Publicat în Recenzii

„Sinuciderea ielelor” de Ana Mănescu (recenzie)


20180626_110513.jpg

Descriere

Și dacă destinul său era tocmai cel de care încercase să fugă? Și dacă nu avea, de fapt, de ales?

Ana Mănescu nu scrie pentru oricine, fiindcă în cuvintele ei nu sunt povești despre simpla devenire a omului, ci mai mult despre zbuciumul sufletesc pe care preferăm să nu îl vedem. Poveștile Anei nu sunt despre ce e urât în viața noastră, ci despre negura care ne face deosebiți. Scriitura Anei expune o lume pe care deseori evităm să o explorăm, o lume în care lucrurile sunt cu susul în jos și nimeni nu are o problemă cu asta.

După ce a experimentat cu o realitate acută în romanele „alter.ego.” și „Stresul dintre orgasme” și a făcut câțiva pași în lumea fantasticului prin volumul de proză scurtă „Quasar”, Ana Mănescu trece de-a binelea granița fantasticului cu noul său volum de povestiri, „Sinuciderea Ielelor”. Incluzând teme și motive populare, precum și personaje familiare din basmele copilăriei noastre, „Sinuciderea Ielelor” cuprinde un univers matur construit, plin de emoții și răsturnări neașteptate de situație.

(Ana-Maria Anghelescu)

Gândurile mele

Nu e prima lectură de-a autoarei pe care o citesc și cu siguranță nu va fi nici ultima, deoarece scrierea Anei Mănescu se simte ca fiind întotdeauna o parte importantă din ea. Aceasta scrie cu sufletul, curat, armonios, fără să se ascundă și cu înțelesuri neașteptate ce te urmăresc chiar și când ai dat ultima pagină. Are o blândețe anume în stil, o imaginație cameleonică și un condei care nu stă locului.

Cochetând deja cu fantasticul încă de la Quasar, și în Sinuciderea Ielelor avem parte de magie, de căderi de cortină și de sinceritate. Ne plimbăm prin locuri de poveste și ne aducem aminte de copilărie prin intermediul tinerei autoare, care ne provoacă să ne pierdem printre flori de nu-mă-uita și stele, ne îndeamnă să alergăm după mâțe și ghivece, să zburăm fără teamă pe balauri, alături de zâne, să înotăm cu sirenele și să dansăm cu fascinantele iele.

„Ce viață fără de chicoteli trebuie să fi avut nefericitul care a aruncat luna pe cer…”

Fiecare (re)povestire în parte te hipnotizează, te aruncă în visare și îți arată o altă față a basmelor feerice ce îți luminau nopțile în frageda pruncie, unde binele câștiga întotdeauna la final, oricât de grea era lupta împotriva forțelor răului. Prințesa care aștepta să fie salvată de prințul pe cal alb sau de cavalerul în armură strălucitoare rămâne în urma tinerei ce își ia viața în propriile mâini și caută să se salveze singură, dar și pe cei de lângă ea, trasându-și un destin al ei. Nu doar binele, dar și răul are acum câștig de cauză. Dorințele pot lua o altă turnură, dacă nu le rostesți corect, iar cântul sirenelor te îmbie să te pierzi pentru totdeauna cu zâmbetul pe buze, mut la frumusețea valurilor ce-și întind brațele alunecoase pentru a te cuprinde în abisul lor înecăcios.

În comparație cu personajele clasice de basm, ale Anei au esență, au o uriașă putere interioară și pot alege să facă altceva, nu doar ceea ce se așteaptă mereu de la ele. Gândesc singure în privința a tot și toate, se frământă, se întreabă lucruri de care altora le este teamă și caută răspunsuri pe măsură, optând pentru ce este mai bine pentru ele. Se pun pe primul loc și abia apoi au grijă de restul.

„- Ai grijă ce-ți dorești.

– Și cît de clar o rostești.”

Lumile magice creionate de autoare oglindesc realitatea din jurul nostru, doar că personajele ei au alte chipuri. Întâlnim oameni care devin acei monștrii de sub pat, ce ne speriau în copilărie, atunci când noaptea se lăsa aievea și pe care-i alungam, aprinzând lumina. Aici, razele luminoase nu îi fac nici măcar să clipească, cu atât mai puțin să dispară. Nimic nu le poate face rău. Cu cât îi alungi mai mult, cu atât mai aprig își fac drum înapoi spre tine. Și te găsesc, oriunde te-ai ascunde.

ace410daf5c69e181352dfd600cc1b13.jpg

Photo: pinterest

Pe parcursul lecturii, îți dai seama de elementele specifice și atât de cunoscute pe care le-ai întâlnit deja în basmele dragi copilăriei tale, iar ceea ce aduce nou Ana, amprenta ei unică și de necontestat, te dă peste cap cu schimbările nuanțate de situație la care nu te-ai fi așteptat în veci. Unele povești își găsesc în cele din urmă finalul fericit, marcat de speranțele și visurile unui nou început, pe când altele se aleg cu varianta urâțită a fericirii altora, fericirea monștrilor de sub pat.

