Publicat în Uncategorized, Reviews

Un colț de lume (Wattpad) #1 – „Călăul” de EvaAse


Bună, dragilor! De ceva vreme (multă vreme chiar!) mă gândesc la o rubrică în care să vă prezint/recenzez cărțile pe care eu le-am descoperit de-a lungul „șederii” mele pe Wattpad. Nici nu știu când a trecut timpul așa de repede, dar iată că deja sunt aproape trei ani de când am „pășit” pe această platformă și încă îmi duc veacul pe acolo. Wattpad este un mic colțisor de lume, unde am cunoscut mulți scriitori la început de drum, scriitori care ușor, ușor au crescut sub ochii mei, devenind din ce în ce mai buni la ceea ce fac. Doresc să-i felicit din nou pe această cale și să le urez inspirație și succes în continuare!

Prima carte despre care o să vă vorbesc astăzi este Călăul de EvaAse (ElaAse), o tânără cu mult potențial care a evoluat foarte mult, iar asta se poate observa de la capitol la capitol. Dacă aruncați o privire la povestea ei (de altfel, prima scrisă pe Wattpad), dar și la celelalte două care sunt în curs de scriere, Beautiful monster și She knows, veți constata o îmbunătățire deloc de neglijat. Vă asigur că nu veți regreta! Nici n-o să vă dați seama când ați ajuns la final, sperând la mai mult. Oricum, aveți ce citi! 101 de capitole nu sunt chiar de colo!

A fost printre primele povești pe care le-am descoperit pe watt și am citit-o cu reticență la început, din cauza coperții (acum este alta). Dar, pe măsură ce citeam și avansam cu lectura, eram tot mai prinsă în poveste și nu mă mai puteam dezlipi de ea, așteptând cu nerăbdare fiecare capitol, indiferent de cât dura până ce aveam să mă bucur de el. Nici nu mă puteam înșela mai mult! Conținutul a reușit să mă captiveze în ciuda învelișului care-l acoperea!

capture-20170630-084557

Sinopsis

” Dacă nu exprimi vreo emoție, nu înseamnă că nu trăiești una. „

Megaloman. Acerb. Ardent. Maximilian Browns își petrece majoritatea vieții construind un zid acaparant și tulburător care să-l apare de-o posibilă ea. Treptat, cărămizile indiferenței, misteriozității și durității formează un scut de neclintit, însă el continuă să ducă o luptă nesfârșită cu oamenii din jurul său.

Spontană. Sociabilă. Emotivă. Maria Weaver, dezinvoltă și curioasă din fire, reușește să distrugă zidul într-un timp concis și remarcabil, odată cu apariția ei în viața lui. Reprezentând o simplitate în nuanțe, continuă să lupte împotriva unui alexitimic în negare. Lăsat acum vulnerabil și neputincios, amintirile revin, rănile se redeschid, însă pansamentul nu întârzie să apară.

capture-20170630-084557

Wattpad ne pune la dispoziție și alegerea personajelor noastre, artiști din diverse domenii ce se apropie de imaginea pe care o avem în cap, atunci când ne gândim la ele.

Distribuția

Maximilian Browns – Nick Bateman

Maria Weaver – Nina Dobrev

Kevin Scotch – Michael Trevino

Emma Miller – Dianna Agron


nick bateman 40-horz.jpg

Maximilian Browns nu a fost mereu așa: nepăsător, rece, închis în el, nepermițând oamenilor din preajmă să se apropie mai mult decât era nevoie. Un moment important și extrem de greu pentru oricine a survenit în copilăria sa. Nu era și nu este ușor pentru niciun copil să asiste neputincios la divorțul părinților lui și să fie nevoit să aleagă între aceștia.

Acea clipă decisivă n-a avut urmări prea fericite, ceea ce era de așteptat. Max începuse să-i îndepărteze pe toți de lângă el, prin comportamentul violent și vorbele acide. Nu a permis niciodată ca legăturile cu fetele să treacă la un stadiu mai ridicat. Nu mai știa ce este aceea o familie și nici nu dorea să-și întemeieze vreodată una. Inconștient, spera că dacă este astfel, nu va păți același lucru ca și cei care trebuiau să-i îndrume pașii în viață.

nina-dobrev-at-we-day-toronto-2015-in-toronto-10-01-2015_1-horz.jpg

Maria Weaver este cea mai curioasă persoană pe care am întâlnit-o în această carte, dar într-un mod pozitiv, deși unui anume mascul nu prea îi convine această „calitate”, în special la o fată. Mia pentru prieteni, urând să i se spună pe numele întreg, are de dus lupte grele cu Max, care preferă să o strige Maria, ori de câte ori drumul li se intersectează. Și nu doar drumurile! Inevitabil, gândurile lor se duc către celălalt, chiar și de la cel mai mic lucru care poate aminti de acesta.

La fel ca și în situația lui Max, tânăra a fost nevoită să vadă cum familia ei se destrăma ușor-ușor, tatăl său părăsindu-le când aceasta era de-o șchioapă. Închipuie-ți o fetiță cu niște ochișori imenși, cu lacrimile șiroindu-i pe obrajii roșii, care strigă neîncetat după cel care ar fi trebuit s-o apere de nedreptățile vieții, învățându-o cum să le facă față. Închipuie-ți numai! Un suflețel pur de om care nu înțelegea de ce tatăl ei nu se întorcea înapoi la ea, pentru a o îmbrățișa și pentru a-i spune că totul avea să fie bine.

d02c554ef783da5c17076dc630a65e8c.jpg

Anii au trecut și fiecare a încercat să treacă peste ceea ce s-a întâmplat în felul său. Însă, durerea, furia și neputința erau tot acolo, gata să iasă la suprafață, dacă ceva amenința să le distrugă echilibrul pe care cu greu au reușit să și-l găsească. Întâlnirea celor doi va fi catalizatorul ce le va declanșa acele emoții de care nu se credeau în stare, în special lui Max, un „alexitimic în negare”, după cum îl caracterizează Maria, spre disperarea acestuia.

Studentă la arhitectură, fata este nevoită să se mute din vechiul apartament din cauza renovărilor și ajunge să staționeze în același bloc unde locuia Max împreună cu cel mai bun prieten al său, Kevin Scotch, și iubita acestuia, Emma Miller. Coincidența face ca Maria (și mie îmi place să-i spun astfel, nu doar lui Maximilian, dar să nu mă dați de gol! shhh!) să fie vecină de palier cu Emma. Chiar din prima zi în care s-au întâlnit, este invitată de către blondă să ia masa împreună în apartamentul iubitului ei. Acolo îl va cunoaște pe Max, iar reacția tipului nu este una prea pozitivă la vederea Mariei, crezând că și tânăra se va da la el, ca toate celelalte dinainte, deși abia ce a întâlnit-o.

3

” Sunt, Maria Weaver. ” vorbesc și-i întind mâna. Zâmbește oarecum ironic și-mi privește mâna ciudat. […]

” Nu-mi plac oamenii noi! ” spune și mă simt destul de jenată, în așa fel încât las mâna să cadă pe lângă corpul meu și evit să-l privesc. Emma face câțiva pașii apropiindu-se de noi, iar Kevin se așează pe unul din scaune.

” Mia, el e Max, Max Browns, prietenul nostru cel mai bun și de asemenea colegul lui Kevin de apartament. ” Fata blondă mă lămurește, iar eu aprob ușor din cap, ca mai apoi să mă învârt puțin. Cred că e mai bine să plec, nu mă simt binevenită aici și asta se datorează noii apariții, tipul acesta puțin cam arogant.

###

Îmi transmite ceva ciudat. Pare călduroasă, bună și trezește ceva în mine. Ceva ce-a făcut parte din viața mea, ceva frumos. Dar întotdeauna am crezut că frumos sună trecutul.

###

” Hello, ce faci? ” vocea lui Max mă cutremură.  
” Îl închid și așa nimeni nu se mai uită. ” spun în șoaptă pentru a nu-i trezi pe cei doi.  
” Mă uit eu … ” spune iar eu dau din cap ironic.  
” Da, sigur! ” spun, dar sunt oprită de el.

” Mă uit eu, deși l-am văzut de cel puțin 10 ori. E diferit atunci când ai alături altă persoană, decât cea pe care ai avut-o alături când l-ai mai vizionat.” Spune uitându-se în continuare la film. Asta a fost profund, prea profund pentru Browns Max.

” E ciudat … ” spun, dar mă opresc. Privirea lui cade imediat pe mine și așteaptă continuarea. ” E ciudat faptul că au trecut 3 ore de când stăm în aceeași încăpere și nu ai spus nimic răutăcios sau ironic la adresa mea. ” Spun, iar el zâmbește. Nu am observat până acum ce zâmbet frumos are, nu l-am observat pe el cât de drăguț este și ce ochi frumoși are. Am observat doar ironia din el și răutatea.

” Nu vreau să-ți stric și ziua asta. ”
 

0e2650bdce68a75ef57719201215e60f.jpg
 

Deschide ușa larg și, în secunda următoare, pantofii mei fac contat cu capul lui.

 

”La dracu!” țipă și-și apără fața cu mâinile.
 
”Nenorocitule!” urlu la propriu spre el și-i împing pieptul puternic cu ambele mâini. Reușesc cu greutate să-l fac să facă doi-trei pași în casă și să intru și eu odată cu el.

”Nebuno, oprește-te!” țipă către mine, iar mâna mea dreaptă face contact cu fața lui. Capul lui se dă ușor într-o parte și pot realiza liniștea din jurul nostru. Cei doi, care acum intrați și ei în apartament, ne privesc speriați și așteaptă agitați răbufnirea lui Max. 
 
”Ți-am spus, să nu-mi spui mie ce să fac!” Îi scuip cuvintele, iar el își mărește ochii.  
 
”Doar n-ai făcut asta!” spune printre dinți și-și strânge pumnii.
 
”Ba da, am făcut-o! Ce o să-mi faci? O să mă dai afară? O să mă înjuri? O să lovești? Ce vei face?” urlu la el tot ce-mi vine în minte. Își strânge ochii preț de câteva secunde și răsuflă greu, timp în care privirea mea încă îl detestă.

###

Maria e doar o altă fată, una pe care n-o suport, una care m-a înnebunit de când a venit aici, una care mă calcă pe nervi și una care mă face să simt tot ceea ce nu pot spune în cuvinte.

Nu-mi pasă nici de ea, nici de faptul că mă înnebunește, că mă face să fiu ceea ce eu nu sunt, că mă enervez atât de repede când sunt în preajma ei sau că mă face să mă blochez atunci când se uită la mine, atunci când mă face să simt ceea ce eu nu vreau, ceva ciudat, ceea ce nu am mai simțit și nu știu cum să descriu asta.

c5c8ac981f8a8a9c1593c97cf252593d

”Ți-e dor de el?” reușește să mă întrebe, iar eu rămân ușor uimită. 

”Nu știu, poate da, pentru că e tata sau poate nu, pentru că m-a părăsit și a uitat de mine.” Afirm și o lacrimă își face apariția. 

”Și doar pentru că nu e lângă tine acum, asta nu înseamnă că te-a uitat.” Continuă și tot ce vreau acum e să plâng în hohote. 

”Dar a plecat…” adaug.

”Dar se va întoarce într-o zi și va realiza ce-a pierdut. Cei mai frumoși ani din viața fiicei lui.” Adaugă și schițez un zâmbet. 

”Dar va fi prea târziu…” îi spun, iar el îmi întâlnește privirea plină de emoție. 

”Poate. Dar cică niciodată nu e prea târziu.” 

###

” Pe mine nimic nu mă va schimba! ” spun indignat de spusele lui.

” Ai dreptate cu nimic, dar te asigur că nimeni o va face. ” sfârșește și se ridică de pe canapea pentru a părăsi încăperea. Știu ce a vrut să spună, că Mia va reuși să o facă. Să mă schimbe.

Am descoperit ce scrie și sunt puțin uimită. Pe font negru, scris îngrijit și clar se descifrează fraza: ” Și demonul a fost înger, doar că i s-au tăiat aripile. ” […] sunt sigură că înseamnă mai mult decât un citat scris pe propria piele.

Îmi zâmbește și decide să-mi dezvăluie adevărul. ” Da, îmi voi mai face tatuaje permanente și asta doar dacă ceva sau cineva merită memorat pentru totdeauna. ” spune și chiar a lovit punctul acela sensibil.
f3495486c0335cfecbffd14b4a30f1c0-horz.jpg

” Bună, peștișorule! ” o salut, iar zâmbetul de pe fața ei trădează amuzament. Își dă una din șuvițe după ureche, ca mai apoi să facă câțiva pași în față. 

” Bună ziua, domnule Browns! Costum? Ce onoare! Ce sărbătorim? ” mă ironizează și zâmbește așa inocent. Fata asta te poate omorî cu zâmbetul pe buze. Își strânge la piept cele trei cărți, iar eu doar îmi trec mâna prin părul ciufulit.

” Nimic special. ” mărturisesc, iar privirea ei cade pe cravata din mâna mea. Râde, lăsându-și capul pe spate, iar eu mă încrunt.

