Descendența – Cristina Zegheru (recenzie)

Descriere

Jessica află că este șaman și că are darul de a vedea spiritele.
Acuzată de vandalism pe nedrept, este trimisă la Institutul psihiatric K.E.I. unde va cunoaște și alți adolescenți cu puteri supranaturale.

Se leagă prietenii, se crează divergențe și înflorește o poveste de dragoste între două persoane aparent opuse. O poveste care va dăinui dincolo de realitatea umană în care suntem obișnuiți să credem.

Două lumi, un singur suflet.

Gândurile mele

Încă de când a apărut cartea, am fost intrigată de copertă și de ceea ce scrie pe spatele ei. N-am mai întâlnit șamani în nicio lectură citită de mine până acum, așa că, de cum am văzut-o la târg, n-am stat prea mult pe gânduri și am luat-o.

Mi-a plăcut ceea am citit, chiar dacă am întâmpinat anumite lipsuri pe parcurs. De aceea, cred că ar fi necesară o continuare, deoarece ar mai fi destul loc pentru dezvoltarea ideii. În plus, avem nevoie de răspunsuri. Unele evenimente importante nu au fost elucidate și am rămas cu multe întrebări de pe urma lor. Totodată, finalul poate fi luat drept un nou început pentru personajul principal care abia ce și-a acceptat menirea. Drumul Jessicăi nu s-a terminat încă și mai are multe de descoperit și de învățat pentru a ajunge un șaman puternic, așa cum au fost părinții ei.

„- Trebuie să intru, altfel nu voi afla niciodată nimic, răspund…
– Încă te poți opri, șoptește.”

Așa cum reiese și din descrierea de mai sus, tânăra ajunge să fie judecată pe nedrept de ceva ce știe cu siguranță că n-a făcut, însă directorul liceului este de neînduplecat în privința asta, iar bunica pare să fie de acord cu acesta, fără să-i acorde nicio clipă prezumția de nevinovăție nepoatei sale. Probe necunoscute atât ei, cât și nouă, conduc spre laboratorul unde Jessica își susținea meditațiile. Se presupune că există o filmare ce arată că locul a fost vandalizat de ea și alți doi colegi. Pentru a nu fi exmatriculată, tânăra este trimisă la Institutul psihiatric K.E.I, fără să aibă șansa de a se apăra.

Înainte de plecare, aceasta descoperă că este un șaman și că poate vedea spirite, unul anume conducând-o spre câteva lucruri de-ale mamei sale, printre care un lănțișor și o scrisoare ce-i mai ridică puțin din vălul de secrete de pe ochi. Visele urâte de-a lungul vieții, care începuseră să pară din ce în ce mai reale în ultima vreme, lăsându-i urme pe corp, au legătură cu ceea ce a aflat, iar acum că ușa a fost deschisă, nu mai poate da înapoi. Cineva o vrea pentru puterea ei, iar fire invizbile din jur par să o conducă chiar în gura lupului.

„Dacă aș spune cuiva că văd spirite, cine m-ar crede?”

Șederea la Institut nu e una prea măgulitoare, iar serviciile pe care le oferă tinerilor cu probleme sunt limitate, impunându-li-se anumite reguli stricte și sarcini obligatorii de dus la bun sfârșit, fără a le oferi prea mult timp liber de gândit. Un loc care ar trebui să-i ajute să se îndrepte, nu face decât să le urmărească fiecare mișcare și să le interpreteze fiecare cuvânt după bunul plac, prelungindu-le și mai mult agonia în acel sanctuar uitat de lume.

Puștoaica încearcă să se țină la distanță de noii colegi, crezând că aceștia chiar ar putea avea probleme, deși poate că au ajuns acolo din același motiv ca și ea. Însă nu se poate detașa să fie mai prietenoasă, nu când unii o vor moartă, alții o urăsc și Institutul nu pare să vrea a-i da drumul prea curând. Se simte încolțită și cu greu reușește să iasă din carapace, atunci când neîncrederea este la ordinea zilei, iar gândurile că s-ar putea să fie nebună îi cutreieră prin cap.

„Să pot dormi, șoptesc în sinea mea și mă gândesc când a fost ultima dată când am avut o noapte liniștită, fără coșmaruri.

– A trecut atât de mult timp…”

Jessica mi s-a părut o fire slabă și cam plângăcioasă. Nu prea am empatizat cu ea și nu o condamn pentru asta. Coșmarele pe care le-a avut și încă le mai are au contribuit suficient de mult la acest aspect și nimeni nu a fost la capătul patului ca să o liniștească, să-i spună că o să fie bine și că nimic rău din ce a visat n-o să se întâmple. Însă, chiar și așa, speram de la ea la ceva mai multă tărie de caracter, fapt insuflat de replicile schimbate cu prietena sa, înainte ca totul să o ia razna. Se pare că a fost doar o mască sub care se ascundea, sperând că nimeni nu avea să vadă cât e de speriată pe interior.

Autoarea are un stil ușor de urmărit, încât nici nu simți când ai ajuns deja la final. Mi-aș dori să mai citesc cărți de-ale ei pe viitor, dar, în mod special, mi-aș dori ca Descendența să devină o serie. Povestea chiar are potențial și ar fi păcat să rămână doar un volum de sine stătător.

Nota mea: 3.5/5