Publicat în Apariţii

Editura Corint: „Turcia lui Erdogan” de Ahmet Insel


Turcia lui Erdogan.jpg

Editura Corint lansează pe piață un nou volum în colecția Istorie – Turcia lui Erdogan de Ahmet Insel

Între visul democrației și tentația autoritară

Acest volum este un studiu bine documentat al reputatului economist și politolog AhmetInsel, care prezintă cauzele ascensiunii AKP, strategiile politice și succesele electorale ale lui Erdogan, obținute în ciuda scandalurilor de corupție și a luptei deschise cu comunitatea Gülen.

Începând din anul 2002, Turcia este condusă de Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) și de liderul său, carismaticul Recep TayyipErdogan. De atunci, statul turc s-a schimbat. În contul noii puteri s-au înregistrat, în egală măsură, succese și eșecuri. Un autoritarism tot mai accentuat și o politică de islamizare a societății au anulat treptat imaginea democratică a „Noii Turcii”.

Adusă la zi cu o prefață a autorului pentru ediția românească, Turcia lui Erdogan demonstrează că societatea turcă este frământată de aspirații contradictorii – teama de a-și pierde identitatea socio-istorică și voința de a se integra în lumea modernă.

„Concluziile volumului sunt evidente şi se impun a fi lecturate cu atenţie deosebită mai ales de cei care doresc să cunoască în profunzime Turcia şi perspectivele sale europene. Turcia şi Europa nu au ajuns nici pe departe la capătul liniei, tensiunile sunt, în continuare, la un nivel ridicat. Retorica publică rămâne combativă şi, dacă nu apar nuanţări de parcurs, s-ar putea ca aceasta să aibă efecte semnificative asupra parteneriatului strategic între Europa şi Turcia.” Cristian Diaconescu

capture-20161017-044417

Publicat în Apariţii, Fragmente

Fragmente #9 – „Cealaltă faţă a lui Aaron Manson” de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman (a doua parte)


c0e0f2ac3747fefb580d51be6a6c61c2

„— Scuze, ai spus ceva? îl ia tipul peste picior, aplecându-se batjocuritor spre Aaron. Eram într-o conversaţie plăcută cu don’şoara asta.
— Adică, cu fata mea, îl corectează şatenul, privindu-l cu superioritate şi lăsându-mă pe mine cu gura întredeschisă.
— Pardon, ai spus cumva că e fata ta?
Asta nu are cum să se termine bine.
— Eşti surd sau care e necazul tău? contraatacă Aaron. Mai spală-te în urechi.”


„— Nu muşc, insistă el. Nici nu te ating mai jos de încheietură, mă pot jura pe… ce am mai de preţ, îşi saltă sprâncenele.
— Şi ce ai mai de preţ, mă rog?
— Dacă îţi spun, risc să mă scuipi, deci nu mai întreba. Îţi spun doar că e un organ foarte important pentru mine. Şi pentru satisfacţie. E pu…
— Am înţeles, mă reped să spun, oprindu-l.
— Voiam să spun că e puţin mai jos de brâu, dar îmi place cum gândeşti! râde el.”