„Ard pentru tot ce nu voi face, pentru sutele de ani pe care nu îi voi trăi şi pentru miile de lecţii pe care nu le voi învăţa, ard pentru iubirile pe care nu le voi simţi, pentru cascadele dulci sub care nu voi înota, pentru monştrii pe care nu îi voi găsi şi pentru toate incendiile din oraşe, din păduri şi din apocalipse, ard pînă cînd se va instala răceala unei morţi mult prea apropiate, ard pînă cînd mă voi stinge în spuma stelelor.”

Am observat că, deși fiecare (re)povestire tratează un anumit basm sau mit, acestea au continuitate, chiar dacă nu se leagă prea mult între ele. Destinul este oarecum singurul element comun în jurul căruia se adună personajele. Acestea sunt fie legate de apă, fie de înaltul cerului, pământul fiind doar o punte de legătură a celor două. O punte care le aduce fericire, siguranță, liniște, chiar iubire, dar de care nu se simt însă legate pe interior, oricât și-ar dori să conviețuiască departe de casă. Ceva le trage înapoi spre adevărata lor natură, și nu toate au privilegiul de a scăpa sau puterea de a alege în a-și urma inima… și nu sufletul.

Nota mea: 5/5

nota-5

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru plăcerea acestei lecturi! O puteți comanda de aici sau din librăriile online partenere.

74860_169257519770573_7813986_n

capture-20160928-044054

Publicat în Recenzii

„Stresul dintre orgasme” de Ana Mănescu (recenzie)


12607257_1022403857802971_96369475_nDescrierea

Se spune că nicio poveste bună nu ar începe cu „Mîncam o salată”. Drumul lui Robert începe exact cu această masă banală. De fapt, drumul său începe mult mai devreme, cu dragostea pentru muzică și cărți, un tată abuziv emoțional și o fostă prietenă care este vinovată pentru toate, desigur. Urmează o slujbă într-o corporație, insomnii și un drog nou, conversații în baie cu prietenul său cel mai bun, o relație cu neobișnuita elevă căreia îi predă lecții de vioară și o adevărată obsesie pentru imaginea femeii ideale.

Un roman despre identitate, anxietate și ispite, Stresul dintre orgasme caută să descopere acel greu de găsit lucru de care avem nevoie într-o lume grăbită.

„M-am născut stresat și tremurînd, dar îți garantez că nu a fost nimic față de ce a urmat. Tensiunea nu se eliberează niciodată, toate orgasmele, toate satisfacțiile sunt doar puncte maxime de încordare, fără să existe o explozie, fără să se elibereze elasticul, e întins, e întins, cît te mai poți întinde?”

Gândurile mele

Doresc să-i mulțumesc Anei pentru șansa de a citi noul ei roman!

De când am citit Quasar, am știut că nu mai am cale de întoarcere, odată ce am pornit la drum cu această lectură. Nici Stresul dintre orgasme nu s-a lăsat mai prejos. A fost și mai și! Mi-a plăcut mult mai mult. Stilul autoarei este unul inconfundabil, remarcându-se încă de la primele rânduri. Te prinde atât de tare în rădăcini, încât n-o să te simți eliberat de ele nici măcar atunci când ai ajuns la final. Are mare grijă să te lase să te frămânți încolo și-ncoace, să întorci fiecare frază pe toate părțile posibile și imposibile și să te facă să-ți dai seamă că, la un moment dat, și tu ai trecut, treci sau vei trece prin astfel de momente în viață. Momente ce par că-ți vor absorbi suflul cu fiecare adiere de vânt.

Spre deosebire de Quasar, care este mai mult o colecție de povestiri, „Stresul..” are un fir narativ legat, iar, pentru acest aspect, are un plus de la mine. Cartea ne prezintă povestea unui tânăr cu probleme existențiale, care ar putea fi oricare dintre noi, un tânăr ce se luptă, zi de zi, cu stresul de a exista, de a fi, pur și simplu, el însuși.

“Cine se ține însă de un ritm sănătos cînd are la dispoziție tot timpul din lume? Și eu îl aveam. Eu eram etern.”

