Publicat în Tag-uri şi lepşe

Leapșa printre cărțile contemporane românești


b7cd273c54379185e2ecc79ca06d6034

O leapșă tare faină preluată de la Cătălina (Porția de citit) și Adriana (Prefață de carte).

Primul autor român contemporan – ce carte ai citit?

Chris Simion – Ce ne spunem când nu ne vorbim. (recenzia aici)

hyperliteratura-ce-ne-spunem-recenzie

De la ce autor român contemporan ai citit cele mai multe cărți?

Corina Cîndea. Am citit 7 cărți și jumătate! Se pune, nu? Chiar dacă doar 5 dintre cărțile sale s-au publicat până acum, eu le-am citit pe toate pe Wattpad, așteptând cu sufletul la gură fiecare capitol ce urma. Pe locul doi se clasează Monica Ramirez cu seria mea de suflet Alina Marinescu (6 volume). În curând vor urma și celelalte cărți ale autoarei și locurile se vor putea schimba. Iar pe locul al treilea, se află Oana Arion cu seria Nemuritor, unde am citit doar primele 3 volume, de altfel singurele apărute. Îl așteptăm pe următorul, cici!

Cuplul preferat din cărțile românești contemporane.

Aș putea să nu răspund la această cerință? Nu de alta, dar sunt mai multe de enumerat, fiecare a avut ceva special care m-a atras. Fie, o fac și pe asta atunci. Printre multele cupluri care m-au ținut aproape și m-au fascinat, se numără și cel format din Aria & Hunter (Triplu H, vol. 2). Pur și simplu, i-am adorat pentru chimia intensă, aproape palpabilă care exista între ei doi. Deși la început nu dădeau semne că ar putea fi ceva acolo, a fost nevoie doar de un catalizator (pe nume Hayley!) care să le zdruncine viețile și să-i facă să-și recunoască sentimentele.

Eroul din cărțile românești contemporane în mâinile căruia ți-ai pune viața?

Merg pe mâna lui Marius Stephano, care are deja grijă de mine, indiferent unde se află.

Fantasy sau romance românesc?

Ambele. Împreună sau separat, nu contează!

Cărți românești – nume românești? Sau cărți românești – nume străine?

Nu am preferințe. Atât timp cât mă prind, n-are importanță sub ce nume sunt semnate.

Eroina preferată?

Pe de o parte, Rose Hathaway, iar pe de altă parte, Alina Marinescu.

Ultima carte românească citită?

Visucy de Zanuka Lisandros (Ioana Dumitrăchescu)

img_20170411_171622

Care este următoarea carte semnată de un autor român contemporan pe care ți-ai propus să o citești?

Tentații de Corina Ozon.

IMG_20170412_115748

Un mesaj pentru autorii români contemporani.

Să nu vă opriți vreodată din scris, fiindcă o faceți foarte bine! ^^

Le provoc mai departe pe: Duca de la Reader’s RepublicTeo de la Din dragoste pentru cărțiSimona de la Adventures after tea și Simona de la Shattering Words.

8

Publicat în Recomandări

Se poartă cărţile. Întotdeauna.


Pentru că tot suntem în vacanţă (unii dintre noi – eu mai am vreo 3 zile până voi fi) şi pentru că, în mai puţin de o săptămână, este şi Crăciunul, m-am gândit să vă fac câteva recomandări de carte, în caz că nu ştiţi ce să mai citiţi sau să oferiţi cadou în perioada aceasta. Aşa că, să-i dăm bătaie!

hyperliteratura-ce-ne-spunem-recenzie

Ce ne spunem când nu ne vorbim de Chris Simion

„Când eşti pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere, fiecare secundă te costă altfel. Moartea îmi zâmbeşte din colţul camerei. Mi-ai şoptit toată copilăria că viaţa trebuie să fie o eternă lecţie în care să ne pregătim să murim. Mă auzi? Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte. În fiecare răsărit de soare există ceva frumos. Călătoria aceasta nu poate avea sfârşit.”

Cartea este structurată sub formă de corespondenţă prin email-uri, datorită acestei structuri citindu-se destul de repede chiar. Acest lucru a conferit şi o oarecare frumuseţe lecturii şi chiar m-a făcut să vreau cu ardoare să aflu ceea ce simt şi trăiesc cele două personaje, floarea_soarelui şi zmeul_albastru, atunci când au fost împreună şi acum că nu mai sunt.