„— Neadevăr grăieşti, ticălosule! Stai numai să pun mâna pe tine şi o să…
Şi “nu o să”, pentru că lipsa ochelarilor îmi afectează vederea atât de tare, încât nu văd coada lopeţii la timp şi o iau în picioare, la propriu. Cad ca un fotomodel pe scenă, de parcă pământul s-a apucat să facă flotări sub ea. Desigur, eu nu am atât noroc cât să cad pe o scenă, nicigând; cad pe iarbă, unde cu siguranţă s-au uşurat cei din The Saints.
Gâtul îmi este ok, dar nu ştiu ce să zic şi de palmele care mă ustură şi furnicăturile de la genunchi. Mi-au amorţit prea repede ca să mai simt şi durere. La naiba!
Încep să mă vait şi mă răsucesc pe o parte. În mai puţin de două secunde, aud mişcare în jurul meu, apoi două mâini care se aşază pe braţul meu. Continui să îmi ţin pleoapele închise; sunt o idioată, mi-e atât de ruşine să îl mai privesc în ochii aceia ciudaţi, încât sunt în stare să înţepenesc aici, ca un mort.
— Hopa, se aude vocea lui. Se pare că ai derapat, bineînţeles, într-un stil propriu, bombăne meditativ. Respiri? Dacă încă o faci, e un semn bun. Nu o să mori de inimă rea.
Iar eu îmi dau seama că nu e deloc bun la consolări. Sincer, nici nu mă aşteptam să fie. Nu pare genul de persoană care şi-ar arăta afecţiunea faţă de cealaltă.
— Pleacă, îi cer cu voce stinsă.
— Vrei să mă exilezi de pe teritoriul celor din banda The Saints? mă întreabă cu o uimire falsă în glas. Haide, Pisică Sălbatică, nu e vreme de bronzat.
De ce nu poate să fie şi el serios măcar pentru o secundă? Oare cer prea mult?
— Mai bine recunoaşte. Vrei să rămân aici, să îţi ţin iar capul în poală – fără să mă gândesc la alte chestii, bineînţeles –, pufăie el. Şi tu să mă chemi în somn şi să mă săruţi adânc, aşa, ca o somnambulă ce eşti.
Oh, Doamne!
— Încetează, mă smiorcăi eu. Nu am făcut aşa ceva.
Iau hotărârea pe moment să îl mint pe faţă. Nu am de gând să îi dau amploare şi să continue să se amuze pe seama mea.
Ar trebui să înceteze! Nu eram eu… eram… doar eu, somnambulă. Da, adică o parte ascunsă de-a mea. Drace!
— Oh, dar nu are rost să te ruşinezi, Ochi de Pisică, chicoteşte el. Se mai întâmplă ca atunci când dormi să dai curs fanteziilor cu mine. Pot să jur că am mai auzit de undeva că sunt cel mai bun şi că nu ar mai vrea să îi dau drumul din braţe. Aveţi dreptate. Nimănui nu i-ar plăcea să mă aibă şi apoi să mă piardă.
Egoul lui e atât de umflat încât iese din raza Terrei. Ticălosul!
— Stima ta de sine mă lasă fără aer, bombăn fără vlagă.
— Ah, deci recunoşti că te las fără aer. Ce spui tu acolo, practic face parte din mine, continuă să se flateze.”


„— Mie nici dacă îmi cumpăraţi un tanc, nu ies din ţară! mă reped să spun. Nu, nu! Vreau să mă întorc acasă, nu să mă implic şi mai mult în treaba asta. Îmi ajunge pentru toată viaţa prin ce am trecut. Asta numai azi-dimineaţă. Nici nu vreau să-mi imaginez prin ce urmează să mai trec, în caz că vin cu voi. Ceea ce nu o să fac, de altminteri.
Inspir adânc după vaga mea explicaţie. Simţeam de mult nevoia să mă descarc, cu toate că nu am spus tot ce îmi trece prin minte.
— Ştii ce am înţeles din tot ce ai spus? mă întreabă Jace încruntat. Miau-miau. Atât.”


„— Ai dreptate, oftează el. Mai bine soţ. Fost soţ, se corectează. De îndată ce ieşim din aeroport, divorţul e oficial.
— Atunci, trebuie să recunosc că a fost un mariaj scurt şi nesatisfăcător. Ar trebui să munceşti cu obiectul muncii mai mult, pentru o căsnicie fericită şi rezultate bune.
Aaron îmi aruncă o privire plictisită, răspunzându-mi sec:
— O să ţin minte pe viitor. Şi o să-i comunic şi lui Adam să-ţi regleze hormonii, că prea au prins voce în tine. Au început să cânte „O, sole mio” pe ritm de salsa.
— Foarte inventiv, domnule Miller. Ai ales opţiunea „Îmi sun un prieten pentru ajutor”?”