” Să înțeleg că n-avem habar să ne prindem cravata? Știi … degeaba domn, costum, dacă nu avem cravată. ” continuă ironia și se apropie întinzându-mi cele trei cărți. Mă pune să le țin, iar ea îmi smulge cravata din mână. Îmi prinde gulerul și-l ridică ușor în sus, pentru a avea acces la gâtul meu, iar momentul în care îmi atinge pielea, simt cum mă cutremur.

” Apleacă-te! ” ordonă, iar eu zâmbesc. Mă las mult mai în față, iar culoarea obrajilor ei sunt roșiatică. ” Ești așa înalt. ” face remarca și oftează scurt. 

” Ești tu doar prea micuță. ” comentez iar fața ei se încruntă. În încercarea ei de a-mi prinde cravata, pot observa gestul de a-și scoate limba atunci când e concentrată. După câteva clipe, îmi dau seama că-mi așează cămașa și sacoul, ca mai apoi să se retragă din fața mea, nu înainte să-și recupereze cărțile.

” Mulțumesc! ” spun și ea își arcuiește buzele într-un zâmbet. Dă apreciativ din cap și pleacă spre lift. Îi urmăresc pașii până la intrarea în cutia metalică, ca mai apoi să mă pun și eu în mișcare. Nu-mi pot stăpâni zâmbetul tâmpit de pe față și chiar simt ceva ciudat în interiorul meu.

fa437817f5fd9f7d52bda56d56244053-horz.jpg

”Nu le-a păsat deloc.”

„Îl iubesc, îl iubesc pe bărbatul din stânga mea, dar uneori iubirea nu-i de ajuns, nu asta îmi va garanta că el va avea încredere în mine necondiționată, nu pentru o clipă sau pentru un moment trecător și uitat. Nu asta îmi va garanta că el va fi lângă mine, indiferent câte obstacole întâmpinăm împreună, nimic din toate astea nu-mi vor garanta că fericirea mea nu va fi propria autodistrugere.”

3

După cum se observă și din fragmentele de mai sus (iar acestea sunt doar câteva dintre adorabilele momente împreună!), relația celor doi este când caldă, când rece, iar replicile lor spumoase și numeroasele altercații condimentează întreaga carte, neoferindu-ți nici cea mai mică șansă de a o lăsa jos.

Niciunul nu se lasă mai prejos și nu-și permite să cedeze în fața celuilalt. Scot ce este mai rău unul din altul.

Mereu timidă și nu prea vorbăreață din fire, Maria a învățat să aibă pregătit un răspuns pentru fiecare dintre „atacurile” inițiate, de cele mai multe ori, de către brunet. Și chiar nu este ușor să-i faci față lui Maximilian Browns! Fata noastră a avut de pătimit extrem de multe de pe urma lui, fiindcă nu știi niciodată la ce să te aștepți de la el. În clipa asta, te surprinde plăcut cu ceva ce nu-l credeai în stare, ca în clipa imediat următoare, arogantul din el să iasă la suprafață și lucrurile să se schimbe la 180 de grade.

„Așa îmi aduc aminte de ea, de atunci am știu că fata asta va reuși să-mi răstoarne lumea, mă va face să-mi înghit toate cuvintele jignitoare aduse în numele iubirii, mă va face să-mi înfrunt orgoliul și mă va conduce pe un drum mai bun. Am știu din clipa în care am văzut-o! E ca atunci când apare cineva care își demonstrează că ai fost prost toată viața până la ea.”

” Mă doare și atunci când mă privești. ”

Din prima clipă în care a întâlnit-o pe Maria, sentimentele lui Max au căpătat o intensitate care-l speria. Nu știa ce se întâmplă cu el, de ce îi făcea uneori plăcere să stea prin preajma tinerei, iar alteori, îi venea să o strângă de gât. Nu ar fi recunoscut nici mort aceste lucruri, dar când totul pare că-l apasă mai mult cu fiecare zi, se trezește că-i mărturisește bunului său prieten ce se întâmplă, încercând să găsească un verdict pentru ceea ce simte. Ceea ce-i spune Kevin, nu este chiar pe placul brunetului, dar dragostei nu-i poți dicta când să-și facă apariția. Ea apare pur și simplu, gata să te salveze.

Titlul – Călăul – este unul cu un impact mare asupra vieții personajelor. Este singurul cuvânt care descrie perfect întreaga carte. Atât Maria, cât și Max vor fi proprii călăi ai alegerilor pe care le fac unul în detrimentul celuilalt.

Ironiile schimbate, înțepăturile, nesiguranța și certurile, momentele de respiro, prieteniile bine închegate, nedreptățile de care au parte și visele pentru un viitor incert creionează un volum năucitor, în care sentimentele adevărate vor ieși în cele din urmă la iveală, oricât de mult ai lupta pentru ca ele să rămână ascunse. Nu vei reuși să scapi de ceea ce ți-e scris. Indiferent prin ce ai fost nevoit să treci la un moment dat, asta nu înseamnă că vei ajunge să te asemeni cu cei care te-au „lovit” cândva prin acțiunile lor inconștiente.

Trebuie doar să vrei să ai parte de ceea ce te face fericit, de ceea ce iubești, să-ți dorești asta mai mult ca orice și să nu alegi să fugi.

Încă de la primele capitole, am știut că o să ajungă o carte importantă pentru mine și că voi ajunge în acea fază de a n-o uita prea ușor. Mă bucur că am putut lua parte la povestea simplă, dar atât de complicată a Mariei și a lui Max și că lucrurile au început să se așeze în viața lor, chiar dacă va mai exista o fărâmă acolo între ei, ceva care nu avea cum să nu te marcheze, oricât de nepăsător ai fi fost. Avem parte de un final „nuanțat”, oglinda întregii povești! Nici nu aș fi putut cere mai mult! Felicitările mele pentru toată munca depusă, pentru imaginația fără limite, pentru tot ce ne-ai oferit, dragă EvaAse! 

 

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Jocuri periculoase” de Jackie Collins (recenzie)


IMG_20170625_172458.jpg

Descriere

Șefului mafiot Enzio Bassalino nu-i stă nimeni în cale și, mai ales, nimeni nu îndrăznește să-i strice afacerile. Așadar, când frumoasa activistă pentru drepturile femeii Margaret Brown convinge prea multe prostituate să rupă rândurile, este scoasă din joc cu brutalitate.

Trei femei extraordinare jură să-l distrugă pe Bassalino – distrugându-i pe cei trei fii ai săi și utilizând singura armă împotriva căreia aceștia nu pot să reziste. Aparent inocenta și fragila Beth îl vânează pe Frank la New York, starul de film Rio îl va seduce pe Angelo la Londra, iar superba și vicleana Lara îl va ademeni pe Nick la Los Angeles.

Dar este un joc periculos, ce implică intrigi uluitoare, suspans, erotism și pasiune interzisă. Iar rezultatul va fi o luptă pe viată și pe moarte în lumea ucigătoare a crimei organizate. Trei femei frumoase s-au hotărat să dovedească faptul că, în materie de răzbunare, femeia este mult, mult mai periculoasă decât bărbatul.

„Un roman uluitor, pe care nu-l poți lăsa din mână. Cititorul va trăi la maximum fiecare aventură a eroinelor.“ (Sunday Book Review)

Gândurile mele

Atunci când lupți pentru o cauză nobilă și dai tot ce e mai bun din tine, fără nici o urmă de egoism, nu mai ții cont de răul care bate la ușă, ca și urmare a dedicării tale active pentru ceva benefic societății în care trăiești.

Margaret Brown începe promițător în susținerea drepturilor femeilor care, din cauza unor împrejurimi nefericite, ajung să se prostitueze pentru a-și duce traiul în această lume nedreaptă. Astfel că, atrăgând un număr impresionant de adepte în această luptă aprigă, spre enervarea mafioților italieni, își găsește sfârșitul tragic chiar în mijlocul mulțimii ce asista plină de speranță la motivațiile acestei femei puternice, care nu cunoștea frica și ideea de a renunța, atunci când își propunea ceva în minte.

„Enzio răspunse din biroul lui. Zâmbi şi dădu din cap. Sigur că lucrurile reveniseră la normal. Avusese dreptate. Decizia lui era singura cale. Putea fi pe jumătate pensionat, însă, când erau probleme importante de rezolvat, apelau întotdeauna la el.

Frank, fiul său cel mai mare, îi sugerase alte moduri de a rezolva problema. Dar ce ştia Frank? Avea treizeci şi şase de ani, era un bun om de afaceri, dar când era vorba să ia o decizie, ideile lui erau prea blânde. Ce rost aveau ameninţările dacă nu aveai de gând să le pui în practică?

Acţiunile în forţă ca în vremurile bune erau unica variantă.”

Prietenele și surorile sale, devastate după o asemenea veste, își pun în cap să se răzbune pe Enzio Bassalino, iar cel mai bun mod prin care pot să facă asta, este prin intermediul celor trei fii ai săi. Erau în stare de orice pentru ca moartea lui Margaret să nu fi fost una în zadar. Sperau ca planul să reușească și totul să revină cât de cât la normal.

Pentru șeful mafiot, băieții reprezentau mândria sa și tot ce fusese el în tinerețe. Singurul care părea că o să-i ia pe urme tatălui în toate era Frank, cel mai mare dintre frați. Nick și Angelo, mezinul, nu împărtășeau această moștenire de gene, preferând să stea departe de pericol. La un moment dat, chiar mărturisesc amândoi că și-ar fi dorit să fie orfani, dar nu ar fi recunoscut niciodată în fața tatălui acest lucru. Angelo își amintește că, în adolescență, și-a exprimat dorința de a alege calea artistică, însă Enzio îl bătuse de-i sunase apa în cap și-l închisese în camera sa, pentru aceste „prostii” care-i treceau prin minte. Nu că acum s-ar fi schimbat, era la fel de pierde-vară. Încă avea timp să se maturizeze, spunea mereu Enzio.

„…Lara tot călătorise. Cele mai bune locuri, cele mai potrivite momente și cei mai buni bărbați. Atunci când Margaret fusese împușcată, se oprise să se gândească. Ce făcea cu viața ei? De ce era atât de important să fie în locul potrivit, la momentul potrivit și cu bărbatul potrivit? De ce căuta mereu însoțitori plictisitori, care căutau plăcerea și care nu-i puteau oferi decât bani? Era așa incitant să fii fotografiat la fiecare aeroport? Să fi citat în fiecare revistă de modă de doi bani? Și de ce trebuia să călătorească pe Nil? Să facă safari în Africa? Schi în Gstaad? Și să-și petreacă vara în Sardinia?

Dacă se gândea bine, părea o viață atât de searbădă. Moartea lui Margaret, călătoria la New York și timpul petrecut cu prietenii lui Margaret și sora ei Beth o făcuseră să-și dea seama de toate astea.”

Planul fetelor ia amploare și fiecare își alege victima, în funcție de fratele cui i s-ar potrivi mai bine. Lara pune ochii pe Nick, amândoi având în comun o frumusețe naturală, care nu trece cu vederea nimănui. „Logodit” pe moment cu o stea de cinema care, cu ceva ani în plus, ar putea să-i fie chiar mamă, Nick are impresia că și-a găsit femeia vieții lui. Asta până când Lara apare în viața sa și atracția puternică ce o simt unul pentru celălalt îi acaparează zdravăn pe amândoi.

Rio se ocupă de Angelo, ajungând să-l joace pe degete cum știe mai bine, iar el, în loc să stea cât mai departe de ea, rămâne fermecat de tipă, ceea ce, pentru tânăr, chiar este o noutate. Obișnuit ca femeile să-i cadă în plasă și să se țină scai de el, Rio îl incită ca nimeni alta și e decis să-i arate de ce este în stare masculul din el.

„Margaret nu pierdea niciodată vremea să se facă înțeleasă.
Rio stătuse cu Margaret în apartamentul ei două săptămâni, înainte să se mute înapoi în al ei. Învățase mai mult în aceste două săptămâni decât în toată viața de până atunci.”

Lui Beth, cea mai tânără dintre fete, îi este încredințat Frank, acesta având o pasiune pentru tinerele inocente, cu un aer de virgine, așa cum era și soția sa atunci când s-au căsătorit. Deși, la prima vedere, tânăra nu părea că avea să reușească să-și joace rolul până la final, pentru Margaret era în stare să facă tot ce-i stătea în putință. Îl prinde în mrejele sale pe mafiot și aranjează lucrurile, astfel încât soția însărcinată a acestuia să îi prindă în flagrant.

„- Nu renunț, spuse ea ferm. […] Nu uita că sunt sora lui Margaret. Vreau să fac ceva la fel de mult ca și restul. Și voi putea, ai să vezi.”  

