor și cursiv al SB. Cartea ne arată că oricât de răniți și îndurerați am fi, datorită pierderii celui pe care-l iubeam cu toată ființa noastră, viața va avea grijă să ne regăsim pe noi cei de altădată, dacă ne dăm voie să simțim din nou.

„El zâmbi când îi văzu picioarele goale.
– Sunt puține femeile care ar fi la fel de practice. Îmi place de tine, Cyn.
Râse și ea: – Te-ai hotărât, așa brusc, după atâția ani?
– Nu. Te-am plăcut din momentul în care mi te-a prezentat Tim pentru prima oară. Se aplecă spre ea și continuă șicanator: Și nici măcar nu știam atunci că te-nfășori ca un cocon în fiecare noapte.
– Și celălalt poate face la fel, domnule Lansing. Ochii ei deveniră două lame verzi: mata întotdeauna începi noaptea cu o pernă în brațe, pe care pînă dimineață ajungi să o azvîrli la picioarele patului?
– Da’ tu de când ai montul ăla la piciorul stâng?
– Și de când, mă rog, folosești șampon pentru bebeluși?
– Ei, ei. Fii atentă, dacă te legi de șamponul meu pentru bebeluși, va trebui să devin mîrșav.
[…] Izbucniră amîndoi în rîs și se îmbrătișară.
– Și mie-mi place de tine, Worth.”

Worth Lansing și Cyn McCall (Cinthya) sunt cei mai buni prieteni, încă de când s-au cunoscut prima oară. Cei doi, împreună cu Tim care, între timp, devenise soțul lui Cyn și care murise însă la scurtă vreme după căsătorie, aveau o legătură pe care nu le-o putea destrăma nimeni. Chiar dacă Tim a ajuns să-i părăsească într-un final, lăsând-o atât pe Cyn și pe cel mic, cât și pe Worth, singuri, cei doi nu s-au distanțat, ci au continuat să mențină prietenia lor vie. Au continuat să aibă grijă unul de celălalt, chiar dacă o parte din ei a dispărut.

Chiar și după ce prietenul său se însurase, Worth nu renunțase la statutul de celibatar, indiferent de câte femei i se perindau prin fața ochilor. Nu era niciuna care să-l facă să cedeze așa ușor. Era ferm convins că nu o să găsească nici o femeie care să-i pună capac, care să-l facă să-i acorde mai multă atenție decât celorlalte. O femeie care să-l facă să-și dorească propria familie cu ea.

„- Tu ce vrei?
-Nu știu. Vreau…
Ce? Căută o explicație pentru posomoreala ei. Nu-i era prea ușor să spună cu exactitate ce-i lipsea în viață. Dacă ar fi știut, ar fi încercat demult să umple acel gol. De luni de zile avea acest sentiment, că funcționa într-un vid uriaș. […] Nici o împlinire, nici o satisfacție de nicăieri. Tinerețea și întreaga ei vitalitate i se scurgeau în monotonie.
-Vreau să se întâmple ceva, spuse în cele din urmă, ceva care să scuture toate lucrurile astea, să-mi răscolească viața.
-Când îți dorești ceva, fii atentă la ce îți dorești, o sfătui Ladonia aproape șoptit.”

Cyn îl iubise din toată inima pe Tim și îi era greu să lase pe altcineva să-i între pe sub piele din nou. Era conștientă că fiul ei avea nevoie de un model masculin în viața sa, pentru a putea să aleagă cu atenție drumul pe care urma să-l parcurgă, dar nu se simțea pregătită deocamdată.

„- Știi ce îmi spunea mereu mama, că să fiu atentă cu ce îmi doresc?
– Pentru că s-ar putea să primești mai mult decât ți-ai propus.”

Toată lumea insista ca ea să înceapă să mai iasă din rutina acasă – serviciu, dar parcă vorbeau la pereți. Femeia nu ceda cu niciun chip în fața lor. Deși își dorea ca ceva neprevăzut să apară în viața ei, totodată, Cyn nu dorea să iasă din monotonia în care se complăcea zi de zi. Mama ei o sfătui să aibă grijă ce își dorește…

altfel nu se știe când dorința i se va împlini.

Nota mea: 4/5

nota 4


#2 Provocarea de Sandra Brown (Astray & Devil #2)

Provocarea - Sandra Brown.