Se ridică din pat, apoi trage de colţul păturii şi se ghemuieşte sub ea, întorcându-mi spatele ca un needucat ce e.
— Aaron! zic cu ciudă.
— Şşt, Bliss. Dorm. Asta ar trebui să faci şi tu. Stai numai puţin.
Înşfacă telefonul de pe podea şi tastează ceva. Cu toate că sunt mai mult decât curioasă să aflu cui i-a trimis mesaj, strâng din buze, abţinându-mă.
Două minute mai târziu, uşa se izbeşte cu putere de perete şi un Dylan surescitat se sprijină de cadrul uşii.
— Îmi spui şi mie ce era atât de urgent, cât să nu suporte amânare sau ce ai mai zis tu acolo?
— Da, îţi spun, mormăie Aaron înapoi. Dar, mai întâi, stinge lumina.
Încruntat, Dylan face ce i-a spus prietenul meu nătâng.
— Gata. Mersi, frate. Acum poţi închide uşa după tine, chicoteşte el.
Serios? Pentru asta l-a chemat pe Dylan aici? Ca să-i stingă lumina? Dar ce, lui îi cad picioarele dacă se deplasează?

Sursa pozei: pinterest.com
Fragmente preluate de la autoare.

capture-20161017-044000

Publicat în Reviews

„Misterul gemenelor” de Adi Rule (recenzie)


img_20170226_190947
Descriere

Un mit întunecat a ținut-o ascunsă.

Dar acum secretul a ieșit la iveală.

De optsprezece ani, o fată fără nume − o aripi-roșii − trăiește ascunsă într-un pod, într-un oraș străjuit de marele vulcan Mol, în timp ce sora ei geamănă, Jey, este în ochii lumii singurul copil al familiei. Tatăl lor sperase că fata ascunsă va deveni în timp o ființă omenească normală, nu creatura monstruoasă prevestită de mitologie, așa ca îi cruțase viața.

Numai că într-o zi cele două surori fac schimb de identități, iar fata fără nume este atacată în drum spre casă. Astfel, este nevoită să cheme în ajutor forțele focului și să elibereze puterile ascunse în corpul ei și totodată să-și dezvăluie secretul bine păstrat. Însă când Jey dispare și orașul este pe cale de a fi nimicit de foc, fata aripi-roșii trebuie să-și aleagă un nume și un drum și să tragă o linie între mit și istorie, pentru a dovedi că nu este un monstru și pentru a-și salva sora și orașul.

„Scriind la persoana întâi, Adi Rule folosește un limbaj pătrunzător și însuflețit pentru a descrie o cultură cu propriii zei și monștri, îmbinând lumile vechi cu noile tehnologii… Autoarea oferă o aventură amuzantă și captivantă cititorilor care s-au plictisit de eroinele cu ochi de căprioară care leșină în fața eroilor chipeși.” Kirkus Reviews

Gândurile mele

O carte care mi-a plăcut mult! Sper că povestea nu se oprește aici, deoarece simt că nu s-a spus chiar totul și mai sunt destule lucruri de lămurit. Vreau să cunosc mai bine personajele și să înțeleg unele decizii care i-au influențat să facă anumite chestii pe parcursul acestei lecturi. În plus, chiar vreau o continuare, deoarece finalul pare unul care promite neapărat una!

Pentru fata fără nume, viața nu a fost prea ușoară. Încă din fragedă pruncie, a fost ascunsă de ochii lumii, pentru a nu ajunge să fie omorâtă din cauza a ceea ce era. O aripi-roșii. Copilul unui alter cu o ființă umană. O „creatură” ce poartă „urmele” strămoșilor săi: un fel de pânză de păianjen formată din o mie de cicatrice roșii și foarte urâte. Acești copii nu se nasc oricum, ci provin din gemeni, doar că celălalt este un simplu și nevinovat om care, oricând, poate fi jucat pe degete și instigat împotriva „monstrului” ce i-a devenit frate sau soră.

„Arătam ca două fete obișnuite. Nu mai mult de optsprezece ani. Ea, cu o căciuliță galben – deschis, eu, cu fața pe jumătate ascunsă de ochelari negri. Cu picioarele atârnând în gol, părul fluturând în ceața orașului Caldaras, buclele lungi amestecându-se. Aveam brațele încolăcite printre zăbrelele de metal ale vechiului aviariu care reflectă lumina răsăritului, mult deasupra pieței. Aici, sus, eu și Jey am putea părea asemănătoare oricui s-ar întâmpla să-și ridice privirile și să ne descopere. Am putea părea chiar surori. Însă nimeni nu ne-ar putea acuza de adevăr. Suntem prea departe ca să știe careva că suntem gemene – ca să-și dea seama că numai una dintre noi e ființă omenească.”