Romanul ne vorbeşte despre veşnicul conflict dintre raţiune şi inimă, dintre ceea ce trebuie să faci şi ceea ce simţi cu adevărat. Nu este chiar uşor să digeri tot ceea ce-ţi transmite această carte, dar, cu răbdare şi atenţie, vei putea reuşi să vezi dincolo de suprafaţă, vei descoperi alte înţelesuri, într-un final, rămânând cu senzaţia aceea că ai purtat o discuţie irevocabil de sinceră, chiar cu tine însuţi.

Citește în continuare „Se poartă cărţile. Întotdeauna.”

Publicat în Recenzii

„40 de zile” de Chris Simion (recenzie)


chris-simion-coperta-40-de-zileDescriere

Au fost odată ca niciodată un Zmeu Albastru şi o Floarea Soarelui. Într-o zi, Zmeul i-a dat Florii un băţ şi o aţă, ca un fel de undiţă, şi i a spus: „Ai încredere că, atâta timp cât stau lângă tine, băţul e prins de cer şi nu se poate desprinde”. Floarea Soarelui s-a agăţat de funia băţului, a urcat pe inimă, a închis ochii şi a început să se legene. Fiecare bătaie a inimii ţinea locul unei cărămizi. Aşa îşi construiau lumea. După câteva veacuri, Floarea Soarelui a atins din greşeală Cerul. S-a speriat atât de tare de fericire, încât a deschis ochii. Era singură. Zmeul Albastru nu mai era. A fost exact cât să cadă din Cer, să se izbească de pământ şi într-o secundă să se facă ţăndări. Când Zmeul s-a întors, a fost prea târziu. Fiecare mângâiere pe care i-o broda pe suflet năştea o lacrimă. Şi fiecare lacrimă făcea să crească-n locul ei… un cactus. Povestea oamenilor cactuşi este povestea celor care au îndemânarea să (se) mintă.

Un roman scris în 40 de zile, un joc al introspecţiei şi al (re)găsirii de sine. Recomandat persoanelor aflate în derută existenţială, cu alergie la minciună şi cu tulburări de maturitate. Jocul începe cu o singură pistă: sufletul tău. În fiecare zi cobori în tine, în adânc. N-ai cum să te-ntorci, n-ai cum să te opreşti, ci doar să mergi înainte. Ultima zi este răscrucea, momentul deciziei: „încotro?”. Cele 40 de zile de reflecţie şi sinceritate îţi dau răspunsul şi la final nu mai ai nicio şansă de ezitare… simţi exact pe unde s-o iei.

Gândurile mele

Carte primită din partea Editurii Trei. Mulţumesc mult!

Dacă în Ce ne spunem când nu ne vorbim am fost prinşi într-o poveste de dragoste contrastantă, lăsându-ne duşi de val de legătura profundă şi molipsitoare dintre floarea_soarelui şi zmeul_albastru, 40 de zile ne aduce faţă-n faţă cu o altă etapă existenţială prin care trec personajele noastre, o etapă în care ne vom regăsi cu toţii sau, cel puţin, vom trece prin ea la un moment dat.

Avem de-a face cu o floarea_soarelui oarecum diferită de cea care era odată, aceasta ajungând să nu se mai recunoască în propria persoană. Sufletul îi este îngreunat şi măcinat de o durere acută, aproape palpabilă, care o devorează lent şi necruţător, o durere pricinuită de aşa-zisul ei suflet-insulă care o părăseşte fără absolut niciun cuvânt la adresa ei.

„Cactuşii ies din inimă şi apar pe corp când eşti trădat de sufletul pe care-l iubeşti.”

Golul imens pe care acesta i l-a lăsat în piept, smulgându-i bucăţi de suflet cu o nepăsare cruntă, rece, o copleşeşte total şi irevocabil, iar ea simte că nu-şi mai (re)găseşte locul în basmul pe care şi l-au construit şi însuşit împreună cu atâta dragoste şi entuziasm la început de drum. Acum, basmul şi visele s-au spulberat pentru floarea_soarelui, acestea lăsând-o tristă, nostalgică şi îndurerată, cu o viaţă presărată în minciuni şi neputinţă. Cu o viaţă presărată în…cactuşi. Aşa că, nemaisuportând să-şi plângă de milă şi să se tot frământe în aşteptarea lui, personajul nostru feminin pleacă în căutarea eliberării, a regăsirii de sine, dorind să se cureţe de murdăria infectă din interiorul său, să mărturisească sincer, fără ascunzişuri, tot ceea ce o împresoară şi n-o mai lasă să trăiască cu adevărat.