Însă, deși situația pare a fi în favoarea fetelor, consecințele nu întârzie să apară și unele dintre ele se trezesc că toată chestia asta cu răzbunarea a fost doar o prostie. Nu le-o va aduce pe Margaret înapoi și nici nu simt că au făcut ce trebuia. Sora lor mai mare nu ar fi fost niciodată de acord cu așa ceva. Iar lucrurile se precipită și mai tare atunci când iubitul lui Margaret dorește să se răzbune într-un alt fel, mult mai rău decât planul fetelor. Folosește aceleași arme ca și cei care i-au ucis femeia.

Și se lasă cu explozii, atât pasionale, cât și de-a dreptul mortale, înlăturând pe oricine și orice i-ar sta în cale.

Cine va câștiga acest joc al puterii, un joc țesut de intrigi, manipulări în masă, control absolut și pericol la tot pasul? Odată ce ai te-ai aruncat în el, nu mai e cale de întoarcere.

Nota mea: 3.5/5

nota-3,5

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Întoarcere la casa de vară (The Summerhouse #2) de Jude Deveraux (recenzie)


IMG_20170615_172845.jpg

Descriere

Magia există în casa de vară din Maine, unde misterioasa Madame Zoya le-a împlinit cele mai ascunse dorințe vizitatorilor ei. Acum, trei femei au venit în acest loc special avînd un lucru în comun: un trecut dureros pe care fiecare ar vrea să-l rescrie. Amy, care ascunde o pierdere sfîșietoare în spatele căsniciei și familiei ei aparent perfecte… Faith, o văduvă de treizeci și ceva de ani, care suferă după un bărbat și Zoë, o artistă ocolită de oamenii din orașul ei natal din motive neștiute de ea, după ce o seară traumatizantă i-a șters memoria.

Cu puterile lor mistice, Madame Zoya și sora ei, Primrose, încearcă să le redea speranța și încrederea în puterea dragostei. Deși fiecare are parte de surprize, oare întoarcerea în timp le va aduce, în final, fericirea așteptată?

Gândurile mele

Dacă ai putea să te întorci în trecut, ai face-o? Dacă într-adevăr chestia asta ar merge, ți-ai dori să-l rescrii pe al tău? La care dintre deciziile deja luate ai renunța? Sau nu ai schimba nimic și ai prefera că totul să rămână exact la fel? Consideri că ești fericita cu viața ta așa cum este ea, cu bune și cu rele? Ești împlinită cu ceea ce ai sau ți-ai fi dorit mai mult?

Am mai afirmat deja că romanele care au strecurată printre pagini și o călătorie în timp au ajuns să fie printre preferatele mele. Iar această lectură nu face excepție. Modul prin care autoarea pune minuțios în scenă detaliile care conduc la această călătorie absolut fascinantă în secolul XVIII m-a ținut cu sufletul la gură și m-a trecut, fără să-mi dau seama, în vremurile de-atunci, făcându-mă să sper că protagonistele noastre vor reuși să se regăsească pe ele, cele de odinioară.

„Recunoștea magia când o vedea și știa că o simțise pe propria-i piele.”

Poveștile de viață ale acestor femei necunoscute au o mică „fisură” la un moment dat, ceea ce le va bloca în acea clipă și le va ține strâns înlănțuite în trecut, oricât vor încerca cei din jur să le aducă „la suprafață”. Au continuat să stea pe loc, evitând orice șansă de a lupta ca să-și revină din amorțeala ce le-a acaparat trup și suflet. Deși nu chiar totul are rezolvare, nu se știe niciodată ce va fi, dacă nu încerci să treci peste ceea ce te apasă.

Trei femei vor fi aduse împreună în casa de vară din Maine, pentru un motiv care nu va întârzia să se lase elucidat. Fiecare, cu un trecut mai mult sau mai puțin dureros, plin de regrete, furie și disperare, va încerca să învețe una de la cealaltă cum să treacă peste acel moment care le-a marcat sufletește și ușor, ușor vor avea din nou încredere în ceea ce fac, în ceea ce sunt și în ceea ce pot deveni. A fost greu pentru ele să ajungă până aici, dar, cum-necum, au reușit și singura șansă este de a-și asculta instinctele până la capăt, atunci când mintea nu pare a fi în concordanță cu inima.

„Stephen nu își dădea seama cum cîteva zile petrecute la o casă de vară din Maine cu cîteva necunoscute aveau s-o ajute, dar nu avea nicio altă idee. Cu fiecare zi, Amy părea să se închidă în sine și mai mult. Părea să o piardă încetul cu încetul. Și știa că, dacă o pierdea pe Amy, își pierdea viața. Ea era viața lui.”

De mic copil, Amy a știut ce vrea să facă în viață. La doar șase ani, i-a spus prietenului ei de la grădință, Stephen, că, la terminarea colegiului, se vor căsători și vor avea trei copii: doi băieți și o fată. Dragostea ce și-o purtau a învins, iar cei doi și-au croit același drum, în timp ce planul bine pus la punct al lui Amy se materializa pe lângă ei. Însă, fericirea nu ține mult, iar ea pierde a treia sarcină – fetița care nu a mai apucat să vadă lumina zilei și să simtă iubirea familiei ce o aștepta nerăbdătoare.

Din acea clipă, ceva se rupe în Amy și devine de nerecunoscut. Nu mai avea acea energie debordantă ce o împrăștia peste tot în jur. Lumea părea să nu se mai descurce în lipsa ei. Planurile pregătite din timp erau greu de respectat, când ea nu mai era acolo, gata să controleze situația. Iar familia ei simțea asta cel mai mult. Un episod în acest sens este atunci când Stephen se duce la muncă cu două șosete diferite în picioare, aspect de care se preocupa până în acel moment soția lui.

„- Uneori, am impresia că joc într-o piesă suprarealistă cu un singur act. Știu că mi-ai dat un inel și l-am purtat la gît doi ani. Mai știu și că noi doi vorbim despre căsătorie de parcă am fi făcut-o de mult. Dar adevărul e că tu nu m-ai cerut în căsătorie, oficial, și eu nu am acceptat. […] Am nevoie de timp ca să hotărăsc ce fac cu viața mea.
– Blestematul! spuse Eddie printre dinți și strîngînd pumnii.
– Stai puțin! Credeam că Ty e și prietenul tău.
– Nu cînd e vorba de dragoste.
Faith deschise cutiuța de email de pe măsuța de toaletă și scoase inelul de pe lănțișor.
– Cred că ar trebui să-l păstrezi pînă cînd lucrurile între noi vor fi mai sigure, spuse ea încet.
– Faith, nu poți lăsa ca o după-amiază petrecută cu Ty să ne schimbe viitorul.
– De unde știi cît timp am petrecut cu el?
– Crezi că poți să faci ceva în orașul asta fără să știe toată lumea? […] Faith, spuse el pe tonul unui om care îi dă un sfat unui copil, ești una dintre cele mai deștepte femei pe care le-am cunoscut și acum trebuie să te gîndești la ce faci. Nu poți să-mi dai cu piciorul pentru unul că Tyler Parks.”

În tinerețe, Faith a avut parte de dragostea a doi băieți, toți trei fiind camarazi încă de mici copii, luând parte la multe peripeții împreună. Pe Edward îl considera însă ca pe un frate, iar pentru Tyler simțea doar o atracție puternică. Împărțită între cei doi băieți, Faith era indecisă în alegerea sa: perioada colegiului a găsit-o logodită cu Eddie, iar reîntoarcerea acasă a adus-o față-n față cu prima ei iubire, Ty, pentru care încă mai simțea ceva.

Dispariția fără niciun semn a celui din urmă din oraș, după o ceartă între iubiți, a determinat-o să-l aleagă resemnată pe Eddie, spre bucuria mamei și disperarea soacrei. Viața alături de acesta nu a fost plină de împliniri însă, a devenit doar o obișnuință ce a însoțit-o pe toată durata căsătoriei lor. S-au bucurat de câteva momente frumoase, dar sănătatea șubredă a soțului, de care nu avusese vreodată habar până după mariaj, și-a lăsat amprenta pe legătura lor și, în câțiva ani, s-a trezit văduvă, cu o soacră care o urăște. La înmormântarea soțului, Faith are o criză de nervi și o atacă pe femeie, iar consecințele acestui act nu întârzie să apară.

„- Adică nu am voie să-ți spun adevărul despre ceea ce simt pentru tine? M-am culcat cu multe femei, dar nici uneia nu i-am spus că o iubesc.
– Russell, spuse ea încercînd să-și rețină lacrimile, nu pot să te iubesc nici pe tine, nici pe altcineva. Nu sînt…
– Demnă de dragoste?
– Nu știu. Nu știu ce am făcut de mă urăsc oamenii și tu ai spus că are legătură cu dragostea. Văd în vis un bărbat care se împușcă în cap. Eu am făcut asta? Am făcut un bărbat să-și ia viața?
El îi puse capul pe umărul lui.
– Ai zis că nu știi ce ai făcut. Adevărul e că nu știi ce s-a întâmplat. E cu totul altceva. Cred că ar trebui să afli adevărul.”

Zoe a fost o rebelă dintotdeauna. După pierderea părinților, nimic nu a mai ținut-o pe loc din a face ce dorea. Sora sa, care-și întemeiase propria familie, a luat-o acasă la ea, dar nu s-a simțit nicio clipă iubită în casa acesteia. Iar, în urma unui accident de mașină, când tânăra nu își mai amintea nimic și s-a trezit că tot orașul o urăște și o judecă pentru ceva ce n-a făcut, sora ei s-a ținut la distanță de ea, nedorind s-o lămurească de tot ce s-a întâmplat. De fapt, nimeni nu i-a spus care este motivul pentru care o privesc ca pe ultimul om, așa că, revoltată fiind pentru că nu era băgată în seamă, a dat foc mașinii accidentate în centrul orașului, atrăgând astfel atenția tribunalului.

După toate acestea, cele trei vor avea de-a face, într-un fel sau altul, cu Jeanne, psihologul sau, mai bine zis, catalizatorul care le va aduce împreună și le va da impulsul de a-și urma instinctele. Magia casei în care vor sta pentru o săptămână întreagă le va induce vise nesperat de reale și de vii, cu nuanțe ale unor vremuri de demult, ce vor lăsa unele semne. O carte de vizită predestinată le va conduce la misterioasa Madame Zoya și sora sa, Primrose, care le vor ajuta să creadă din nou că totul este posibil și că nu este nimic chiar la voia întâmplării.

O călătorie în timp, șansa unică de a putea schimba destinul și puțină magie nu strică uneori nimănui, atunci când lupți pentru ceva ce îți dorești. Trei femei care sunt nevoite să se înfrunte pe ele înseși, pentru a-și continua viața: împăcate cu ele, făcând ceea ce le place și, mai ales, fericite, datorită alegerilor pe care le-au luat cândva.

Nota mea: 5/5

nota-5

Mulțumesc EDITURII MIRON pentru exemplarul trimis spre recenzie! ^_^

10325242_456712794487964_4568008205658429802_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Pasiunea unea femei (vol. 1) de Virginia Henley (recenzie)


IMG_20170602_145710.jpg

Descriere

Tînăra Bess Hardwick știe că singura ei cale de a evada din viața de privațiuni pe care familia ei o duce, este să ajungă la curte și să facă o căsătorie bună. Și astfel frumoasa fată pleacă la Londra, și ajunge la Curtea Tudorilor, locul unde sînt cei mai bogați, puternici și ambițioși bărbați. Dar nici un bărbat nu este mai ambițios și mai periculos decît Prințesa Elizabeth, cea care și-o face pe Bess prietenă, confidentă și mai apoi doamnă de onoare  la strălucitoarea ei curte, atunci cînd ajunge regină…

Seducătorul William Cavendish, îndrăznețul sfetnic financiar al regelui, jură să o aibă pe Bess cu orice preț, dar ea este nevoită să îl accepte pe îndrăgostitul Robert Barlow, care îi oferă o căsătorie pe care ea nu o poate refuza.

Gândurile mele

Când am observat că Pasiunea unei femei este un prim volum, de curiozitate am intrat pe Goodreads pentru a căuta seria din care face parte. Am descoperit că, de fapt, nu există niciuna, deoarece cartea este un standalone și are în jur de 550 de pagini, de aici și împărțirea acesteia în două volume de către editură.

Lectura a fost una destul de întortocheată, întâmplându-se foarte multe lucruri într-un timp ce trecea relativ repede pe lângă personajele noastre, fie că vorbim despre câteva zile, câteva luni sau câțiva ani. Ițele încurcate ale nebuniei ascendente de la Curtea Tudorilor, din perioada lui Henric al VIII – lea, abundă în numeroase tentații, ispite seducătoare și bărbați care știu ce vor. Secretele sunt date în vileag, fiind cunoscute aproape tuturor, mai ceva ca bârfele și zvonurile ce iau amploare în mijlocul sălii de bal, oricât de „discreți” ar încerca să fie păstrătorii lor.

„Bărbații ambițioși obțin tot ce vor, atunci de ce să nu fie și femeile ambițioase?”