Pe când geamăna sa, Jey Fairweather, își trăia propria viață, mergând ca un copil normal la școală, distrându-se la petreceri cu prietenii săi, îndrăgostindu-se și interacționând cu cei din jur, tânăra noastră își petrecea majoritatea timpului în casă, citind romane de duzină sau grădinărind în sera familiei, o pasiune desprinsă de la tatăl său. Nu avea voie să stea prea mult pe afară, unde secretul ce o învăluia putea fi descoperit de oricine ar fi devenit prea curios în privința ei.

Când era mică, mai făcea uneori schimb cu sora sa și se aventura pe străzile orașului Caldaras de mână cu tatăl ei, pentru a gusta puțin din viața oamenilor, dar, întotdeauna, indiferent de vreme, purta haine care să-i acopere spatele și ochelari care să-i ascundă privirea albastră, în totală contradicție cu ochii căprui, aproape negri, ai lui Jey. Deși erau gemene, culoarea distinctă a ochilor ar fi pus-o în pericol și i-ar fi adus la ușa casei pe cei care îi vânează pe aripi-roșii, încă de când Războiul Pământului Topit a luat sfârșit acum o mie de ani.

„Potrivit legendei, aripi-roșii, în alianță cu monstrul Bet-Nef, au fost combatanții cei mai brutali din Războiul Pământului Topit. Ei i-au măcelărit sistematic pe alteri -inclusiv pe proprii părinți -, iar când legiunile lui Bet-Nef au ajuns în orașul Caldaras, au ucis preoți, civili, chiar și copii. Legendele nu se încurcă cu jumătate de măsură.”

Ca în fiecare lună, fetele ieșeau amândouă pentru un răsărit și rugăciunile de dimineață. Deoarece gemenei sale îi plăcea să împărtășească crezurile religiei cu cineva, fata fără nume o acompania și se rugau împreună. Mai mult Jey, vă spun sincer. Totuși, tânăra nu scăpa de privirile mustrătoare aruncate de sora ei și nu avea de ales, decât să mulțumească și ea Regelui Rasus pentru lumina ce o primeau în fiecare zi.

În acea zi, însă, după ce s-au despărțit, Jey pornind spre școală, iar eroina noastră luându-o pe străduțele ocolitoare ale orașului, pentru a nu intra în vizorul celor care o doreau moartă, se trezește cu doi preoți voinici pe urmele ei. Și, astfel, pentru a scăpa de aceștia și pentru a-l ajuta și pe tânărul ce i-a sărit în ajutor, ceva în ea se dezlănțuie, scântei răzlețe mistuind-o pe interior, iar secretul păstrat timp de optsprezece ani nu mai este așa de secret pentru cultul ce-i vrea dispăruți pe vecie pe cei ca ea.

Lăsând preoții desfigurați și răniți grav pe caldarâm, tinerii găsesc refugiu în clădirea ce găzduiește buletinul zilnic al Caldaras-ului. Băiatul care a ajutat-o (mai mult încasându-o, însă distrăgându-le totuși atenția urmăritorilor), Corvin, și care ajunsese și el destul de șifonat, se părea că era fratele Narei Blake, redactorul-șef al ziarului. Astfel, cu ajutorul ei, au reușit să scape de Garda ce-și făcea rondul pe acolo și de cei care i-au atacat.

„Există aripi-roșii în realitate? Buletinul își trâmbița senzaționalul articol la nesfârșit în mintea mea. Chiar sunt o amenințare vicleană, cum spune Toiagul de Onix? Faptul că nu exist m-a ținut întotdeauna un pic mai în siguranță. Sau poate i-a ținut pe ceilalți un pic mai protejați de mine? Dar adineauri, preoții aceia din gang, focul pe care l-am provocat…

Azi e ziua în care am devenit reală.”