Pentru a reuși să-și ducă misiunea la bun sfârșit, Kerry Bishop are nevoie de cineva destul de în măsură ca să o ajute să traverseze jungla din Montenegro în siguranță, până la avionul ce va aștepta după aceasta. Dar exista o problemă! Nu doar ea trebuia să ajungă de cealaltă parte, ci împreună cu cei nouă orfani cărora le era profesoară.

Astfel că, presată de timp și disperată ca totul să se termine cu bine și mai repede, tânăra se dă drept o prostituată și se încumetă să intre într-o tavernă plină de bărbați periculoși și femei care, într-adevăr, duc o viață de genul celei în care s-a deghizat. Aflându-se înăuntru, Kerry pune deja ochii pe cineva.

„Era bărbatul cel mai frumos şi periculos din tot barul. De-asta îl dorea.”

Nu era genul de mascul la care se așteptase. Bărbatul căruia reuși să-i stârnească interesul, care era mai mult beat decât treaz, se dovedește a fi Lincoln O’Neal, „unul dintre cei mai renumiți și mai prolifici fotoreporteri din lume”, după cum avea să-și dea seama Kerry puțin mai târziu. Acesta își câștigase reputația în timpul evacuării Vietnamului și nu numai. Înregistrase pe peliculă multe războaie și catastrofe, al căror martor nu putea să le fie oricine. Avea deja la activ două premii Pulitzer pentru lucrările sale mult prea realiste și, cu siguranță, mai urmau și altele.

Acum, știind cu cine are de-a face și, mai ales, că l-a făcut să-și piardă singura șansă la libertatea pe care o câștigase destul de greu, Kerry știe că o să aibă de muncă să-l convingă pe Linc să o ajute. Odată ce a aflat despre ce e vorba, bărbatul încă refuza să facă ceva în privința asta, până nu se asigura că are și el ceva de câștigat, dacă va accepta.

„- Într-o bună zi, nepăsarea ei o s-o bage rău de tot în belea.
Cage, ascunzându-și zîmbetul, își spuse că deja Kerry intrase rău de tot în belea. Linc O’Neal era cea mai mare „belea” pe care o văzuse în viața lui. Cage îl plăcea și mai mult din acest motiv. Și el fusese o mare belea și întotdeauna îl încântase reputația de a fi „băiatul rău” din oraș.”

Ajungând, într-un final, la un consens, cei doi au pornit la drum, sperând să ajungă la capăt în aceeași formație în care au și plecat. Nu le era suficient că drumul era și-așa greu de traversat și plin de obstacole că, între cei doi încăpățânați, deja izbucnise un foc lăuntric pe care amândoi încercau să-l oprească încă de la primele scântei.

Oare avea să reușească misiunea? Dar ei? Aveau să se comporte ca doi străini, după ce aceasta lua sfârșit, sau continuau să meargă pe același drum împreună?

Nota mea: 3.5/5

nota-3,5

text90455842

Publicat în Apariţii

Cărțile de sâmbătă #9


7fa97f2b054935388df347b63c4620e8

Romanele pe care le veți putea citi în luna AUGUST în colecția Alma – Iubiri de poveste, romane publicate sâmbăta la chioșcuri, împreună cu ziarul Libertatea:

6 august PLĂCERILE NOPȚII de Lorraine Heath
Volumul al patrulea al seriei Rebelii din St. James

13 august CUCERIREA UNUI DUCE de Leonora Bell
O nouă autoare și o nouă serie: Duci fără onoare

20 august APROAPE O LADY de Alissa Johnson
Încă o noutate în colecție. Primul volum al seriei Familia Harveston

27 august PĂCĂLIREA UNEI BESTII de Elizabeth Hoyt
Volumul al treilea al seriei Legenda celor patru soldați.

Sursa aici și aici.

capture-20161017-044941

Publicat în Apariţii

Vineri: „PARTENERI PERFECȚI” de Amada Quick


13659110_988071444623790_3132066341222185610_nJoel Blackstone a petrecut zece ani ca să transforme un mic magazin local într-un jucător important pe piața echipamentelor sportive și de camping. Recompensa pentru munca sa era promi-siunea bătrânului Thornquist de a-i vinde afacerea în mai puțin de un an. Din păcate, proprietarul moare pe neașteptate și-i lasă moștenire imperiul unei nepoate – o bibliotecară.