Cartea prezintă două părți, prima fiind dedicată naivei și inocentei Elizabeth (Bess) Hardwick, iar cea de-a doua parte este pentru femeia matură și încrezătoare în forțele proprii care a devenit odată cu trecerea anilor. Ambiția aprigă, inteligența și pasiunea pe care o manifestă în tot ceea ce face sunt atuurile nelipsite ce-i creionează atitudinea, elemente care, pe lângă trupul iscoditor, îi oferă un aer extrem de atractiv pentru masculii ce roiesc în jurul său.

Încă de mică, firea ei pasională s-a exteriorizat la intensitate maximă, aspect care nu s-a diminuat absolut deloc pe tot parcursul lecturii, familia ei neștiind cum să-i stăvilească pornirile, atunci când ceva sau cineva la care ținea mult îi era luat. A preferat să o lase să se descarce în felul ei, cu izbucniri nervoase, strigăte, dat din picioare și alte cele. Mama ei spunea că nu se poate face nimic „pînă ce furtuna nu se va stinge de la sine”. Un adevăr de necontestat!

De mic copil a învățat să lupte pentru ceea ce are și pentru ceea ce își dorește, chiar dacă ceilalți n-o făceau și indiferent dacă prețul plătit pentru asta îi era pe plac sau nu. Conacul Hardwick, locul în care s-a născut și a copilărit, singura amintire de la tatăl ei, este unul din catalizatorii care o impulsionează în acest sens. Neavând nici măcar 6 anișori împliniți, tânăra își jură că se va întoarce după el și acesta va aparține din nou familiei. Nu mulți copii gândesc astfel la o vârstă așa fragedă, ceea ce m-a surprins în mod plăcut.

„- Ești al meu! Nu fi trist. Mă voi întoarce și te voi cere înapoi. Ceilalți sînt inutili. Totul va depinde numai de mine.” 

Pierzându-și domeniul și tot ce aveau mai de preț, întreaga familie este nevoită să se mute la mătușa lor, sora din partea mamei, și să găsească o cale prin care să poată conviețui de-acum înainte. Astfel că, peste ani, femeile casei, observând creșterea frumoasă și sănătoasă a tinerei Bess, îi insuflă acesteia ideea de a-și face un rost în viață și de a găsi un soț care să aibă grijă de bunăstarea ei și a familiei. Nu după mult timp, o bună prietenă de-a mătușii ei din Londra, Lady Zouche, se arată interesată de una din fetele Hardwick în scopul de a deveni însoțitoare pentru ea și fiicele sale.

De aici, va începe călătoria fetei spre maturizare și spre împlinirea ambițiilor sale cele mai puternice. Înzestrată cu o limbă ascuțită, cu idei practice, cu un păr „care împrăștie flăcări” și un trup grațios, asemeni unei curtezane, Bess se va face ușor remarcată în lumea bună, atrăgând rapid privirile celor din jur: invidia și dezaprobarea femeilor, interesul și admirația bărbaților. Dar fata nu are ochi decât pentru Rogue William Cavendish, „cel mai atrăgător bărbat pe care-l văzuse ea vreodată”.

„- Elizabeth – îi pronunță numele ca pe o mîngîiere – îmi poți spune William.
-William, spuse ea încet, gustîndu-i numele pe buze.”

„Pe lîngă wist, ea și partenerul ei erau angajați într-un alt joc, fățiș și deschis, dar în același timp erau legați unul de celălalt prin ceva mai subtil și mai personal, ceva care îi excludea pe toți ceilalți din univers, ceva intim și personal. Comunicau într-un limbaj fără cuvinte. Fiecare știa gîndurile celuilalt; fiecare dădea și primea plăcere de la celălalt. Nu era flirt; Bess și-ar fi pierdut imediat concentrarea dacă s-ar fi angajat în hîrjoană. Era ceva mult mai fundamental și mai elementar, nu era doar o întîlnire a minților, ci o împărtășire a bucuriei pasionate pentru ceea ce făceau, asemenea unor spirite înrudite.”

Însă nici acesta nu rămâne indiferent la frumoasa roșcată ce a reușit să-i sucească mințile din primele clipe în care a văzut-o. Dar ceea ce își dorește Bess nu se bate cap în cap cu ceea ce vrea William. Ea nu se va mulțumi nicicând cu rolul de amantă în viața unui bărbat, căsătoria fiind mult prea importantă pentru ea.

Odată „înrădăcinată” în familia Zouche, tânăra are parte de multe ieșiri alături de aceasta, ceea ce-i oferă șansa de a o întâlni pe verișoara Regelui Henric, Frances Grey, o doamnă pe care am ajuns să o îndrăgesc de la prima apariție, dar și pe una din fiicele acestuia, Lady Elizabeth, care îi semăna lui Bess foarte mult, de la părul roșcat până la zveltețea trupului, deși era o diferență de ani între ele. Cu amândouă va lega o prietenie destul de strânsă, în mod special cu prințesa, împărtășindu-și una alteia gândurile cele mai ascunse.

„- Dumnezeule, ce impulsivă ești. Ai acționat fără să te gîndești.
– Nu, m-am gîndit înainte. M-am gândit la viața albinei și la posibilitatea de a fi eu înțepată și am decis că riscul merita asta.
– Procesul de gîndire la tine lucrează rapid, la fel și al meu, doar că eu am învățat să acționez cu prudență, explică Elizabeth.
– Poate pentru că ați fost înțepată de prea multe ori.”

Dar lumea începe să se zdruncine, atunci când destinul pare a-i râde în față și se găsește în fața unei căsătorii pe care n-o dorește. Neavând încotro, deoarece familia sa avea probleme financiare încă nerezolvate, este nevoită să se căsătorească cu bunul său prieten, Robert Barlow. Starea acestuia nu era însă prea zdravănă, moștenindu-l pe tatăl lui care avea aceleași probleme grave de sănătate, probleme ce le-au adus la scurt timp sfârșitul amândurora. Astfel că Bess se alege cu o parte din pământul soțului decedat, un alt catalizator ce o va face să lupte împotriva soacrei pentru a-l păstra și pentru a-și recupera într-un final și casa părintească – Hardwick.

Revenirea ei la Londra după toate acestea, ne-o aduce pe tânără mult mai aprigă, mai încăpățânată și mai încrezătoare în ea, pregătită să-și urmeze ambițiile ce o definesc. Nu a uitat de dorințele sale, ci din contră, acum este gata să lupte împotriva oricui i-ar sta în cale pentru realizarea lor. Cum va reuși ea să facă acestea și ce se va întâmpla mai departe cu eroina noastră, sunteți nevoiți să aflați singuri.

faf1d91b9187bf4b4f71a69a74c70815-tile.jpg

Mi-a plăcut tare mult personajul lui Bess. O femeie puternică și cu o voință de fier, chiar dacă soarta nu i-a surâs de fiecare dată. A fost nevoită să treacă prin multe nedreptăți de la o vârstă fragedă, dar nu s-a lăsat, ci a luptat ca totul să fie bine pentru ea și pentru familie. N-a recurs la tactici diabolice pentru a face ce și-a propus, pur și simplu a fost ea însăși, cu bune și cu rele. Altele în locul ei ar fi renunțat de mult să mai spere că aveau să reușească în viață, dar nu și ea. Când ai un motiv bine întemeiat pentru a merge mai departe, ești în stare să treci marea înot, ca să poți răzbi în lumea asta prea mândră, unde prejudecățile și vicleșugurile se găsesc la tot pasul.

Un aspect care m-a deranjat puțin însă, este realizarea coperții. Trupul femeii pare estompat și ușor deformat, neamornizându-se cu fața ei, aceasta observându-se mult mai clar, ceea ce nu oferă o priveliște prea plăcută. Se putea ceva mai multă atenție la detalii din partea editurii.

Lectura a decurs lin și armonios, bucurându-mă nesperat de mult de dialogurile spumoase ale personajelor și de descrierile istorice de la Curtea Tudorilor. Momentele pline de umor și cele romantice au fost pe gustul meu și a fost interesant (și ușor enervant) de urmărit cum Bess l-a ținut multă vreme pe jar pe Rogue, ceea ce nu mă așteptam de la un astfel de roman.

De această dată, am ales să nu ofer notă cărții, până ce nu voi ajunge să citesc și volumul doi, pentru a-mi face o impresie despre întreaga poveste a protagonistei noastre ambițioase, Bess Hardwick.

Mulțumesc EDITURII MIRON pentru exemplarul trimis spre recenzie! ^_^

10325242_456712794487964_4568008205658429802_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Până ne vom revedea…” de Renee Collins (recenzie)


IMG_20170428_194412

Descriere

Cluburi rurale şi petreceri în grădină. Ultimul lucru pe care și-l dorește Cassandra e să petreacă vacanța dinaintea ultimului an de liceu izolată într-un orășel plin de snobi din Massachusetts, pe țărmul oceanului. Cass tânjește după dramatism și aventură, lucruri greu de găsit în acel loc, unde se simte prinsă ca într-o capcană.

Dar când un străin încântător apare pe plaja privată a familiei ei, susținând că este proprietatea lui – și că sunt în anul 1925 -, Cass este atrasă într-un mister vechi de aproape o sută de ani. În vreme ce caută răspunsuri în prezent, Cass descoperă un adevăr care pune viața lui Lawrence în pericol. Nu va mai conta din ce secol vine el, dacă nu va mai trăi până mâine.

Disperată să-l salveze pe băiatul care înseamnă totul pentru ea, Cassandra trebuie să găsească o cale de a schimba istoria… sau să riște să-l piardă pe Lawrence pentru totdeauna.

„Timpul s-a oprit în loc atunci când am citit această poveste, atât de frumoasă, încât mi-a tăiat răsuflarea. Nu voiam să se mai termine niciodată.” KASIE WEST

Gândurile mele

Până ne vom revedea… a fost genul de lectură binevenită pentru firea mea romantică. Ușor clișeică, dar absolut încântătoare, povestea a avut personaje frumos conturate și destule momente amuzante, pline de romantism și intrigă, încât să mă facă să cad în plasă și să rămân aproape până la final. Și ce mai final! Cred că a fost partea care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga carte.

El și ea vin din două secole diferite, iar luna plină și oceanul sunt singurii martori la cea dintâi întâlnire a lor.

„Oricum, ce mai contează? Biata făptură e moartă, ceea ce-mi reamintește că nu există cale de întoarcere. Timpul șuieră, ca vântul. Și nu doar creaturile mai slabe precum această mică pasăre îi cad pradă. Până și cel mai puternic om va cădea răpus de lovitura-i necruțătoare.” 

Cassandra este acea adolescentă foarte răzvrătită, neascultătoare și egoistă, care trăiește cu impresia că nimeni nu o înțelege și că toată lumea este împotriva ei, chiar și la cel mai mic gest pe care-l face. Tot ce dorește este ca cei din jur să fie atenți și la ceea ce vrea ea, nu doar să i se impună lucruri ce nu-i sunt pe plac. Găsindu-se în postura de a nu putea refuza, împreună cu mama, tatăl vitreg și scumpul ei frățior, își vor petrece întreaga vară într-o frumoasă casă din Massachusetts, chiar la malul oceanului. Ce viață!

Ai crede că oricine în locul ei ar fi încântat de o astfel de „distracție”, dar nu și ea. Ar fi preferat să fie în Paris cu Jade, cea mai bună prietenă a sa, sau să practice într-un studio de film din New York. Chiar și faptul de a rămâne cu tatăl ei în orașul natal ar fi fost o alegere bună. Ar fi făcut orice, numai să nu fie în acel loc!

„- Pot să mă întâlnesc azi cu Travis? încerc eu, uitându-mă la mama cu speranță.
Pariez că el ar ști mai multe despre Lawrence.
– Nici să nu te gândești! Fundulețul tău e pedepsit, Cass.
– Dar poate să vină el aici.
– Nu. Ai de îndeplinit treburi prin casă, apoi trebuie să-ți continui lectura de vacanță. Și după aceea, dacă mă cuprinde un sentiment de generozitate, te las la laptop după ce mănânci de prânz.
Oftez zgomotos.
– Fantastic!
Chipul mamei este un zid de fier indiferent în fața rugăminților mele.
– Cum îți așterni, așa vei dormi. […]
– De fapt, încă nu mi-am făcut patul în dimineața asta și cred că mă duc să mă întind în el, să mai dorm puțin.

Nu trece multă vreme, că fata noastră își găsește deja un camarad de nebunii în Travis, cărându-l după ei și pe prietenul acestuia, Brandon. Într-una din escapadele lor, dorind să se bucure de piscina vecinilor, Cass face o faptă bună, gândindu-se și la ceilalți, nu doar la ea, și ia toată vina asupra ei, atunci când sunt prinși. Așteptându-se să fie pedepsită ca la carte, se pregătise pentru arsenalul care urma a fi aruncat spre ea, dar observând că acesta nu mai venea, surpriza o lovește din plin când mama ei schimbă tactica, vorbindu-i frumos, fără reproșuri și țipete.