După o scurtă discuție „ca între fete”, puștoaica pare să o placă pe Nara, deși cea din urmă simte că ea ar vrea să-i mai spună și altceva, înafară de cuvintele mai mult bâlbâite pe care le aruncase deja. Neavând încă suficientă încredere în cei de lângă ea, fata fără nume refuză să se dea de gol în privința a ceea ce este și a făcut și pleacă spre casă. Dar ziarista nu se lasă așa ușor și o găsește, spunându-i că știe ce este și că are nevoie de ajutorul ei. Gruparea lor avea nevoie de un aripi-roșii, pentru a salva orașul de la distrugere, în schimbul apărării ei de cei care o voiau moartă. Tânăra se ține însă tare, tot dând înainte cu faptul că nu are habar despre ce vorbește și că nu au ce să mai discute.

Ajunsă acasă, se trezește cu soră-sa pe capul ei. Geamăna voia ca, în dimineața următoare, să se dea drept ea și să-l ajute pe tatăl lor pe Insula Roet, unde acesta era grădinar, dar el nu trebuia să știe. Jey era o fire mult prea naivă care se îndrăgostea foarte ușor. Fata voia să meargă la întâlnire cu prietenul ei, dar părintele lor nu era de acord, așa că făcea asta pe ascuns. Eroina noastră acceptă până la urmă, chiar dacă știe că nu este bine. Cineva ar putea să-și dea seama că nu e Jey și ar alerta lumea de prezența ei. Totuși, dorința de a vedea grădinile luxuriante ale Împărătesei era mult mai mare și sora ei profita de acest lucru pe deplin.

„Chiar și aici, în aceeași uniformă ca toată lumea, ești o floare printre buruieni.”

Însă, timpul petrecut pe insulă o aduce în vizorul lui Zahi. Aripi-roșii crezuse că el este un simplu muncitor, dar tânărul era, de fapt, fiul cel mic al Împărătesei. În seara respectivă, primește o invitație la petrecerea ce urmează a fi dată la palat. Rândurile scrise se adresau lui Jey, cea care există, și, astfel, descoperă adevărul despre băiatul pentru care făcuse o mică pasiune, deși nu-și dădea seama de asta deocamdată.

Între timp, apăruse o plantă ce ar fi putut s-o dea de gol, dacă s-ar fi aflat prea aproape de ea. Orhideea incandescentă. Aceasta lumina puternic, atunci când un aripi-roșii se afla prin preajmă. Floarea fusese dusă la palatul de pe insulă și era păstrată în siguranță, pentru a fi dezvăluită la Crepuscul, seara dinaintea Întunericului Adânc. Un eveniment important pentru omenire, deoarece urma un an întreg fără lumina zilei.

„- Tată, încep eu, fără să știu cum aveam să continui.
El se întoarce, cu sprâncenele stufoase și albe ridicate.
– Ce-i?
– Eu…, mă opresc.   
Respiră.
– Știai că am foc în mine?
Ochii lui sunt ca două jumătăți de lună când zâmbește.
– Întotdeauna am știut.”

Tot gândindu-se și răzgândindu-se, fata alege să meargă ea la petrecere, jucându-și rolul până la capăt, dar preferă salopeta de grădinar, în locul unei rochii festive. Voia să găsească orhideea și s-o distrugă, pentru a nu fi descoperită. Dar identitatea ei falsă cade, atunci când Bonner, prietenul surorii sale (total diferit de ceea ce mi-am imaginat eu, dar un adevărat nemernic, chiar dacă tremura de frică în fața gemenei), își dă seama că nu este iubita lui. Amenințată cu viața lui Jey, fata pleacă cu acesta spre Templu, vizuina celor care o vânează. Acolo, Toiagul de Onix, unul dintre cei mai puternici preoți din Caldaras, și Cei Frumoși o îmbie spre moarte, rănindu-o și aruncându-o în lacul Valul de Azur. Această apă era renumită pentru faptul că nu puteai înota lejer în ea, deoarece nu ar mai fi rămas nimic din tine, cu excepția oaselor. Încântător, nu-i așa?