Joel consideră acest lucru doar o piedică minoră – se va oferi pur și simplu să cumpere compania de la ea. Leticia Thornquist este profund îndurerată de moartea unchiului ei și vede în moștenire ocazia perfectă de a-și schimba radical viața, mai ales după ce își surprinde logodnicul într-o postură extrem de compromițătoare. Drept pentru care se hotărăște să-și dea demisia, să se mute la Seattle și să preia conducerea companiei. Curând însă își dă seama că un obstacol major îi stă în cale – Joel Blackstone.

Prin urmare, este inevitabil ca, profesional, Joel și Letty să se înfrunte cu înflăcărare pentru câștigarea controlului asupra companiei… dar asta nu îi împiedică să realizeze că sunt parteneri perfecți în toate celelalte privințe.

Publicat în Reviews

„Cascada şoaptelor” (Cascada şoaptelor #1) de Elizabeth Langston (recenzie)


Descriere

În timp ce se antrenează pentru o cursă de mountain bike, Mark Lewis, elev în ultimul an de liceu, vede o fată misterioasă, îmbrăcată în nişte haine ciudate, stând în picioare în spatele unei cascade în pădurea din Raleigh, un oraş din Carolina de Nord. Când fata face o remarcă despre maşinăria ciudată pe care merge el, Mark se gândeşte că nu e în regulă ceva cu ea. Iar când Susanna pretinde că este o servitoare-ucenică din anul 1796, băiatul e aproape sigur că e nebună. Şi totuşi vrea să afle mai multe despre ea.

Mark începe o relaţie „la distanţă” cu Susanna prin bariera strălucitoare – şi capricioasă – a Cascadei Şoaptelor. Curios să afle cât mai multe despre perioada în care trăieşte ea şi despre viaţa ei plină de violenţă, Mark se apucă de cercetări istorice – dar cunoaşterea poate fi periculoasă. Curând, el trebuie să facă o alegere dificilă – să rişte să schimbe istoria sau să o condamne pe fata iubită la o viaţă de chin.

Gândurile mele 
 

Timpul, un duşman pe care n-ai cum să-l ignori, nici dacă ţi-ai propus să faci asta pe următorii zece ani din viaţă. Acesta este întotdeauna la doar un pas în spatele tău, urmărindu-ţi fiecare mişcare, fără a te scăpa vreo clipă din ochi, asta dacă-i are. Oricum, indiferent dacă are sau nu simţul vizual, se află mereu acolo, gata să te dea peste cap, direct de-a curmezişul. Slabe şanse să-l păcăleşti. Chiar inexistente, aş putea spune. Are aşa o plăcere sadică de a ştii totul, încât te înfioară numai când îţi adie inconştient un gând spre el.

Unde mai pui faptul că toţi am vrea să-l întoarcem după cum ne pofteşte inima? Vrem să avem, de fiecare dată, câştig de cauză în lupta aprigă cu acesta, dar şi dacă am reuşi să izbutim măcar puţin, consecinţele ar fi cu siguranţă pe măsură. Totuşi, nu toţi ne permitem să facem asta. Nu toţi ne lăsăm inima să preia acţiunile noastre, uneori destul de riscante. Nu toţi permitem dramului de nebunie ce zace în noi să acţioneze.

Şi iată că eroii noştri vor să se pună cu timpul şi să-l „joace” pe degete, pentru ca totul să iasă bine pentru cei dragi. Dar dacă încercarea lor va fi în van şi dezastrul se va abate asupra lor, cât de departe vor fi în stare să meargă? Timpul le va fi duşman până la sfârşit sau le va oferi şansa să descopere în el un posibil…aliat?!

Susanna Marsh – Wothville – 1796

Povestea debutează prin perspectiva Susannei Marsh, o tânără de 17 ani, ce aşteaptă cu nerăbdare şi uşurare ziua sa de naştere, zi în care se va putea bucura, în sfârşit, de libertate. Moartea tatălui său a dus inevitabil, pentru acea perioadă, la recăsătorirea mamei sale cu altcineva. Dar tatăl vitreg, în loc s-o ocrotească ca şi cum ar fi fost propria fiică, a dat-o ca ucenică la familia Pratt, unde a fost nevoită să facă mare parte din treburile casei.