0fbcbd6e72ecf4bcf32800dddc276ca1-horz.jpg

Pedepsită fiind după ce s-a întâmplat, în seara respectivă părăsește petrecerea alor săi și se duce să se plimbe pe plajă, lăsându-se mângâiată de razele lunii pline. Privind liniștită la valurile oceanului, ceva se întâmplă, iar o sclipire luminoasă vine dinspre linia orizontului, apropiindu-se rapid de malul țărmului. La scurt timp, aproape de ea, vede un tânăr foarte elegant îmbrăcat, probabil de la petrecere, fiind observată la rândul ei de către acesta. Fata nu poate să nu se întrebe dacă și el a văzut sclipirea, însă preferă să țină deocamdată doar pentru ea, neștiind cum va interpreta băiatul spusele sale, în caz că doar i s-a părut.

„- Serios, cred că ești nebun.
– Încep să cred că tu ești așa, domnișoară!
– Revizuieste-ți propria istorie înainte să încerci să minți. Casa asta a fost construită în anii ’20.”

La început, fiecare dintre cei doi va susține că plaja este a lui. Și amândoi au dreptate! Diferența este că aceasta le aparține fiecăruia în prezentul său: 2015 pentru Cass și 1925 pentru Lawrence, dar ei continuă să se contrazică pe subiect până când își dau seama că ceva ciudat a dilatat timpul și le-a oferit șansa de a se întâlni. De altfel, vor descoperi că deplasarea le este cu mult limitată, plaja și o porțiune infimă din ocean având grijă să le fie unicele oaze de liniște și de intimitate, unde întâlnirile lor sunt ferite de ochii curioși care ar putea să-i deranjeze.

Chiar dacă știu că totul este o anomalie temporală și că legătura lor nu va putea fi posibilă, dispărând în orice clipă, din cauza deceniilor ce-i despart, curiozitatea îi face să se întâlnească în continuare și să încerce să lupte împotriva timpului prin toate mijloacele de care dispun. Se spune că speranța moare ultima, nu? Când încă mai pot să spere, nu e chiar totul pierdut. Cass se gândește că aceste lucruri se întâmplă cu un scop, iar ea este hotărâtă să facă tot ce este posibil omenește pentru a fi bine pentru amândoi.

„ De adevăr și mare ochii ei tânjesc să se-mpresoare,

O veșnicie în spațiul vast ce i se-așterne la picioare.

În lumina lăptoasă a Luceafărului de dimineață,

Pas cu pas, sufletul meu cu al ei se-nvață.”

Dar când cei doi preferă să-și petreacă timpul unul cu celălalt, efectul fluturelui se manifestă, iar situația nu mai pare a fi de partea lor. Un prieten de-al lui Lawrence moare, iar cursul istoriei nu rămâne indiferent la această întâmplare, ceea ce-i sperie pe tineri, determinându-o pe Cass să păstreze distanța pentru o vreme. Cel puțin până când, dorind să știe mai multe despre anii ’20, se trezește în fața bibliotecii, gata să ia cu asalt tot ce ar putea-o ajuta în acest sens. Iar ceea ce află… este mult mai grav decât întâlnirile lor romantice ce își lasă nonșalante amprenta pe istorie.

Când tânăra îi destăinuie lui Lawrence ce se va întâmpla cu el, acesta nu pare să reacționeze pe moment, crezând că nu poate fi adevărat. De aici, rotițele încep să se învârtească, aceștia încercând să descopere pe cel care-i dorește răul băiatului, dar se bucură, în același timp, și de clipele petrecute împreună.

„- Dar cum am putea uita? exclam eu și arăt spre gardul viu: Cum pot uita că te evapori dacă încerci să părăsești plaja?

Mă ia de mână.

– Pentru că nu contează. Pentru că, dincolo de tot și de toate, suntem doar doi oameni obișnuiți. Chiar suntem atât de diferiți, în ciuda deceniilor care ne despart?”

Cassandra nu a fost chiar cea mai drăguță persoană la începutul cărții, purtându-se tare nepoliticos cu familia sa. Din fericire, creionat ca un personaj determinat și inteligent, pe parcurs se maturizează și începe să se gândească și la alții, nu numai la ea însăși, de parcă întâlnirea cu Lawrence a fost catalizatorul de care avea nevoie ca să o ia pe drumul corect. Dar nici tânărul nu a rămas neatins de „energia” Cassandrei, ca să mă exprim astfel. Diferit de tipii din prezentul actual, Lawrence este manierat și aroganța excesivă nu este o caracteristică a atitudinii sale, ceea ce mi-a plăcut. Vorbește frumos, specific vremurilor sale, se comportă pe măsură și nu încearcă să se laude în fața celorlalți.

Capitolele sunt povestite din perspectivele amândurora, astfel că putem afla ceea ce gândesc și cred fiecare unul despre celălalt, dar putem „observa” și ceea ce se întâmplă când cei doi își trăiesc viața lor.

„Stau la intrarea culoarului prin gardul viu, cu ochii închiși. Trec cu mâna peste crenguțele verzi. Mirosul oceanului și cel al prospețimii frunzelor plutesc în aer. Freamătul valurilor care vin și pleacă îmi pulsează în urechi. Sunt aici. Sunt trează și foarte vie. Clipa asta e reală. Și-atunci, orice se întâmplă când pășesc dincolo de tufișuri e real.”

Mi-a plăcut mult ideea călătoriei în timp, element care se încadrează în preferințele mele, de când am început să lecturez astfel de romane. De asemenea, modul în care autoarea a făcut ca personajele să se cunoască mi se pare original și diferit de ce am întâlnit până acum. E amuzant de urmărit încântarea celor doi și cum încearcă ei să descopere cât mai multe despre epoca celuilalt. Tânărul, fiind din trecut, învață despre lumea de azi și descoperă lucruri precum bomboanele Starburst, reacția lui la acestea lăsându-te cu un zâmbet larg pe față.

f509aa63-f437-4ab2-a582-144ac30be9c0-horz.jpg

Deși a încercat în stilul său caracteristic, timpul nu a reușit să învingă pe deplin dragostea ce i-a atins pe eroii noștri, oricât de îndepărtate erau viețile acestora, ceea ce, într-un oarecare măsură, m-a bucurat enorm. O carte care se citește ușor, paginile zburând una după alta, fără să îți dai seama, o lectură ce te îndeamnă să te lași fascinat de detaliile privitoare la moda și evenimentele desfășurate în perioada lui Lawrence, inducându-te în acea atmosferă de vechi, a vremurilor de demult.

Nota mea: 4/5

nota-4

Cartea mi-a fost oferită de Editura Corint (Leda Edge), căreia îi mulțumesc tare mult pentru această poveste magică! O puteți achiziționa de aici.

12717389_483643395152187_3172202317149822884_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Tentații” de Corina Ozon (recenzie)


Coperta-Tentatii-Corina_Ozon.jpg

Descriere

„Am citit cartea într-o singură noapte, fără s-o mai las din mână. M-am revăzut în frânturi, în fiecare capitol din viaţa femeii care a trăit după «cum se cade». Îşi trăia viaţa ca la carte, dar filele cărţii ei erau goale, iar capitolele se repetau. Fiecare dintre noi se va regăsi în această poveste, numai că nu ştiu câţi vom avea curajul să recunoaştem că avem temeri, regrete, vise neîndeplinite şi o dorinţă secretă de a o lua de la început. De a face o schimbare. Această carte m-a răscolit, m-a făcut să plâng, m-a trimis să mă uit la reflexia mea în oglindă şi m-a determinat să-mi placă ceea ce văd în ea.

Scriitoarea Corina Ozon pătrunde adânc în subconştientul uman şi scoate la iveală ceea ce noi nu vrem să recunoaştem: «Eşti captiv într-o lume sigură, în care sentimentele se aşază în straturi, până formează perna pe care dormi (…) Până la urmă, important este ca măcar să încerci să intri în vis, oricât de târziu ai crede că este (…) Fericirea este un act de curaj».”

(DANA SĂVUICĂ)

Gândurile mele

Am auzit multe lucruri despre cărțile Corinei Ozon în ultima vreme, balanța înclinând mai mult spre cele bune, ceea ce îmi zgândărea puțin curiozitatea, însă nu am avut ocazia să citesc vreuna dintre ele. Până acum.

Tentații este ultima apariție a autoarei și m-a convins, fără doar și poate, de verosimilitatea a tot ceea ce am auzit și citit prin blogosferă. O lectură atât de complexă prin simplitatea ei și atât de reală, de specifică zilelor noastre, încât nu ai cum să nu te regăsești cel puțin într-una din situațiile ce se învârt în jurul personajelor noastre.

„Sunt Marlena, nu Marilena, Marlena de la Marilyn Monroe, pe care mama a adorat-o în taină.”

Măritată, cu doi copii minunați și cu un serviciu stabil, Marlena nu se simte însă realizată, nici pe plan personal, nici pe cel profesional, așa cum și-a imaginat că avea să fie. Fericirea devenise pentru ea o obișnuință, nemaiștiind când a fost ultima dată fericită cu adevărat. Cu vise mari de a ajunge cineva în viață, de a profesa ceea ce îi face plăcere, acesteia i s-au tăiat aripile mult prea devreme, chiar înainte de primul zbor. Motivul părinților (pentru binele copilului) a fost unul care mai persistă și astăzi: acela că nu aveau cum să o susțină și, în plus, arhitectura nu era de ea, după spusele acestora.

Acest fapt n-a făcut decât să o descurajeze, iar puțina încredere ce o mai avea în ea să se ducă pe apa sâmbetei. A fost nevoită să se reprofileze, deși gândul îi era tot la creație, la a-și vedea proiectele prinzând viață sub ochii ei. Astfel că a găsit totuși ceva mai aproape de marea sa pasiune, arhitectura – proiectare, specializare din cadrul Facultății de Construcții. Dar norocul nu a fost însă de partea ei, neactivând foarte mult în domeniul ales.

”Adesea greșim pentru că nici măcar nu avem curajul să încercăm, apoi ne apucă regretele și dăm vina pe alții. Alegerile ne aparțin, nimeni altcineva nu alege pentru noi…” 

Rămasă însărcinată, la terminarea facultății s-a căsătorit cu tatăl copilului, un truc de care tot a auzit la vecinele mamei sale. La ceva vreme a urmat a doua naștere, o chestiune setată în mintea sa, pentru ca bărbatul să nu o lase, acum că aveau doi copii, ceea ce nu era cazul ei, deoarece Silviu era genul fără prea multe perspective de la viață, tare comod, cam egoist și foarte strângător, ca să mă exprim astfel.

După cele două nașteri, depresia a pus stăpânire pe ea, deoarece perioadele de nesomn, plânsete, pamperși schimbați și trecerea de la femeie la mamă și invers o zăpăciseră, iar ceea ce citise despre viața minunată de familie nu se bătea cap în cap cu realitatea. Dorise să revină mai repede la muncă după toate acestea, dar nu prea găsise nimic rezonabil.

„Copiii trebuie lăsați să viseze, este primul pas spre îndeplinirea dorințelor. Eu și visele mi le-am înăbușit, cred că atunci când ajungi să-ți fie teamă să visezi este cel mai traumatizat lucru în dezvoltarea unui om. Mi-am pus astfel capac și pe emoții, nu le-am exprimat clar și cu voce tare, am crezut că celălalt va înțelege din comportamentul meu ce simt pentru el.”

În cele din urmă, reușește să prindă prin intermediul unei rude de-a soțului ei un post de asistent manager, cu mult sub nivelul ei, dar atâta timp cât avea ceva stabil, era bine pentru familie. Totuși, dorința ei de a ajunge să lucreze cândva în domeniul preferat nu se evaporase, ci, din contră, creștea pe zi ce trece, sperând în secret că într-una din ședințe șeful avea să o remarce.

Deși aveau toate ratele achitate și un buget destul de frumușel în cont, nu prea plecau în vacanțe, chiar mai deloc aș putea adăuga, fapt care pe Marlena o scotea din sărite, dar nu avusese curajul necesar de a-i reproșa asta soțului. Până și copiii începuseră să se sature de aceste așa-zise ieșiri în familie extrem de rare, băiatul lor licean renunțând să-i mai acompanieze și petrecându-și timpul cu prietenii săi. Un episod în acest sens este revolta tânărului și nemulțumirile sale la adresa părinților, impulsionat fiind de cearta cu iubita.

„- Drogat. Atâta știți despre noi. Că, dacă suntem nervoși, ne drogăm. N-ai fost în stare să o duci pe mama într-o excursie, după cât muncește aici! Iar mie îmi dai bani cu țârâita. Ieși tu cu 10 lei undeva! […] Nu trebuia să mă aduceți pe lume, decât să mă chinuiți în sistemul acesta de căcat, în școala cu profesori frustrați, în țara asta cu oameni înapoiați!” 

Însă, nu durează mult până ce ușor, ușor lucrurile încep să ia o altă turnură. Îndrăgind-o în secret pe Marilyn Monroe, așa cum și maicăsa o făcea, decide că a venit timpul pentru o schimbare. O schimbare care să o facă să simtă că trăiește cu adevărat, că este bine să fie uneori egoistă și pentru ea, nu doar pentru cei din jur.