Fata este însă o aripi-roșii, focul era a doua ei natură, acum că îl descoperise în ea. Lacul fierbinte nu o va răni, după cum avea să afle. Dar oboseala cauzată de înot și rănile căpătate de la preoți și de la lanțurile ce o ținuseră înlănțuită își pun amprenta pe ea, astfel, ajunsă la mal, doarme trei zile neîntrerupt, timp în care Jey dispare, iar tatăl ei nu pare să fie nici acesta pe nicăieri. Acceptă într-un final ajutorul oferit de Nara Blake și acoliții săi, cu condiția de a-i salva mai întâi sora, și apoi orașul. Cu noii săi prieteni, tânăra pornește într-o cursă pe viață și pe moarte, pentru a demonstra că nu este un monstru, ci o ființă ca oricare alta, doar că una mai specială.

Și, poate că, până la urmă, nu este nevoie să ai neapărat un nume, ca să fii cineva. Faptele sunt cele care vorbesc. Ele sunt puterea noastră.

Legendele și miturile în jurul cărora este țesută întreaga poveste, numeroasele plante luxuriante cu denumiri originale ce ne însoțesc cu fiecare pagină dată, evenimentele ce abundă în istorie și  locațiile de-a dreptul ireale ale orașului acoperit de cenușă, fac din acest volum o lume unică, fascinantă și plină de culoare. O lume în care noul se îmbină armonios cu vechiul, o lume în care încrederea în tine și în forțele proprii sunt mai presus decât un nume ce nu ți-a fost dat.

Nota mea: 4/5

nota-4

Cartea mi-a fost oferită de Editura Corint (Leda Edge), noul colaborator al blogului, căruia îi mulțumesc tare mult! O puteți achiziționa de aici.

12717389_483643395152187_3172202317149822884_n

capture-20160928-044054

Publicat în Uncategorized

Lansare „Doze Culturale”


Cultura nu este altceva decât drumul către libertate.” – Sergiu Celibidache

În zilele noastre, când totul se trăieşte la maxim şi într-o viteză ameţitoare, cultura pare să nu se mai regăsească în viaţa omului modern pentru care informaţia trebuie să vină rapid şi în doze esenţiale. Într-un asemenea context social, site-ul Doze Culturale îşi propune promovarea culturii într-un mod accesibil şi adaptarea informaţiei la traiul zilnic pentru a putea fi asimilată cu uşurinţă şi rapiditate. De asemenea, printre obiectivele Doze Culturale se regăseşte şi susţinerea talentelor artistice naţionale şi implicit promovarea culturii române.

Site-ul Doze Culturale a fost înfiinţat în data de 4 feb. 2017 și este lansat în data de 4 mar. 2017 de către Roberto Kuzmanovic şi Mara Caloian, având drept scop promovarea culturii atât pe plan naţional cât şi internaţional. Se doreşte oferirea informaţiei culturale într-un mod cât mai profesionist şi, în acelaşi timp, facil pentru cititor. Sunt abordate diverse domenii precum literatură, artă, travel sau istorie, dar şi interviuri cu personalităţi din zona cultural-artistică. În afara informaţiei documentate prezentată prin intermediul site-ului, Doze Culturale îşi propune şi realizarea unor evenimente offline precum şi editarea unor publicaţii cu caracter cultural-artistic.

capture-20161017-044417

Publicat în Apariţii, Uncategorized

Lansarea romanului „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” de Cristina Nemerovschi


lansare-zilele-noastre-verona.jpg

Editura Herg Benet și Cărturești vă invită vineri, 10 martie, la lansarea romanului „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, a paisprezecea carte semnată de Cristina Nemerovschi. Evenimentul va avea loc de la ora 19, la ceainăria librăriei Cărturești Verona (Strada Pictor Arthur Verona, nr. 13).

Alături de autoare, despre roman vor vorbi scriitoarele Camelia Cavadia și Alina Pavelescu.

În ziua în care se internează în sanatoriu pentru a-și depăși tulburările de anxietate și pentru a se împăca odată pentru totdeauna cu o traumă din trecut, Anei nici nu-i trece prin cap că se va îndrăgosti fulgerător de un tânăr misterios și fascinant, dar cu care nu poate fi împreună. În timp ce vara se apropie de sfârșit, în decorul uneori idilic, alteori gotic al sanatoriului, Ana se vede prinsă într-un vârtej sofisticat și îndrăzneț, care va deveni și mai tulburător odată cu evenimentul tragic care le schimbă tuturor viețile. O scriitoare depresivă cu tendințe de sinucidere, un fotomodel narcisist, o adolescentă bipolară, un puști rebel și… Ana, care nu-și dorește decât să se regăsească. Împreună sunt Învingătorii.