Pe vremea aceea, mai exact în anul 1796, fetelor orfane de tată şi care proveneau din familiile sărace şi numeroase, li se făceau contracte de ucenicie, fără ca părerea lor să fie măcar luată în seamă. Contractele durau până când fetele împlineau vârsta de 18 ani sau aveau norocul de a se mărita, trebuind să se respecte anumite condiţii atât de cel care primea fata, cât şi de respectiva ucenică.

În mod normal, tinerele trebuiau să aibă vârsta minimă de 14 ani pentru a putea fi date, indiferent de munca întreprinsă acolo unde ajungeau, dar regula sau, mai bine spus, legea, în Worthville, nu se aplica astfel, iar sătenii îşi dădeau fetele de la vârste şi mai mici. Aşa este şi cazul Susannei. La doar zece ani, viaţa i s-a schimbat total, fiind nevoită să facă de mâncare, să spele, să cârpească, să facă curăţenie, să se îngrijească de grădină şi multe alte sarcini ce implicau atât creşterea copiilor deja mărişori, cât şi a noilor născuţi ce apăreau în familia Pratt.

„Vezi tu, e un joc. Încearcă să mă lovească atât de tare, încât să mă facă să plâng. Numai că eu nu plâng. Nu scot niciun sunet. Ăsta e felul meu de a-l învinge.”

Iar ea n-avea niciun cuvânt de spus. Absolut niciunul. Tot ce trebuia tânăra să facă era să se arate umilă în faţa stăpânilor, să nu încerce să fugă de sub „asediul” acestora şi să îndeplinească sarcinile zilnice şi cele care se mai puteau ivi pe viitor. N-avea niciun drept să facă vreo remarcă, să critice vreun membru al familiei, să întârzie cu mesele, să doarmă prea mult, să se uite cruciş sau altcumva, altfel ar fi suferit de pe urma acestor limitări. Şi, totuşi, nimeni nu-i perfect. Orice om greşeşte, chiar şi Susannah a făcut-o şi a avut parte de pedepse pe măsură. Pe vremea aceea, oamenii nu țineau cont prea mult de simțămintele ucenicelor și le abuzau fără urmă de conștiință.

Dar, timp de opt ani, a tăcut şi n-a spus nimănui ce se întâmplă în gospodăria familiei, atunci când stăpânului nu-i convenea ceva şi ea era cea care suporta consecinţele, deşi, de cele mai multe ori, nu era de vină. Totuşi, cei cu legea din micul sat aveau habar de cicatricile de pe picioarele fetei, dar, fiind rudă chiar cu cel care i le provocase, nu ridicaseră nici măcar un deget pentru faptele comise de Pratt asupra Susannei.

Mark Lewis – Raleigh – 2016

O altă perspectivă prin care ne este prezentată această poveste captivantă, alternând cu cea a fetei, este cea a lui Mark Lewis, un flăcău de aceeaşi vârstă cu Susanna, dar mai tânăr cu două secole. Da, aţi auzit citit bine! Pe când ea trăieşte în perioada colonistă (1796), el s-a născut într-o perioadă mai tehnologizată (2016).

„Cascada e locul cel mai grozav de pe drumul verde, şi zic asta nu numai din cauza perdelei de apă de doi metri şi jumătate lăţime. Mai e şi grota. Nu-i foarte înaltă, şi nici adâncă, dar are un aer ca din altă lume. E plină de pietre acoperite de muşchi. Locul ideal să te ascunzi, să-ţi tragi sufletul şi să fii complet singur chiar în mijlocul oraşului.”

În viaţa de zi cu zi, Mark se împarte între antrenamentele de mountain bike pentru cursa cea mare, ce se apropie rapid, îngrijirea curţilor vecinilor pentru a-şi putea întreţine pasiunea şi „războiul” tăcut dintre mama şi sora sa plecată într-un alt oraş, pentru aşa-zise cursuri de vară.

Nici acesta n-a avut o viaţă uşoară, confruntându-se des cu batjocurile şi bătăile colegilor din cauza greutăţii sale. Dar, cu ajutorul mătuşii lui, ce-l încuraja de fiecare dată să nu se dea bătut şi să caute să le dea peste nas celor care nu meritau nici să le adreseze vreun cuvânt, Mark îşi revizuieşte situaţia şi ia măsurile necesare pentru un trai mai sănătos.