Părul său lung dispare și se alege cu o tunsoare destul de asemănătoare cu a frumoasei artiste, ceea ce-i aduce înjurături, și nu admirație, așa cum se aștepta din partea soțului, acesta susținând că nu a recunoscut-o. După acest moment, își dă seama că bărbatul ei nu a știut niciodată să o aprecieze la adevărata ei valoare, neinteresându-l ceea ce ea își dorește de fapt. Nu că Marlena ar știi ce vrea, dar măcar ea încearcă să se descopere și să caute lucrurile ce o definesc.

„Oamenii adevărați rămân astfel până la capăt, prin foc și prin cenușă, de unde renasc în continuu.”

Micile schimbări o vor face mai încrezătoare în puterile sale și îi vot aduce noi povești de viață din care are ce învăța în drumul ei spre fericire. Odată cu ea, și cei din jur se vor schimba, prinzând curajul necesar de a rupe legăturile ce le dăunează și de a face ceea ce le place.

Colegele de muncă, șeful, actorul din copilărie, aceeași oameni ce o acompaniază în aproape fiecare dimineață în metrou, prietenul fiului ei, croitoreasa rochiei sale și dramaturgul pentru care a făcut o pasiune sunt doar niște intermediari în viața ei, simpli trecători ce nu fac decât să-i dea imboldul de a privi cu încredere și curaj spre un viitor fără regrete și păreri de rău.

Deși timpul a trecut și anii nu se mai întorc oricât de mult ți-ai dori ca asta să se întâmple, indiferent de piedicile pe care viața ți le aruncă în cale, să nu-ți uiți visele care te defineau cândva, nu se știe niciodată când acestea îți vor deveni camarazi de drum!

Nota mea: 5/5

nota-5

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru oferirea acestui exemplar! ^_^

Cartea o puteți achiziționa de aici.

74860_169257519770573_7813986_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Visucy” de Zanuka Lisandros (recenzie)


IMG_20170331_180945

Descriere

Într-o lume în care ocultismul era interzis cu desăvârșire, Karina, rămâne singura lucrătoare în lumină. Ea iubește să ajute oamenii să își vindece rănile interioare. Pe urmele ei apar un bărbat misterios (fără nume) și organizațiile secrete ce o vor închide într-un vis. Fără să-și dea seama, Karina își pierde adevărata identitate. Trăiește în vis? Trăiește în realitate? Zi de zi pe buzele ei vine întrebarea: “cine sunt eu cu adevărat?”

Chinul acesta o duce spre descoperirea unor lucruri terifiante despre propria persoană dar și despre cei din jurul ei. Trădarea, drama, dragostea sunt elemente ce o duc spre Adevăr. Când credea ca a descoperit Adevărul alte informații vin în calea ei și îi distrug visele și speranțele. Deși greu de descoperit, Realitatea este ceva la care nici măcar nu se aștepta…

Universul tău nu este cel pe care-l crezi. Este cel pe care nu-l vezi!

Romanul Visucy este un thriller psihologic ce îți va da mari semne de întrebare și bătăi de cap. Vei dori să cunoști mai multe despre viața ta și să te întrebi “oare trăiesc într-o iluzie a minții sau este realitatea mea?”

Gândurile mele

Îi mulțumesc autoarei și Editurii Celestium pentru exemplarul oferit!

Dacă te-ai trezi într-o zi că nu mai ești în stare să deosebești realitatea de simpla iluzie creată de mintea ta, cum ai reacționa? Ai pune totul pe un început de nebunie sau ai încerca să găsești care este una și care este cealaltă, pentru a (re)aduce echilibrul ce exista odată în viața ta?

Nu cred că am mai citit până acum vreo carte care să debuteze cu epilogul sau, cel puțin, nu-mi amintesc în acest moment să o fi făcut. Citind cele câteva paragrafe, deja îmi făceam zeci de gânduri despre ce avea să mă aștepte pe mai departe, odată ce paginile se vor furișa rapid printre degetele mele. Acest epilog nu-mi dădea prea mari speranțe că totul avea să se termine cu bine. Totuși, micul episod descris mă intriga atât de mult, încât să vreau să descopăr întâmplările ce au condus la el. Ce a urmat, a fost o surpriză la care nu mă așteptam. Una plăcută însă.

„Sunt ani buni de când manipulatorii se joacă așa cu mintea mea. În fiecare seară când adorm, există posibilitatea să nu mă mai trezesc. Simt că nu pot să controlez aceste lucruri. Ei sunt mult mai puternici decât mine.”

25 martie 2050. Ar putea fi o zi ca oricare alta pentru altcineva, dar pentru Karina este mai mult de atât. Este o nouă zi de supraviețuire pentru ea. Are șansa de a mai respira pentru alte câteva ore. Coșmarul ce l-a avut, aproape că a omorât-o, dar a reușit să-l dea gata și pe acesta, la fel cum a făcut și cu celelalte. Dar teama că într-o zi nu se va mai trezi este acolo, foarte prezentă, ținând să-i amintească că nu va fi mereu așa, că nu va izbândi de fiecare dată asupra lor.

Într-o societate care-ți controlează fiecare mișcare în parte, gândul că somnul ce ne îmbie să ne pierdem frumos în mrejele sale ar putea să fie chiar sfârșitul, creionează în viața personajelor posibilitatea crudă de a nu mai deschide ochii vreodată. Șansa de a adormi pe veci nu este ceva la care să speri prea curând. Nu când tânăra femeie mai are atâtea de făcut pentru cei din jur.

„Acest card trebuie validat de fiecare dată când te întâlnești cu cineva, când te trezești, când te pui la somn, când mănânci, când pleci pe undeva, când scoți bani din bancomat, când mergi la cumpărături.”

De când se știe, Karina a dorit să ajute oamenii. Este ceva de care se simte legată și fără de care nu ar putea trăi. Zi de zi, aceasta se afla la cabinetul său, unde își primea pacienții și îi ajuta să-și rezolve diversele probleme de sănătate sau de suflet, intrând în contact cu trecutul și viața lor prezentă. Fata dorea să-i „trezească” pe oameni și să le aducă lumina în fața ochilor, ceea ce unii refuzau să o vadă cu adevărat. Cu atât mai mult, s-o accepte ca atare.

„Acum, în aceste vremuri, în care Biserica a interzis cu desăvârșire orice formă de autocunoaștere, s-a ajuns și la amenzi usturătoare iar cei care practicau orice alt cult erau trimiși la închisoare. Eu însă sunt aici pentru că am rămas singura care poate să mai schimbe ceva. Oamenii au încredere în mine pentru că eu le spun cele mai adânci secrete. Dar toți ceilalți nu mai sunt așa. Auzisem că mai demult erau oameni care se ocupau de vindecarea pacienților și mulți trăiau mai mult decât își imaginau. Astăzi, doctorii se ocupă de moartea pacienților și ei ascultă orbește de acești criminali care nu știu ce este sufletul, mintea și trupul. Ci doar ce sunt medicamentele. Și cum se pot utiliza astfel încât pacienții să trăiască mai puțin decât este necesar.”

Lucrurile încep să se precipite atunci când memoria începe să-i joace feste, aruncându-i dinaintea ochilor flashback-uri desprinse parcă dintr-o altă viață, una pe care nu-și amintește să o fi trăit. Să nu mai punem la socoteală și anumite momente din prezent ce-i sunt complet străine, ca și cum acestea nu s-ar fi întâmplat niciodată. Problema este, însă, că bărbații care tot apar în viața ei, susțin contrariul, iar ea știe că nu i-a mai văzut până acum și, cu atât mai mult, să-i fi primit în viața sa ca mai mult. Iar față de unul dintre ei, „bărbatul fără nume” ce se află pe urmele sale, simte în mod special că l-a mai întâlnit cândva, dar nu își poate aminti deloc acele clipe.

Confuzia, incertitudinile, amintirile necunoscute și lipsa unor piese puzzle din mintea sa o demoralizează atât de mult, încât senzația de a nu mai știi cărei realități aparține de fapt, îi îngrădește încrederea în sine. Nu mai știe cine este cu adevărat, ce a făcut în toți acești ani și în cine să se mai încreadă, atâta timp când nici măcar în ea nu mai poate avea.

„Niciodată nu ne cunoaștem cu adevărat. Nu știm cine suntem. Spunem că știm dar ce mult ne înșelăm. Undeva adânc, o altă parte a noastră iese la iveală.”

Pe lângă povestea Karinei, o descoperim pe cea a măicuței Alide și a preotului Dan. De data asta, facem o incursiune în anul 1990, un an periclitat de războiul Bisericii contra spiritualității, unde descoperim că între tânăra noastră și Alide exista o legătură profundă, foarte puternică. De asemenea, un eveniment ce a avut loc în această perioadă, un fel de legământ de iubire pe care măicuța l-a făcut, se revarsă acum asupra vieții sale actuale, având consecințe pe măsură.

IMG_20170331_195246

Cele două povești alternează continuu una cu cealaltă, dezvăluindu-ne câte o piesă din puzzle-ul ce ne va aștepta într-un final. Ambele femei luptă să se (re)găsească pe ele înseși, dar anumite forțe exterioare nu le lasă și le zăpăcesc în așa măsură, încât să nu mai perceapă ce este bine și ce este rău. Va reuși oare Karina să găsească Adevărul și să-l împărtășească apoi cu cei de lângă ea? Sau se va pierde pentru totdeauna în propriile amintiri și iluzii de moment? Ce legământ a fost nevoită să facă Alide, de prezentul este cel care suferă de pe urma lui? Asta sunteți nevoiți să descoperiți singuri!

Pe parcursul lecturii, trebuie să recunosc că uneori m-am simțit ca picată din cer, fiindcă nu înțelegeam ce se întâmplă și în ce moment al acțiunii mă aflu. Dar dorința de a ajunge la final, pentru a mi se elucida unele lucruri, era mult mai mare, ca să vreau să renunț. Mi-a plăcut ideea abordată, a fost una pe care nu am mai întâlnit-o. Consider însă că ar mai fi fost loc de aprofundat subiectul și de a-l face ceva mai credibil.

Nota mea: 3.5/5

nota-3,5

*Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii.

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Dincolo de timp (Nemuritor #3) de Oana Arion (recenzie)


IMG_20170313_184124

Descriere – păreri

Într-o lume modernă ce pare total lipsită de mituri, Oana Arion reînvie legende eterne şi creaturi arhetipale, punând cititorul faţă în faţă cu supranaturalul tăgăduit care adesea se ascunde în întuneric şi umbre, lăsând impresia de inexistent. „Dacă eu nu văd, nu înseamnă că nu există” – această frază devine laitmotiv şi mantră a întregii acţiuni. Peste toate, o iubire altfel şi neconvenţională poartă cititorul într-o aventură cu adevărat inedită care transformă seria „Nemuritor” într-o lectură originală în care riscul, pericolul şi clipele fierbinţi capătă dimensiuni nebănuite.  Chick Lit Magazine

Seria Nemuritor aduce în prim plan lumea misterioasă a legendelor străvechi, pe care autoarea ne-o dezvăluie picătură cu picătură într-un stil alert și plin de naturalețe. Magia, ritualurile străvechi și ființele supranaturale se infiltrează neștiute în cotidianul populat cu personaje extrem de bine creionate, tridimensionale, alături de care trăiești aventuri pe muchie de cuțit fără să ai timp să-ți tragi răsuflarea. Atenție, produce dependență încă de la primele rânduri! – Monica Ramirez

Indiferent că sunteți sau nu iubitori ai genului fantasy, trebuie să citiți neapărat cărțile Oanei Arion, pentru că sunt scrise atât de bine și cu așa o lejeritate, încât nu au cum să nu vă placă! O să vă îndrăgostiți de Victoria cea amuzantă și curajoasă, de Arrio cel arogant și de Ian cel autoritar. Veți râde, vă veți întrista, veți trece de la agonie la extaz, veți sta ca pe ace, nerăbdători să aflați povestea mai departe. Veți „trăi” cărțile, pentru că nu se pot citi altfel.  Porția de Citit

Gândurile mele

Printre pași de dans, mișcări grațioase, atingeri electrizante și ochi curioși, ne lăsăm purtați de val pe notele pline de muzicalitate ale nemuritorilor și debutăm cu uniunea dintre doi vârcolaci, eveniment la care iau parte și eroii noștri. Dar, deși aceștia încearcă să se comporte cât mai normal, acționând ca și cum nu ar ascunde nimic inimaginabil (pentru noi, muritorii de rând) și fiind foarte vigilenți în discuțiile cu cei din jur, pentru a nu da de bănuit, neliniștea plutește în aer tot mai pregnant, iar Victoria se simte încolțită de toate privirile ce îi urmăresc avid fiecare gest în parte. 

Din mulțimea invitaților la nuntă, se remarcă însă, în mod special, gemenii Adriel și Mato, „doi nemuritori care se cred mai mult decât sunt”, după cum ni-i prezintă Arrio și „cuplul”, impropriu spus astfel, Erden și Wulina, un vampir destul de bătrân (teoretic), și o vrăjitoare, care vor avea un rol destul de important în carte.