Romanul sau microromanul, așa cum îl numește Ana, ni-l prezintă pe Robert, un împătimit al muzicii și al lecturii. Deși acestea sunt pasiunile sale, cam din totdeauna, un moment din viața sa l-a “obligat”, oarecum, să dea înapoi și să nu se mai simtă bine în persoana lui, ajungând astfel  să practice aceeași (in)activitate ca și tatăl său, anume vânzările, o lume în care minciuna primează la orice pas pentru a putea supraviețui. Totuși, chiar și așa, muzica rămâne o parte importantă din el, neezitând să-și “pună” sufletul pentru a-și învăța elevii cum se trăiește aceasta cu adevărat.

Suferind de insomnii, singurul “medicament” ce-l ajută pe Robert să respire și să treacă de aceste momente stresante, este o substanță ce-l pregătește temeinic pentru câteva ore de somn. Dar când aceasta nu este la îndemână, nopțile albe trec ceva mai ușor, atunci când se pierde printre paginile cărților. Și, dacă mai pui la socoteală că, în ziua următoare, are ceva important de prezentat, atunci acesta este în stare să străbată “lumea” la pas pentru a găsi ceea ce are nevoie.

 “Candy a venit pe neașteptate. S-a instalat organic în viața mea, iar atunci cînd am încercat să o plasez în timp, mi-am dat seama că e cumva eternă. Asta a schimbat totul. Mai ales pe mine.”

Prins între două femei, una reprezentând întunericul din el, iar cealaltă lumina, tânărul se trezește că nu este în stare să renunțe la niciuna. Nu-și poate închipui cum ar putea trăi fără una din ele sau, mai rău, fără amândouă. Pe când Candy este ancora de care are cu atâta disperare nevoie pentru a nu se scufunda mai mult în abis, Iana este “simplitatea în culori”, este “viața” ce-l menține la suprafață pentru a nu se pierde iar și pentru a se (re)descoperi pe sine. Pentru acesta, fiecare dintre cele două tinere reprezintă o parte din el, o parte care îl întregește și îl descompune deopotrivă.

“Iana e cu totul altă poveste. Candy m-a schimbat, da, dar Iana mă schimbă de fiecare dată. Pe Candy vreau să o am mereu în preajmă, pe cînd pe Iana vreau să o dau afară din casă din secunda în care îi deschid ușa și vreau să se întoarcă imediat după ce a plecat.”

Prin prisma lui Robert, autoarea ne arată că nu totul este numai lapte și miere. Drumul nostru nu este unul chiar drept, mai are și el ceva denivelări, unele mai pronunțate, altele ceva mai line. O mai luăm când la stânga, când la dreapta, ne mai împiedicăm de obstacolele care ne apar în cale, pe unele reușim chiar să le evităm. Indiferent de cum ne este drumul “așternut”, mergem tot înainte. Nu ne permitem să ne uităm înapoi chiar de fiecare dată. Anumitor lucruri le este mai bine să rămână în urmă. Ne arată că, de multe ori, oamenii din jur nu sunt ceea ce par și că trebuie să fim atenți cui acordăm încrederea și sentimentele noastre. Vor mai fi momente în care vom da greș în privința lor, dar noi trebuie să mergem mai departe și să nu ne lăsăm să cădem prea mult din cauza lor. Ne arată că, mai întâi de toate, trebuie să ne “îngrijim” de noi și abia apoi de restul lumii. Trebuie să ne fie bine cu noi înșine, ca să putem relaționa sincer și cu cei din jur. Dacă nu avem destulă încredere în noi, nu putem reuși nicicum să săvârșim ceea ce ne dorim cu adevărat.

 “Stresul dintre orgasme – marea problemă a secolului al XXI-lea. Așa zicea mama, deși nu atît de direct. Și asta simțeam eu în fiecare zi. Că stresul e boala generației mele, așa cum anxietatea e a puștilor pe care îi învăț să cînte. Toate sunt manifestări ale fugii noastre constante după ceea ce numim progres. Dar e de fapt o gaură neagră. O gaură fără lumină. Una masivă, fără aer. Învierea monstrului de sub pat. Revenirea nodului din gît.”

Într-o anumită doză, m-am regăsit în Robert, în visele sale, și am regretat, ca și el de altfel, că n-am luptat mai mult pentru ceea ce voiam să facem în viață și ne-am lăsat influențați de cei din jur. Ne complăcem majoritatea în verbul “nu putem”, pe când, de fapt, “nu vrem” să încercăm să facem lucrurile care ne pasionează și care ne fac să ne simțim adevărații “noi”. Nu vrem să le ridicăm la un alt nivel, decât cel de hobby. Totuși, acum, uitându-mă în urmă, mă gândesc că n-a fost o idee așa de rea și chiar îmi place ceea ce fac, ajungând în momentul în care mă proiectez în viitor lucrând în domeniul ales.