După încercarea mai multor sporturi care să-l ajute să înceapă o viaţă nouă, acesta rămâne la mountain bike, aceeaşi pasiune pe care o împărtăşeşte şi tatăl său. Se îngrijeşte de alimentaţia sa, având grijă să nu mai facă excese şi, încet-încet, devine un tânăr cu o constituţie zveltă şi sănătoasă.

„Mă întreb dacă faptul că ne-am întâlnit se va dovedi a fi o binecuvântare ori un blestem.”

Astfel că, odată ce a revenit la o situaţie ceva mai normală, fetele au început să-l privească cu alţi ochi, printre care şi cea mai dorită fată din liceu. Pentru o scurtă perioadă, cei doi vor fi împreună, însă tânăra îl părăseşte la balul de sfârşit de an, chiar în mijlocul ringului, deoarece Mark nu-i acorda aceeasi atenţie ca şi antrenamentelor sale pentru curse. Totuşi, deşi ea este cea care a pus capăt relaţiei, tot ea este şi cea care îl caută pentru a se împăca. Dacă asta se va întâmpla, rămâne de văzut.

Susanna & Mark – Cascada şoaptelor

Iată că, într-una din zilele de antrenament, Mark are parte de o căzătură pe cinste, la care asistă și Susanna. Sigur vă întrebați cum este posibil așa ceva. Ei bine, se pare că în parcul din apropierea casei băiatului, se află un loc magic, numit Cascada șoaptelor, acest loc găsindu-se, totodată, și pe proprietatea familiei la care slujește Susanna. Aceasta este un fel de portal, în strânsă legătură cu timpul, ce le permite tinerilor să treacă dintr-un prezent în altul prin perdeaua de apă a cascadei.

Mark este enervat de faptul că cineva a fost martor la căzătura sa și că a mai și chicotit pe deasupra. Dar când, în sfârșit, o observă pe tânăra ce-l privește ciudat, orice sentiment avut pe moment se evaporă și curiozitatea îl acapară instant. Aceeași senzație o încearcă și pe Susanna. Amândoi se privesc unul pe celălalt ca și cum persoana din fața lor nu ar face parte din aceeași lume, din aceeași realitate.

De la această „întâlnire”, neaşteptată, pentru fiecare în parte, poate o altă încercare de-a timpului, care, la început, li s-a părut o nebunie, doar o glumă ce nu-şi avea rostul în acel moment, tinerii ajung să se revadă de fiecare dată când au ocazia. În scurt timp, descoperă din ce în ce mai multe unul despre altul, dar şi despre locurile natale şi obiceiurile cu care au crescut. Legătura dintre cei doi se amplifică, încrederea fiecăruia în celălalt creşte, iar asta pare să „observe” şi Cascada şoaptelor când începe să le dea voie să pătrundă dincolo de plasa de apă care, surprinzător, nu-i udă nici măcar puţin.

„Domnul Lewis îşi ridică încet mâna şi şi-o aşază peste a mea, palmă peste palmă, deget peste deget. Mă înfior de plăcere. E necuviincios din partea noastră să ne atingem în acest chip, dar nu-mi retrag mâna. Nimeni nu m-a atins niciodată pentru că aşa am vrut eu. Ba nu, greşesc. Am fost înghiontită, împinsă sau lovită. Dar mângâiată? Niciodată. Este atât de fascinant. Întinde şi a doua mână, iar eu îi vin în întâmpinare şi mi-o apăs pe a mea, la început timid, apoi cu mai mare curiozitate, fermecată de căldura palmei lui. Ne atingem prin bariera aceea sclipitoare – perdeaua mătăsoasă de apă care nu ne udă.”

Mi-a plăcut mult cum au fost conturate personajele, în special caracterele lor complexe, cât de armonios se încadrau în peisaj şi cum se completau unul pe altul, fără a părea mai presus de celălalt. Susanna Marsh este o tânără care a îndurat şi a trecut prin multe, încă de la o vârstă la care ar mai fi trebuit să se joace cu păpuşile. Dar n-a avut parte prea mult de ele. Acestea au dispărut şi au fost rapid înlocuite cu oameni, cu oameni ce aşteptau, la orice oră din zi şi, poate, chiar din noapte, ceva din partea ei, pe când păpuşile n-aveau cum să-şi strige dorinţele cu glas tare, ele rămânând doar nişte figuri din cârpe.