S-ar părea că toată lumea cunoaște deja faptul că Victoria este Stăpâna Argintului, oricât au încercat personajele noastre să ascundă adevărul. Dar acest lucru este irelevant, când ceea ce vor nemuritorii să știe, este dacă tânăra s-a ales cu ceva de pe urma blestemului. O serie de evenimente neplăcute o vor incrimina pe Victoria de niște lucruri pe care nu le-a făcut, doar pentru a ieși la iveală puterile pe care ea le-ar deține sau nu după tot ce s-a întâmplat.

victoria grey-vert

La scurt timp după nuntă, Liam și prietena sa, Candice, trec pe la Coquette, unde fata noastră își făcea de lucru cu niște facturi. Polițistul încearcă, pentru a nu știu câta oară, să o facă pe Victoria să-i acorde măcar o șansă iubitei sale. Dar ceea ce urma să fie o acceptare din partea ei la adresa prietenei lui Liam, se transformă într-un fiasco total. Vorbele gândite de Victoria sunt influențate de o voce din capul său și ajung a fi rostite cu glas tare, fără să vrea, chiar de ea, martoră fiindu-i toată clientela cafenelei. Deși nu era chiar vina ei, mintea nepărând a fi conectată cu gura în acel moment, în urma izbucnirii sale se alege cu repercusiuni destul de grave.

Măcinată de regrete și vinovăție, roșcata ia legătura cu Candice pentru a-și putea repara cât de cât greșeala, dar se trezește așteptându-o pe fată, fără ca aceasta să își mai facă însă apariția. Crezând că a fost doar o mică răzbunare din partea tinerei, Victoria nu se aștepta în niciun caz că, în următoarea zi, avea să fie arestată pentru moartea Candicei. Pe lângă asta, se găsește în fața unui Liam care exprima doar ură față de persoana ei. Sau să fie îndreptată către altcineva? În urma acestei situații, aparent fără cale de ieșire, Coquette are parte de numeroși clienți ce deveniseră foarte curioși în privința așa-zisei asasine.

„”La naiba cu tot”[…] Oare când se vor termina necazurile? De aproape un an, viața mea se dăduse complet peste cap. Și când te gândești că îmi dorisem atât de mult o viață activă și plină de acțiune. Na, acțiune!”

Noroc cu prietenii săi nemuritori, care au legături mai în toată lumea, cunoștințe ce lucrează în majoritatea domeniilor existente. Ian o aduce pe Sonja, o tânără avocată metamorfă, care mi-a plăcut din prima clipă! Este atât de neconformistă, plină de viață și total indiferentă la ceea ce se poartă în materie de modă, având un stil propriu, fără seamăn, încât nu ai cum să nu o îndrăgești. Deși Victoria pare ușor suspicioasă în privința ei, părerea i se schimbă instantaneu și ajung bune prietene, fapt ce nu se schimbă pe tot parcursul lecturii. Sonja se putea transforma în orice, cu excepția reptilelor și a păsărilor. De asemenea, are și un animal favorit, căruia îi poate lua oricând dorește forma: pisica.

După acest episod nefericit, cineva găsește amuzant faptul de a face glume pe seama ei, sunându-o de câteva ori cu număr necunoscut, fără însă a spune ceva, ceea ce pe Victoria începea s-o cam enerveze. Deși aceste apeluri încetează, crezând că a scăpat, tânăra se trezește cu sursa răutăților chiar la ușă, Mato, unul din gemenii care se tot aflase prin preajma ei în ultima vreme. Acesta se autoinvită în apartamentul roșcatei, folosindu-se de hipnoză pentru a-și putea impune voința. Până atunci, nimeni nu reușise s-o constrângă pe V., dar iată că este un început pentru toate.

„- Cineva are nevoie de puterea ta minunată. Se pare însă că nu o poți folosi decât atunci când trăiești emoții foarte intense. Așa că aici intervin eu. Voi avea grijă ca de acum înainte să simți totul amplificat. Și ca lucrurile să meargă fără probleme, voi adăuga și un strop din hipnoza pe care o simți acum.”

Ascultând ceea ce geamănul malefic îi spunea, Victoria reușește să scape de sub hipnoza nemuritorului, la timp pentru a fi salvată de tipa nouă, Sonja, care îi vine de hac idiotului. În scurt timp, apartamentul se umple de nemuritori. Pe lângă prietenii săi, își fac apariția și Erden cu Wulina, principalii vinovați pentru ce s-a întâmplat până acum. Astfel, aflăm o povestioară interesantă și tare tristă de la „bătrânul” vampir, un fragment din viața sa la care nu poți să rămâi indiferent. Acesta dorea să o readucă la viață pe iubita lui din tinerețe, Kadyn, dar avea mare nevoie de puterile Victoriei pentru a reuși acest lucru.

Deși tânăra voia să-l ajute cu dragă inimă, ea ar putea plăti cu propria viață în schimbul acestei provocări, ceea ce nu-și dorea nimeni. Însă, îndrăgostit peste măsură și purtând o dragoste ce devenise în cele din urmă una obsesivă, Erden voia cu orice preț ca Victoria să-l ajute, nepăsându-i că ea putea să-și piardă astfel viața. Neacceptând refuzul, vampirul îi amenință că o va ucide pe tânără și pe toți cei la care ține. Iar ca această „ieșire” să fie totală, Wulina aruncă nepăsătoare niște cuvinte cu scopul de a-i convinge: Eithne, marea iubire a lui Ian, trăia, iar vrăjitoarea știa unde se află.

Dacă eroii noștri vor reuși să scape de acest „cuplu” ciudat și nu vor risca viața lui V. pentru asta, rămâne să descoperiți voi.

arrio raul-vert.jpg

Nu pot să nu observ evoluția frumoasă de-a lungul seriei a Victoriei. Obiceiul de a face tot ce-o taie căpățâna nu s-a schimbat însă, punerea vieții sale în pericol fiind prea puțin importantă, atunci când cei la care ține au de suferit. Totuși, tinerei îi merge revoltător de bine și are mare noroc că încă mai trăiește, altfel nu știu ce s-ar fi întâmplat de n-am mai fi avut-o pe fata noastră prin peisaj.

„- Trebuie să știi ceva, continuă ea și am citit un soi de milă în privirea pe care mi-a aruncat-o. Blestemele ca cel pe care îl porți în tine vin câte…trei.”

Arrio a rămas la fel de fermecător ca întotdeauna. Adevărul e că nici nu se putea altfel. Că vrea, că nu vrea, atrage privirile mai ceva decât trag albinele la miere. Întunecat, tandru și de o eleganță aparte, vampirul este același bărbat pe care-l știm încă de la început, doar că, acum, dragostea face parte constant din viața lui, lăsându-și amprenta feerică asupra sa. Numai Victoria putea să facă asta, dacă e să fim sinceri. A fost totuși un moment în carte ce m-a enervat, dar mă bucur că, de fapt, altele erau gândurile sale în acea privință și că totul a fost doar o confuzie. Oricât îmi este el de drag, nu-l vedeam bine, de nu-și schimba atitudinea.

Ian este… Ian. Postura dominantă, absolut irezistibilă, duritatea și șarmul caracteristic sunt parte integrantă din el. Nu credeam că aș putea să-l văd altfel decât așa. Autoarea are însă grijă să-l pună într-o altă lumină: una mai vulnerabilă, nebun de iubire și fără voință proprie. Parcă nu mai era Ian al nostru! La cât de rațional îl știam, acest volum mi-a dat peste nas fără doar și poate. Echilibrul său a cam avut de suferit, atunci când a primit vestea despre Eithne, și nu pot să-l condamn. Oricine, în situația lui, ar fi putut avea de pătimit astfel. Iar ceea ce va face spre final, este un act plin de curaj, pe care nu pot să nu-l aplaud, chiar dacă inima-i va ajunge bucățele din nou și, implicit, se pare că și a noastră-i va urma drumul. Mulțumim, cici!

„De Ian mă leagă o prietenie stranie, având în vedere că ne-am cunoscut în condiții excepționale și că el face parte dintr-o altă lume, una pe care muritorii de rând nu au șansa să o cunoască. Aventurile noastre au implicat, în cele nouă luni de când ne cunoaștem, blesteme străvechi, răpiri, lupte și situații care păreau fără ieșire. Dar am supraviețuit și mi-am câștigat dreptul de a face parte din această lume întunecată și plină de secrete.”

Liam nu a apărut el prea mult pe aici, dar nu merita deloc acel „perete” de care a ajuns să se lovească pe parcurs. În orice caz, a durat cam multicel până ce polițistul a aflat adevărul despre ființele supranaturale de care se știa că există doar în legende și povești. Nu mai spun că a reacționat destul de bine la veștile primite. Și nu doar el! Chiar și sora Victoriei, Dodo, care aflase mai din timp, a fost la fel de receptivă în asimilarea acestor noutăți.

Ca Oana să ne mai condimenteze puțin viețile, senzație pe care tot am regăsit-o de când am început lectura acestei serii fascinante, aflăm că există un leac pentru vampirism. Un leac ce îl poate ajuta pe Arrio să redevină om, ceea ce înseamnă și că i-ar putea oferi șansa de a fi alături de Victoria pentru tot restul vieții sale, îmbătrânind frumos împreună. Totuși, mă întreb dacă, în caz că acest leac va fi totuși posibil, vampirul va rămâne la vârsta la care a fost omorât și apoi „trezit” sau aceste sute de ani ce au trecut peste el îi vor fi fatale? Nu pot să nu mă gândesc la asta. Rămâne de văzut ce ne așteaptă în continuare.

Așa cum ne-a obișnuit autoarea, avem parte de un volum dinamic, captivant și plin de răsturnări de situație. Misterul, paranormalul și zdruncinările din temelii ale vieții personajelor sunt nelipsite din peisaj, iar poveștile acestora rămân în sufletele noastre… chiar și dincolo de timp!

Nota mea: 5+/5

nota-5

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Misterul gemenelor” de Adi Rule (recenzie)


img_20170226_190947
Descriere

Un mit întunecat a ținut-o ascunsă.

Dar acum secretul a ieșit la iveală.

De optsprezece ani, o fată fără nume − o aripi-roșii − trăiește ascunsă într-un pod, într-un oraș străjuit de marele vulcan Mol, în timp ce sora ei geamănă, Jey, este în ochii lumii singurul copil al familiei. Tatăl lor sperase că fata ascunsă va deveni în timp o ființă omenească normală, nu creatura monstruoasă prevestită de mitologie, așa ca îi cruțase viața.

Numai că într-o zi cele două surori fac schimb de identități, iar fata fără nume este atacată în drum spre casă. Astfel, este nevoită să cheme în ajutor forțele focului și să elibereze puterile ascunse în corpul ei și totodată să-și dezvăluie secretul bine păstrat. Însă când Jey dispare și orașul este pe cale de a fi nimicit de foc, fata aripi-roșii trebuie să-și aleagă un nume și un drum și să tragă o linie între mit și istorie, pentru a dovedi că nu este un monstru și pentru a-și salva sora și orașul.

„Scriind la persoana întâi, Adi Rule folosește un limbaj pătrunzător și însuflețit pentru a descrie o cultură cu propriii zei și monștri, îmbinând lumile vechi cu noile tehnologii… Autoarea oferă o aventură amuzantă și captivantă cititorilor care s-au plictisit de eroinele cu ochi de căprioară care leșină în fața eroilor chipeși.” Kirkus Reviews

Gândurile mele

O carte care mi-a plăcut mult! Sper că povestea nu se oprește aici, deoarece simt că nu s-a spus chiar totul și mai sunt destule lucruri de lămurit. Vreau să cunosc mai bine personajele și să înțeleg unele decizii care i-au influențat să facă anumite chestii pe parcursul acestei lecturi. În plus, chiar vreau o continuare, deoarece finalul pare unul care promite neapărat una!

Pentru fata fără nume, viața nu a fost prea ușoară. Încă din fragedă pruncie, a fost ascunsă de ochii lumii, pentru a nu ajunge să fie omorâtă din cauza a ceea ce era. O aripi-roșii. Copilul unui alter cu o ființă umană. O „creatură” ce poartă „urmele” strămoșilor săi: un fel de pânză de păianjen formată din o mie de cicatrice roșii și foarte urâte. Acești copii nu se nasc oricum, ci provin din gemeni, doar că celălalt este un simplu și nevinovat om care, oricând, poate fi jucat pe degete și instigat împotriva „monstrului” ce i-a devenit frate sau soră.

„Arătam ca două fete obișnuite. Nu mai mult de optsprezece ani. Ea, cu o căciuliță galben – deschis, eu, cu fața pe jumătate ascunsă de ochelari negri. Cu picioarele atârnând în gol, părul fluturând în ceața orașului Caldaras, buclele lungi amestecându-se. Aveam brațele încolăcite printre zăbrelele de metal ale vechiului aviariu care reflectă lumina răsăritului, mult deasupra pieței. Aici, sus, eu și Jey am putea părea asemănătoare oricui s-ar întâmpla să-și ridice privirile și să ne descopere. Am putea părea chiar surori. Însă nimeni nu ne-ar putea acuza de adevăr. Suntem prea departe ca să știe careva că suntem gemene – ca să-și dea seama că numai una dintre noi e ființă omenească.”