Stresul dintre orgasme este o lectură ce vizează realitatea necruțătoare în care trăim. O realitate în care regulile sunt la ordinea zilei, având obligația de a le respecta, chiar dacă nu suntem, în mare parte, de acord cu ele. O realitate în care toți suntem “aruncați” în aceeași oală și nu avem șanse prea mari de a ne afirma așa cum simțim. O realitate în care schimbarea este cel mai greu lucru pe care poți să-l faci, dacă nu-ți dorești asta din tot sufletul tău.

Nota mea: 4.5/5

nota 4.5

coollogo_com

Publicat în Fragmente, poezii

Fragmente #3 | Stresul dintre orgasme – Ana Mănescu


f167ed6d89b56c977c171567a5a1852a

Eram ca natura, stăpîni pe tot pămîntul. Și acum trăim în rezervații. Închiși, cu iluzia libertății. Mereu în conflict cu ceva, fără un conflict real. Frămîntările noastre interioare țin de notificările de pe Facebook și chestiile pe care ne cheltuim salariile. Pînă și noi doi o pățim. Cînd ne întreabă cineva cine suntem, ce suntem, răspundem cu un singur cuvînt. Notar. Agent. Avocat. Profesor. Casnică. Șomer. Artist. Conflictul ar trebui să existe în noi, să nu putem alege, să fim polivalenți. Cine ești? Sunt tot, pentru că nu pot să fiu mai puțin. Pentru că nu poți, Rob, nu poți să fi doar medic, doar jurnalist, doar pictor, doar curvă, doar drogat, doar copil, doar ceva. Trebuie să fii tot ce e în tine și să fii deodată.

8

Publicat în Interviuri

La șuetă cu autorii români #1 – Ana Mănescu


ana manescu 1

Ana Mănescu este scriitoare, jurnalistă și promoter cultural, traducătoare și editorul șef al proiectului societatesicultura.ro. A debutat în 2014 cu romanul alter.ego, urmat la începutul lui 2015 de volumul de povestiri Quasar, iar în toamna aceasta va fi lansată a treia sa carte, romanul Stresul dintre orgasme, toate la editura Herg Benet. Îi puteți citi articolele atît pe site-ul personal, cît și pe societatesicultura.ro, și o găsiți pe Facebook sau pe mail, la adresa sa, povesteste@anamanescu.ro. Visul și mottoul său sunt: Într-o zi mă voi muta pe o plajă, unde voi scrie cît voi trăi. Sau voi trăi cît voi scrie.

Citește în continuare „La șuetă cu autorii români #1 – Ana Mănescu”

Publicat în Reading Challenge/Provocări literare

2015 Reading Challenge #3


Fotografie2449

Ce am mai citit:

O poveste clasică de dragoste (bănuiesc că nu tre’ să fie neapărat un roman clasic?!): O aventură riscantă de Amanda Quick

O carte publicată în acest an (2015): Quasar de Ana Mănescu

O carte cu personaje care nu sunt oameni: Onix (Lux #2) de Jennifer L. Armentrout

O carte plasată în altă ţară: O relaţie periculoasă de Amanda Quick

O carte de non-ficţiune: Girlology. În lumea fetelor de Melisa Holmes & Trish Hutchinson

O carte de la un autor pe care îl iubeşti, dar pe care n-ai citit-o încă: Logodnică de împrumut de Amanda Quick

O carte care se afla la finalul listei de citit: Urechile pisicii Olga de Oana Duşmănescu

O carte pe care o poţi termina într-o zi: Steaua ascunsă (Stelele din Mytra #1) de Nora Roberts

O carte pe care o ai, dar pe care n-ai citit-o: Nici moartă, nici angajată (Betsy. Regina Vampirilor #2) de MaryJanice Davidson


Voi cum staţi cu lectura? Ceva recomandări? Cunoaşteţi vreo carte ce are acţiunea plasată în Ploieşti?

coollogo_com

Publicat în Recenzii

„Quasar” de Ana Mănescu (recenzie)


Coperta_Quasar_Ana_ManescuDescriere

„Ana Mănescu este o scriitoare tulburător de generoasă: ea nu împărtăşeşte cu cititorii doar ceea ce este la suprafaţă, explicit, nedureros, blând; îi plac subteranele, ascunzişurile, visele uitate, ameninţările mute, teama fiinţei de ea însăşi, întunericul care are nevoie doar de o scânteie pentru a se preschimba în lumină orbitoare. Şi ni le oferă pe toate, cu sinceritate şi o delicateţe care nu se mai regăseşte în nicio altă carte pe care ai putea-o citi vreodată. Quasarul poate construi o lume şi o poate exploda într-o bătaie de aripi. Pentru că totul şi nimicul înseamnă altceva numai după ce au fost atinse de iubire.