Fata a fost forţată de împrejurări să se mobilizeze rapid şi să-şi ia în primire, fără să răcnească, rolul în slujba stăpânilor ce aveau să-i controleze ani buni din viaţă. În acea zi fatidică pentru tânără (şi, poate, pentru oricine altcineva), mama sa ar fi trebuit s-o sprijine şi să nu-şi lase al doilea soţ să-i îndepărteze copilul de ea. În schimb, aceasta se lăsase uşor convinsă că fiicei sale avea să-i fie mai bine aşa, neştiind de ce tratament va avea parte odată ajunsă în sânul altei familii.

„Timp. De asta avem nevoie – de mai mult timp.”

Totuşi, Susanna a ţinut fruntea sus, a rezistat stoic şi a îndurat totul, fără a lăsa vreo lacrimă să „sară” neinvitată afară şi fără a-i da satisfacţia stăpânului că poate face chiar ce vrea din ea. Muncind din greu, şi-a câştigat cu mare efort nişte momente ale ei, în care poate să facă ce doreşte. Momente de libertate, pe care şi le petrece în locul ei special, neştiut de nimeni, Cascada şoaptelor.

„Privirile ni se încrucişează.
– Susanna…
Dintr-odată simt o sfială. Are o expresie anume întipărită pe faţă, o încordare a trupului pe care nu am mai sesizat-o la el până acum. Şi deşi n-aş şti cum să numesc emoţia asta, o simt şi eu. Între noi e ceva special. Ceva greu de definit. Ceva mai presus de prietenie.
– Trebuie să plec, spun şi mă salt pe vârfuri ca să-l sărut pe obraz, mirată de moliciunea pielii lui. Îţi mulţumesc pentru carte.
Mă trage într-o îmbrăţişare scurtă şi oftează.
– Mulţumesc pentru stele.”

Mark Lewis este elev în anul terminal de liceu, dar, deocamdată, se bucură cum poate mai bine de vacanța de vară, chiar dacă asta înseamnă să se preocupe doar de antrenamente și de job-urile pe care și le ia pentru a-și „sponsoriza” pasiunea. Un personaj puternic și determinat, care a îndurat multe până a reușit să izbăvească în lupta cu kilogramele și răutatea celor din jur. 

Momentul în care o întâlnește pe Susanna, îi evidențiază o altă calitate în fața noastră, a cititorilor, și anume răbdarea. Când a fost clar pentru amândoi că niciunul n-a înnebunit și că nu suferă de halucinații, acesta a dovedit o răbdare de fier cu Susanna, ce pare tot mai curioasă în privința lumii sale, unde atât și bărbații, cât și femeile, sunt egali între ei, unde gesturile de afecțiune sunt împărtășite în aria vizuală a tuturor, unde totul avansează într-un mod rapid și eficient. Toate astea i se păr de necrezut tinerei și încă nu poate accepta chiar fiecare noutate ce i se “aruncă” în față. Dar Mark are grijă să-i explice fiecare lucru cât mai pe înțelesul ei, grijuliu să n-o facă să pară prea neștiutoare față de lumea sa. O calitate pe care i-o admir! Câți oameni mai fac astfel în ziua de astăzi?

Totuşi, pentru câtă vreme se vor plimba dintr-un prezent într-altul, fără ca nimic să nu se întâmple? Vor reuşi să dejoace planurile timpului şi să le întoarcă în favoarea lor? Sau vor trebui să suporte consecinţele riscurilor nebuneşti pe care şi le-au asumat, continuând să se vadă unul pe altul, ignorând necesitatea cascadei?

Puterea şi voinţa Susannei de-a lupta şi de a merge mai departe, hotărârea ei de a înfrunta totul singură, compasiunea şi iubirea ei pentru copilaşii familiei de care are grijă, cât şi determinarea, încrederea şi ambiția lui Mark de a o ajuta pe noua sa prietenă să aibă parte de mult dorita libertate, m-au făcut pentru a nu ştiu câta oară să realizez de ce sunt în stare să facă unele persoane, nevoite să se maturizeze mult prea repede, pentru cei pe care-i iubesc. Toate acestea, combinate într-o manieră captivantă şi atât de realistă de către autoare, fac din acest roman o lectură irezistibilă, în care timpul îşi aşterne încă o dată efectele sale năucitoare pentru a-şi pregăti lovitura finală.