„Am ars tot timpul nostru dansând ca nebunii, fără să realizăm că de la un moment dat, dansam pe marginea prăpastiei. L-am iubit fără întrerupere, în toate respiraţiile şi în toate pauzele dintre respiraţii. L-am iubit nemeritat. Am existat iubindu-l.”

Ajunsă la o mănăstire, după un drum lung, obositor, dar foarte prielnic pentru viitorul ei, aceasta are parte de o discuţie lejeră, semnificativă cu părintele, ajungând să-şi răspundă singură la unele întrebări ce-i împovărau sufletul şi mintea. În urma acesteia, i se propune ca timp de 40 de zile să ia un fel de pauză ce constă în rugăciuni şi post, în care să se regăsească şi să reflecteze asupra a ceea ce simte şi a ceea ce o înconjoară, în care să înveţe cum să-şi scoată cactuşii din ea, în care…să pornească într-o călătorie sinceră cu ea însăşi.

„Iubirea nu are timp trecut şi nici viitor, Floarea-Soarelui. Iubirea e continuă în prezent. Nu poţi să spui l-am iubit şi acum nu-l mai iubesc. Asta nu există. Poţi să spui am crezut că l-am iubit.”

Totuşi, de ce 40 de zile? De ce nu 10 sau 15? Ei, bine, acest număr, 40, este unul plin de semnificaţii profunde, reprezentând puterea interioară de a merge mai departe, de a te regăsi când credeai că totul este pierdut, de a te purifica.

Conform Bibliei, mai exact, Sfintelor Scripturi, Iehova îi spune lui Noe să urce în arcă cu familia sa: „căci peste numai şapte zile am să fac să plouă pe pământ patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi şi voi şterge de pe faţa pământului toate vieţuitoarele pe care le-am făcut“. După ce „orice vieţuitoare în ale cărei nări era suflarea forţei de viaţă, adică tot ce era pe uscat, a murit„, Dumnezeu a făcut ca totul să revină la normal, iar Iehova şi-a zis în inima sa: „Niciodată nu voi mai blestema pământul din cauza omului, căci înclinaţia inimii omului este rea din tinereţea lui, şi niciodată nu voi mai lovi tot ce este viu, cum am făcut…”

„Am făcut legământ pe respiraţia noastră: să nu creştem, să rămânem copii şi să ne păstrăm basmul nostru.”

Dar, conform numerologiei, 40 este şi numărul dezlegărilor de legăturile pe care ni le-am făcut singuri sau în care ne-au înlănţuit alţii, este numărul curăţeniei energetice. Este numărul ascensiunii, al evoluţiei noastre. Este numărul puterii astrale. Iisus Hristos a ţinut post 40 de zile pentru a-şi putea căpăta puterile de Mântuitor. De aceea, posturile creştine majore durează 40 de zile, timp în care ne putem recăpăta puterile astrale, putem obţine ajutor de la îngeri, de la sfinţi, putem comunica cu ei, fie prin vis, fie direct. În planul astral, primim răspunsuri directe la întrebări, ştim ce avem de făcut, ce e mai bine pentru noi, care sunt misiunile noastre personale, ce vrea Dumnezeu de la noi.

„Şi fericirea nu o văd definită în special de momentele de extaz, ci de toate momentele în care am învăţat ceva, nu am rămas pe loc, ci am mers mai departe.”

Astfel că, zi de zi, floarea_soarelui are parte de 40 de zile de curăţire a sufletului, de detoxifiere a organismului, vorbind zilnic cu Dumnezeu şi aducându-şi aminte de momentele plăcute sau mai puţin plăcute petrecute în preajma zmeului_albastru. Încetul cu încetul, aceasta începe să-şi (re)găsescă drumul în viaţă şi să lase în urmă tot ceea ce o urâţea pe interior şi se transpunea afară.

Structura romanului este asemănătoare cu cea a cărţii Ce ne spunem când nu ne vorbim, doar că aici avem un început şi un sfârşit ce reprezintă călătoriile florii_soarelui la mănăstire, iar, între ele, ne sunt prezentate cele 40 de zile de frământări, de zbucium interior, de rugăciuni, de reflecţii asupra propriei persoane, de nostalgii care o încearcă la fiecare amintire iscată.

„Inima este singurul cântar care nu trişează. Când în ea ai linişte, ştii pe unde eşti.”