Ana scrie despre acele clipe în care eşti cel mai adevărat tu care a existat vreodată. Şi eşti cel mai mult tu când eşti prins în iubire, ca într-o capcană de soare.”

(Cristina Nemerovschi)

Gândurile mele

Adevărul este că nu prea ştiu exact cum aş putea să încep această recenzie. Totuşi, trebuie să încerc. Altfel cum aş putea să vă insuflu şi vouă nevoia de a citi cartea, fără să vă vorbesc măcar puţin despre ea?

Trebuie să vă mărturisesc că această lectură nu este pentru oricine. Chiar nu este! Trebuie să ai mintea extrem de limpede atunci când începi să-i pătrunzi tainele, altfel rişti să nu-i dai de capăt. Nimeni nu vrea ca aşa ceva să se întâmple, nu-i aşa? Nici măcar tu nu vrei asta, cititorule. Recunoaşte!

„Te iubesc mereu, nu doar când suntem fericiţi. Şi mi-e dor de tine şi când eşti lângă mine.”

Autoarea are un stil aparte de a se juca, de a-şi pune în scenă unele dintre cele mai ascunse gânduri ale sale. Gânduri ale omului, în general. Nu multe persoane pot face asta. Se vede că adoră să scrie şi nu în orice fel, ci într-un mod cât se poate de sincer. Nu se ascunde în spatele unei cortine după ce piesa a luat sfârşit, ci ne împărtăşeşte în continuare despre toate care pot exista în lume. Şi chiar în noi înşine. Ne împărtăşeşte despre Viaţă. Despre Iubire. Moarte. Singurătate. Libertate.

header-quasar

Cuvintele Anei au muzicalitate atunci când le rosteşti, fie cu voce tare, fie doar în mintea ta. Acestea răsună în noi înşine, chiar şi când lectura a luat de mult sfârşit. Iar asta se întâmplă cu fiecare dintre cele unsprezece povestioare în parte, povestiri ce ne încântă nu numai privirea, ci şi dorinţa noastră pentru mai mult, dorinţa noastră pentru…suflet.

„Lumea e finită. E un cerc. Noi ne repetăm greselile şi iubirile, ne întoarcem la mama, la prima dragoste, la primul sărut, la primul regret. Lumea nu mai e în expansiune. Am stricat-o noi, cu limitarea noastră.”

Povestirile poartă fiecare propria denumire atent aleasă, fiind precedate de câte un pasaj ce te pune serios pe gânduri şi câte două citate (fie ele din alte cărţi, fie ele versuri ale unor melodii). Acestea se leagă armonios, fiind oarecum o transpunere a ceea ce urmează în contextul fiecărei povestiri. Mi-a plăcut această idee, deoarece oferă încă un plus de originalitate cărţii, pe lângă stilul autoarei de a ne lăsa muţi la emoţiile ce se ivesc cu fiecare pagină dată.

„Când începe, iubirea însumează fluturi, libelule, basme, parcuri, ploi, nisip, ochi zgâiţi în toiul nopţii, tremur, cutremur, curaj, curaj de război, curaj de mamă. Când începe, iubirea înseamnă totul. Când se termină, totul înseamnă altceva.”

Cartea, în sine, este o dulce alambicare de gânduri adunate, îmbrăţişate şi, mai ales, intruzive. N-ai cum să mai scapi, odată ce te-au prins. Trebuie să fiţi extrem de atenţi la fiecare în parte, să jonglaţi cu ele şi să le descoperiţi înţelesurile profunde. Trebuie să pătrundeţi dincolo de suprafaţă şi să nu vă lăsaţi păcăliţi de ce vi se prezintă în primă instanţă.

Aşa că, atunci când vă veţi hotărî să o citiţi cu adevărat, va fi într-un moment în care v-aţi depărtat de ceea ce vă presează, de tot şi de toate din jurul vostru, canalizându-vă întreaga energie, întregul suflet, doar misterului ce planează asupra „Quasar”-ului.

Nota mea: 4/5

nota 4

Dede