Nota mea: 4.5/5

nota 4.5

text90455842

Publicat în Reviews

Substitut (#1) de L. I. White (recenzie)


l-qtcwaaqbaj

Descriere

Într-o societate îmbătrânită şi workoholică, obsedată de cifre şi statistici, care a inventat centrul de naşteri de unde oamenii pot să îşi cumpere copii, Rena este mamă de meserie.  Are doar 19 ani şi o cuprinde panica gândindu-se la experienţa înfiorătoare de a naşte din nou fără a fi cu adevărat mamă. Va reuşi să evadeze din centrul acela toxic? Va reuşi să scape de santinele? Va reuşi Rena să simtă că trăieşte cu adevărat lângă bărbatul de care s-a îndrăgostit şi să îşi construiască propriul destin? Sau este doar naivă gândindu-se că va putea să demonstreze că nu este aşa cum sesimte – vulnerabilă şi incapabilă să se adapteze lumii reale, dependentă, subjugată  rolului prestabilit de societate.

Gândurile mele

Cartea a ajuns în biblioteca mea virtuală prin luna martie, dar de-abia pe la jumătatea lunii trecute am reușit să o citesc.

Romanul ne prezintă povestea Renei, o tânără mamă ce a avut „norocul” de a se naște într-o societate care pune mare preț pe muncă. De la mic la mare, fiecare om este dator să lucreze, pentru a aduce beneficii și rezultate pozitive acestei provincii în care trăiesc. Nici măcar cei abia născuți nu au voie să stea, fără să cotizeze la stat. Chiar dacă nu pot să muncească așa cum o face un adult, ei pozează pentru diferite reclame și produse.

Nedorind să treacă printr-o nouă criză, societatea le-a impus oamenilor să muncească zi de zi, încontinuu. De când cu această obișnuință, monotonie, aceștia au uitat să își mai trăiască propria viață și să se bucure cu adevărat de ea și de cei pe care îi iubesc. Au preferat să se piardă pe drum, neavând timp pentru nimic altceva, decât muncă și iar muncă. Nu mai pleacă în vacanțe, nu își mai iau concedii și nu își mai întemeiază familii în mod natural. Nu se mai relaxează absolut nicio clipă. 

getty_rf_photo_of_group_of_pregnant_women.

Pentru ca și femeile să muncească fără oprire, nefiind nevoite să mai intre în concediu de maternitate și, astfel, rezultatele pozitive să scadă, a fost creat un centru de unde tinerii părinți își pot comanda și cumpăra un copil pe gustul lor. Astfel, femeile din afara centrului nu mai sunt nevoite să ducă ele sarcina grea sau să își strice siluetele, ci vor putea să-și aleagă copilul așa cum și-l doresc, încă dinainte ca acesta să se nască, doar plătind suma potrivită.

În această instituție, sunt aduse fete din orfelinate care vor deține funcția de mame. Tinerele sunt crescute și educate special pentru a naște cei mai frumoși și sănătoși copii ca, mai apoi, să fie dați mai departe familiilor care oferă mai mult. Li se reamintește zilnic că asta este MI-SI-U-NEA lor acolo. 

Acestea nu au niciun drept să se bucure de faptul că au devenit mame, nu apucă nici măcar să și-i țină în brațe pentru câteva momente, că le și sunt luați. Unele dintre ele s-au obișnuit deja cu situația și sunt încântate să facă acest lucru pentru „binele omenirii”, pe când altele suferă în tăcere pentru că nu-și vor mai vedea niciodată copiii. Foarte crud din partea lor să le răpească bucuria de a fi mame în adevăratul sens al cuvântului!