Un aspect care mi-a plăcut foarte mult la acest roman-basm, a fost nota personală a autoarei, notă conferită fiecărei zile din cele patruzeci. Pe lângă mail-urile trimise lui Dumnezeu şi Zmeului Albastru şi pe lângă draft-urile în care vorbeşte cu ea însăşi, la începutul fiecărei zile, avem ataşate câteva rânduri scrise de mână de către autoare, rânduri ce le veţi regăsi şi în contextul cărţii. Iar, între aceste zile, se află câte o pagină albă, autoarea invitându-ne să pornim într-o călătorie sinceră cu noi înşine, atunci când vom fi pregătiţi să facem asta.

Recomand cartea tuturor celor care simt că nu-şi găsesc locul cu adevărat, celor care vor să coboare, pentru câteva momente, în interiorul lor, pentru a se regăsi, celor care vor să reflecteze asupra a ceea ce au săvârşit, dar şi celor care vor să-şi deschidă sufletul în faţa adevărului şi vor să se elibereze de minciuni, de regrete, de…cactuşi.

Nota mea: 5/5

nota 5

Dede

Publicat în Recenzii

„Ce ne spunem când nu ne vorbim” de Chris Simion (recenzie)


ce-ne-spunem-cand-nu-ne-vorbim_1_fullsizeDescriere

Un diagnostic fatal o determină să o ia la fugă şi să se ascundă. Fără nicio explicaţie. Îşi abandonează iubitul, părinţii, prietenii… tot. Pleacă din ţară ca să-şi trăiască sfârşitul într-o singurătate deplină, scriind mail-uri pe care nu le trimite niciodată.

După doi ani, îşi reface analizele. Verdictul medical are efect de dinamită. Anulează toate aşteptările. E sănătoasă tun, fără urmă de neoplasm, prin urmare, în viaţă. După doi ani în care a dansat tango cu moartea, revine în povestea din care evadase, dar nu se mai identifică profund cu nimic. Acvariul cu lumea ei de demult, cu peşti-emoţii, cu scoici-amintiri, cu gânduri-nisipuri, cu plante-vise, mediul ei vital de mai înainte, se dovedeşte a fi acum ceva banal, deloc esenţial, foarte simplu de înlocuit. Singurul lucru cu care rămâne după această jupuire e sinele.

Dacă primul diagnostic a fost greşit sau dacă şi-a inventat povestea doar ca să fugă de realitatea în care era… nu mai contează atâta timp cât, însoţind-o pas cu pas pe drumul ei, ne-am făcut ţăndări ca să ne recompunem, am minţit ca să descoperim adevărul, am urât ca să aflăm iubirea adevărată, ne-am pierdut definitiv ca să îl regăsim pe Dumnezeu pentru totdeauna.

„Când eşti pe un drum cu sens unic, fără cale de întoarcere, fiecare secundă te costă altfel. Moartea îmi zâmbeşte din colţul camerei. Mi-ai şoptit toată copilăria că viaţa trebuie să fie o eternă lecţie în care să ne pregătim să murim. Mă auzi? Caută neîncetat să rămâi liber. Inima ta poate iubi tot ce doreşte. În fiecare răsărit de soare există ceva frumos. Călătoria aceasta nu poate avea sfârşit.”

Gândurile mele

Mulţumită librăriei online Librex, am avut onoarea de a citi această superbă carte, „Ce ne spunem când nu ne vorbim”, pe care am „devorat-o” într-o zi şi vreo câteva ore. Este prima carte din literatura contemporană, şi scrisă de un autor român, pe care am citit-o şi sunt foarte încântată de asta.

Sincer, deşi titlul mi-a atras atenţia de ceva vreme, nu mă aşteptam să mă captiveze aşa de mult povestea, în privinţa căreia, aveam mici îndoieli. Dar, după ce am aruncat un ochi peste câteva recenzii şi după ce am citit cartea, mi-am schimbat total părerea şi, datorită acestui roman, am descoperit că îmi place tot mai mult să citesc ceva şi fără pasaje întregi de acţiune.

Citește în continuare „„Ce ne spunem când nu ne vorbim” de Chris Simion (recenzie)”

Publicat în Quotes

Quotes #5 – „Ce ne spunem când nu ne vorbim” de Chris Simion


citate #5

“La început totul este frumos. Suntem îndrăgostiţi pentru că nu ne cunoaştem. Dacă am ştii ce urmează după aceea, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta şi nu ne-ar mai interesa deloc să punem întrebări şi să aşteptăm răspunsuri, am alerga beţi, îmbătaţi de noi înşine fără nevoie de luciditate şi adevăr.”
   

small-7304-5bfadc562bd19