„Scrisă cu măiestrie, cartea captivează și emoționează de la început și până la sfârșit.” (serialreaders.com)

“O carte cu substanță, bine construită în jurul a ceea ce face mintea din oameni, plină de acțiune, de sentimente și suflete frumoase, Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată mi-a oferit o puternică perspectivă asupra vieții și mi-a băgat în cap gândul că orice s-ar întâmpla, trebuie să ieșim învingători, să luptăm până la capăt, chiar dacă este o lumină la capătul tunelului sau nu. E ge-ni-a-lă!” (wearewomenofletters.wordpress.com)

“În Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată, nu numai oamenii sunt personaje. Tulburările psihice capătă propria voce, fiind cumva maestrul păpușar. Spectacolul e un carusel în care fiecare dintre cei cinci tineri se schimonosește în fel și chip. Lupta cu traumele. Corpul și mintea incontrolabile. Halucinațiile. Coșmarurile. Furia. Teama. Stările-culori. Viața văzută prin vată. Șocul că ți s-a întîmplat tocmai ție. Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată este un roman bine scris, amuzant și sfîșietor, emoționant și intens. Este cea mai umană carte a Cristinei Nemerovschi și, totodată, cea mai importantă.” (societatesicultura.ro)

„Un thriller psihologic senzational din care iti va fi foarte greu sa te deconectezi.” (iubescsacitesc.ro)

„Mi s-a părut cel mai intens și sensibil roman al Cristinei, o dovadă că poate scrie orice și despre orice, fără să-și piardă originalitatea.” (cititoriferoce.weebly.com)

 “O carte complexă care acoperă o largă paletă de teme, precum iubirea, moartea, destinul, suferința, arta, timpul, trăirile interioare, lupta pentru supraviețuire, depresia, anxietatea, prejudecățile și prietenia adevărată. Este o carte emoționantă și răvășitoare, o lecție de viață. Recomand cartea tuturor celor care vor să se descopere pe ei înșiși, celor în interiorul cărora s-a stricat ceva, celor care se luptă cu bolile descrise în acest roman, dar în ciuda acestora, știu cum să trăiască.” (twistinmysobriety-alexa.blogspot.ro)

„Romanul Cristinei Nemerovschi este, în același timp, o meditație despre pierdere, o poveste despre prietenie și dragoste nonposesivă, o pledoarie pentru asumarea serioasă și empatică a dezechilibrelor psihice (atât în dimensiunea lor întunecată, generatoare de consecințe periculoase social, cât și în dimensiunea lor catalitică pentru o călătorie spre căutarea autenticității sinelui) mai ales printre tineri, o pledoarie care sper să sensibilizeze cât mai mulți cititori și să contribuie la ecologizarea prejudecăților legate de afecțiunile psihiatrice.” (blog.libris.ro)

„Felul in care e scrisa, felul in care Cristina povesteste prin ochii Anei despre suferinta prin care trece o persoana cu anxietate este atat de descriptiv incat ai impresia ca traiesti si tu odata cu Ana starile ei. Ca esti acolo in poveste. Ca suferi odata cu ea. Ca te bucuri odata cu ea. Si asta este, zic eu meritul unui scriitor talentat. Sa transmita folosindu-se de cuvinte si dincolo de cuvinte, stari, emotii, sentimente.” (softblog.eu)

„Încă de la primele pagini m-am gândit la Muntele vrăjit și la Pădurea norvegiană, la Thomas Mann și la Haruki Murakami, doi autori care-mi sunt dragi sincer și ale căror cărți ar putea fi folosite uneori pentru a mă descrie pe mine, cu tot inexplicabilul și absurdul din mine. Și dincolo de tot ce poți spune obiectiv despre Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată e ceea ce ține de subiectiv: cartea asta m-a făcut să am curajul necesar să recunosc niște lucruri față de mine și față de cei apropiați.” (irrefutabilis.blogspot.ro)

Despre Cristina Nemerovschi: http://cristinanemerovschi.ro/cristina-nemerovschi

capture-20161017-044417