„- S-a terminat. A trecut. Acum te poţi relaxa, îi spune el. „Vei primi o injecţie care o să te calmeze şi o să dormi până mâine.”
– Unde e copilul? întreabă Rena în timp ce o femeie îl scoatea din cameră. Vreau să văd copilul! E sănătos? Cum arată? începe ea să se agite din nou. Într-adevăr, exact cum a spus Leta, toţi sunt muţi, nimeni nu spune nimic, doar vocea bărbatului se aude calmă.
– L-au luat. Gata. Ţi-ai terminat treaba.
Rena simte din nou cum inima începe să îi bată cu putere, respiraţia devine accelerată. […]
– Vreau copilul, e copilul meu! De ce nu îmi răspundeţi?! De ce nu vorbeşte nimeni aici?! Vorbiţi!
– Nu e copilul tău. Copilul va fi dus la familia lui. Ai avut o misiune pe care ţi-ai îndeplinit-o. Trebuie să fii mândră de tine. Ai avut o responsabilitate importantă, îi explică bărbatul în mod mecanic dând să plece, ca şi cum nici el nu crede ceea ce spune, ca şi cum ar fi un text învăţat pe dinafară.
– Nu se poate pur şi simplu să mi-l luaţi! după care tânăra continuă cu faţa plină de lacrimi: Nu pleca, nu mă lăsa! Sunt singură aici!”

Rena face parte din a doua categorie. Nu poate suporta acest lucru. S-a produs o ruptură în ea, în momentul nașterii primului ei copil. Vrea să plece din centru și să își găsească băiețelul. Vrea să fie alături de bărbatul pe care a ajuns să-l iubească și, împreună cu acesta, să înfrunte ceea ce îi aruncă în față realitatea.

În centru, totul îi era impus, trebuia să respecte programul și să nu întârzie nicio clipă la activitățile care îi erau destinate pentru a duce o sarcină ușoară. Fiecare porție de mâncare era cu măsură, neavând voie să consume mai mult sau mai puțin decât îi era dat. Trebuia să respecte întocmai tot ce i se cerea, altfel era sancționată. Nu avea de ce să ducă grija zilei de mâine sau cu ce ar trebui să își mai ocupe timpul liber, deoarece, acolo, viața îi era programată până la ultimul minut. 

Afară, lucrurile stăteau cu totul altfel. N-avea nicio siguranță că totul va fi bine, odată ce trecea de zidurile centrului. Nu știa cum funcționează lumea de cealaltă parte și cum ar putea să o perceapă oamenii, atunci când ar vedea-o. Deoarece nu era ușor de trecut cu vederea, în special însemnul centrului pe care îl avea tatuat pe gât. Nu putea să-l ascundă la nesfârșit. Într-o zi, cineva tot ar fi descoperit-o și ar fi dus-o înapoi.

Un roman de debut incitant, scris într-o manieră simplistă, fără înflorituri ce nu-și au rostul, o distopie ce promite multe în continuare. O societate cu un regim aspru, în care lumea este obsedată de muncă, pentru a obține rezultatele scontate. O societate care consumă puțin și care nu se mai bucură de nimic altceva. O societate în care totul se cumpără cu bani, înafara fericirii și speranțelor unui posibil viitor plin de culoare. Dacă nu se vor lua măsurile necesare din timp, acest viitor nu va veni prea curând, oamenii vor avea de suferit și mai mult, iar acest regim s-ar putea răspândi în toată lumea.

Nota mea: 4/5

nota 4

Dacă v-am atras atenția, acum o puteți găsi la aproximativ 4 lei pe Google Play.

text90455842

Publicat în Uncategorized

Top 9 bloggeri: despre cea mai formativă carte pe care au citit-o


Adrian R. Ivan de pe Cerșetor de zâmbete a realizat un articol prin care a adunat părerile bloggerilor despre cărțile care i-au format, printre care și a mea. ^_^

Raluca & Ivan

Am facut un tag acum câteva minute și era un item care îți cerea să recomanzi trei cărți și m-am tot gândit obsesiv la ce ar raspunde cei cărora le-am dat tag-ul mai departe. Așa am ajuns la concluzia că ar trebui să fac un post în care să adun părerile unor bloggeri legat de cărțile lor formatoare. Cărțile care au dus la formarea personalității și a caracterului lor.

Vă invit să le citiți răspunsurile:

Yuki Black de la yukiblack.wordpress.com

’Lolita’ de Vladimir Nabokov mi s-a părut una dintre cele mai constructive cărți din cariera mea de cititoare. Cartea prezintă degradarea conștiinței umane în mod treptat, în timp ce femeia este văzută ca un trofeu. Consider că este o carte formativă datorită lucrurilor pe care am ajuns să le descopăr odată cu lecturarea cărții, modul lucid în care bărbatul privește femeia, ce înseamnă normalitatea, dar și rolul omului într-o societate greu de…

Vezi articolul original 1.841 de cuvinte mai mult