Pe când geamăna sa, Jey Fairweather, își trăia propria viață, mergând ca un copil normal la școală, distrându-se la petreceri cu prietenii săi, îndrăgostindu-se și interacționând cu cei din jur, tânăra noastră își petrecea majoritatea timpului în casă, citind romane de duzină sau grădinărind în sera familiei, o pasiune desprinsă de la tatăl său. Nu avea voie să stea prea mult pe afară, unde secretul ce o învăluia putea fi descoperit de oricine ar fi devenit prea curios în privința ei.

Când era mică, mai făcea uneori schimb cu sora sa și se aventura pe străzile orașului Caldaras de mână cu tatăl ei, pentru a gusta puțin din viața oamenilor, dar, întotdeauna, indiferent de vreme, purta haine care să-i acopere spatele și ochelari care să-i ascundă privirea albastră, în totală contradicție cu ochii căprui, aproape negri, ai lui Jey. Deși erau gemene, culoarea distinctă a ochilor ar fi pus-o în pericol și i-ar fi adus la ușa casei pe cei care îi vânează pe aripi-roșii, încă de când Războiul Pământului Topit a luat sfârșit acum o mie de ani.

„Potrivit legendei, aripi-roșii, în alianță cu monstrul Bet-Nef, au fost combatanții cei mai brutali din Războiul Pământului Topit. Ei i-au măcelărit sistematic pe alteri -inclusiv pe proprii părinți -, iar când legiunile lui Bet-Nef au ajuns în orașul Caldaras, au ucis preoți, civili, chiar și copii. Legendele nu se încurcă cu jumătate de măsură.”

Ca în fiecare lună, fetele ieșeau amândouă pentru un răsărit și rugăciunile de dimineață. Deoarece gemenei sale îi plăcea să împărtășească crezurile religiei cu cineva, fata fără nume o acompania și se rugau împreună. Mai mult Jey, vă spun sincer. Totuși, tânăra nu scăpa de privirile mustrătoare aruncate de sora ei și nu avea de ales, decât să mulțumească și ea Regelui Rasus pentru lumina ce o primeau în fiecare zi.

În acea zi, însă, după ce s-au despărțit, Jey pornind spre școală, iar eroina noastră luându-o pe străduțele ocolitoare ale orașului, pentru a nu intra în vizorul celor care o doreau moartă, se trezește cu doi preoți voinici pe urmele ei. Și, astfel, pentru a scăpa de aceștia și pentru a-l ajuta și pe tânărul ce i-a sărit în ajutor, ceva în ea se dezlănțuie, scântei răzlețe mistuind-o pe interior, iar secretul păstrat timp de optsprezece ani nu mai este așa de secret pentru cultul ce-i vrea dispăruți pe vecie pe cei ca ea.

Lăsând preoții desfigurați și răniți grav pe caldarâm, tinerii găsesc refugiu în clădirea ce găzduiește buletinul zilnic al Caldaras-ului. Băiatul care a ajutat-o (mai mult încasându-o, însă distrăgându-le totuși atenția urmăritorilor), Corvin, și care ajunsese și el destul de șifonat, se părea că era fratele Narei Blake, redactorul-șef al ziarului. Astfel, cu ajutorul ei, au reușit să scape de Garda ce-și făcea rondul pe acolo și de cei care i-au atacat.

„Există aripi-roșii în realitate? Buletinul își trâmbița senzaționalul articol la nesfârșit în mintea mea. Chiar sunt o amenințare vicleană, cum spune Toiagul de Onix? Faptul că nu exist m-a ținut întotdeauna un pic mai în siguranță. Sau poate i-a ținut pe ceilalți un pic mai protejați de mine? Dar adineauri, preoții aceia din gang, focul pe care l-am provocat…

Azi e ziua în care am devenit reală.”

După o scurtă discuție „ca între fete”, puștoaica pare să o placă pe Nara, deși cea din urmă simte că ea ar vrea să-i mai spună și altceva, înafară de cuvintele mai mult bâlbâite pe care le aruncase deja. Neavând încă suficientă încredere în cei de lângă ea, fata fără nume refuză să se dea de gol în privința a ceea ce este și a făcut și pleacă spre casă. Dar ziarista nu se lasă așa ușor și o găsește, spunându-i că știe ce este și că are nevoie de ajutorul ei. Gruparea lor avea nevoie de un aripi-roșii, pentru a salva orașul de la distrugere, în schimbul apărării ei de cei care o voiau moartă. Tânăra se ține însă tare, tot dând înainte cu faptul că nu are habar despre ce vorbește și că nu au ce să mai discute.

Ajunsă acasă, se trezește cu soră-sa pe capul ei. Geamăna voia ca, în dimineața următoare, să se dea drept ea și să-l ajute pe tatăl lor pe Insula Roet, unde acesta era grădinar, dar el nu trebuia să știe. Jey era o fire mult prea naivă care se îndrăgostea foarte ușor. Fata voia să meargă la întâlnire cu prietenul ei, dar părintele lor nu era de acord, așa că făcea asta pe ascuns. Eroina noastră acceptă până la urmă, chiar dacă știe că nu este bine. Cineva ar putea să-și dea seama că nu e Jey și ar alerta lumea de prezența ei. Totuși, dorința de a vedea grădinile luxuriante ale Împărătesei era mult mai mare și sora ei profita de acest lucru pe deplin.

„Chiar și aici, în aceeași uniformă ca toată lumea, ești o floare printre buruieni.”

Însă, timpul petrecut pe insulă o aduce în vizorul lui Zahi. Aripi-roșii crezuse că el este un simplu muncitor, dar tânărul era, de fapt, fiul cel mic al Împărătesei. În seara respectivă, primește o invitație la petrecerea ce urmează a fi dată la palat. Rândurile scrise se adresau lui Jey, cea care există, și, astfel, descoperă adevărul despre băiatul pentru care făcuse o mică pasiune, deși nu-și dădea seama de asta deocamdată.

Între timp, apăruse o plantă ce ar fi putut s-o dea de gol, dacă s-ar fi aflat prea aproape de ea. Orhideea incandescentă. Aceasta lumina puternic, atunci când un aripi-roșii se afla prin preajmă. Floarea fusese dusă la palatul de pe insulă și era păstrată în siguranță, pentru a fi dezvăluită la Crepuscul, seara dinaintea Întunericului Adânc. Un eveniment important pentru omenire, deoarece urma un an întreg fără lumina zilei.

„- Tată, încep eu, fără să știu cum aveam să continui.
El se întoarce, cu sprâncenele stufoase și albe ridicate.
– Ce-i?
– Eu…, mă opresc.   
Respiră.
– Știai că am foc în mine?
Ochii lui sunt ca două jumătăți de lună când zâmbește.
– Întotdeauna am știut.”

Tot gândindu-se și răzgândindu-se, fata alege să meargă ea la petrecere, jucându-și rolul până la capăt, dar preferă salopeta de grădinar, în locul unei rochii festive. Voia să găsească orhideea și s-o distrugă, pentru a nu fi descoperită. Dar identitatea ei falsă cade, atunci când Bonner, prietenul surorii sale (total diferit de ceea ce mi-am imaginat eu, dar un adevărat nemernic, chiar dacă tremura de frică în fața gemenei), își dă seama că nu este iubita lui. Amenințată cu viața lui Jey, fata pleacă cu acesta spre Templu, vizuina celor care o vânează. Acolo, Toiagul de Onix, unul dintre cei mai puternici preoți din Caldaras, și Cei Frumoși o îmbie spre moarte, rănindu-o și aruncându-o în lacul Valul de Azur. Această apă era renumită pentru faptul că nu puteai înota lejer în ea, deoarece nu ar mai fi rămas nimic din tine, cu excepția oaselor. Încântător, nu-i așa?

Fata este însă o aripi-roșii, focul era a doua ei natură, acum că îl descoperise în ea. Lacul fierbinte nu o va răni, după cum avea să afle. Dar oboseala cauzată de înot și rănile căpătate de la preoți și de la lanțurile ce o ținuseră înlănțuită își pun amprenta pe ea, astfel, ajunsă la mal, doarme trei zile neîntrerupt, timp în care Jey dispare, iar tatăl ei nu pare să fie nici acesta pe nicăieri. Acceptă într-un final ajutorul oferit de Nara Blake și acoliții săi, cu condiția de a-i salva mai întâi sora, și apoi orașul. Cu noii săi prieteni, tânăra pornește într-o cursă pe viață și pe moarte, pentru a demonstra că nu este un monstru, ci o ființă ca oricare alta, doar că una mai specială.

Și, poate că, până la urmă, nu este nevoie să ai neapărat un nume, ca să fii cineva. Faptele sunt cele care vorbesc. Ele sunt puterea noastră.

Legendele și miturile în jurul cărora este țesută întreaga poveste, numeroasele plante luxuriante cu denumiri originale ce ne însoțesc cu fiecare pagină dată, evenimentele ce abundă în istorie și  locațiile de-a dreptul ireale ale orașului acoperit de cenușă, fac din acest volum o lume unică, fascinantă și plină de culoare. O lume în care noul se îmbină armonios cu vechiul, o lume în care încrederea în tine și în forțele proprii sunt mai presus decât un nume ce nu ți-a fost dat.

Nota mea: 4/5

nota-4

Cartea mi-a fost oferită de Editura Corint (Leda Edge), noul colaborator al blogului, căruia îi mulțumesc tare mult! O puteți achiziționa de aici.

12717389_483643395152187_3172202317149822884_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Camere de hotel” de Anda Docea (recenzie)


16923317_1324971560879531_1830041587_n

Descriere

Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme.

Gândurile mele

„Oamenii nu ştiu niciodată cine sunt, ştiu doar să spună ce fac, ați observat?”

Hotărâtă să iau o pauză de la învățatul pentru sesiune, imediat după unul dintre examene m-am trezit în fața bibliotecii, gata să o iau cu asalt. Am întins mâna spre prima carte ce mi-a sărit în ochi și aia a fost. Camere de hotel. Anda Docea. Deși coperta nu era una chiar pe gustul meu, titlul suna destul de fain pentru a nu alege altceva. Speram ca lectura acestui volum să mă scoată din starea mult prea solicitată în care mă aflam și să mă facă să respir și altceva, nu doar fizică și chimie.

Și nu puteam alege mai bine! Cartea Andei a reușit să îmi invadeze mintea, impregnându-se în fiecare cotlon al acesteia, ceea ce a fost mai mult decât puteam cere.

„În viaţă, ca şi în iubire, nu există scurtături spre ceea ce ne dorim. Putem alege însă să construim cu grijă, atenţi la detalii, nerepetând greşelile şi, mai ales, bazându-ne în primul rând pe noi înşine. Singurii care suntem ceea ce pretindem a fi. În faţa sufletului nostru nu e nevoie să purtăm nici o mască.”

Lectura a decurs atât de sincer și de curat, încât, pe tot parcursul ei, a fost ca și cum aș fi avut-o pe autoare chiar în fața mea. Deși eu eram cea care citea, aveam impresia că, de fapt, ascultam total fascinată tot ce Anda îmi împărtășea numai mie, atrăgându-mă, într-un mod cât se poate de subtil, în jocul său de cuvinte.

„Până la urmă, nu există cadou mai bun pentru o fată decât acela ca un bărbat care îi traversează viața să o facă, pe alocuri, fericită.”

Camere de hotel este ca un amalgam de stări și emoții intense, de fiori și trăiri, de povestioare cu și despre viață, acestea fiind împărțite în patru părți, iar fiecare parte este dedicată uneia dintre „camerele” bine ferecate ale inimii. Textele sunt scurte și scrise într-o manieră simplistă, pe înțelesul tuturor, îndemnându-te să te pierzi, fără să vrei, în cuvinte și să dai pagină după pagină, cu gândul că o altă povestioară își așteaptă cuminte rândul. Poate că n-o să te identifici chiar cu toate, dar sigur anumite rânduri o să-ți atragă atenția și o să te facă să le recitești ori de câte ori o să ai nevoie.

„Uneori mergi înainte nu pentru că eşti curajos, şi visător, şi motivat, ci pentru că nu mai ai la ce să te întorci. N-ai cum, ce ştiai tu nu mai e acolo. Iar zborul în sus nu e decât o consecință aproape mecanică a fricii stăruitoare de cădere. Până la stele.”

Atunci când simți că ceva nu mai merge, că nu mai ai stare, că vrei să spargi ceva, că nu mai poți și că în orice moment vei ceda, pune mâna pe această carte și citește-o. Citește-o și lasă-te prins în atmosfera atât de personală și de caldă indusă de autoare. Încearcă să uiți, pentru câteva clipe, de ceea ce te apasă și lasă-ți sufletul să „asculte” un alt suflet.

O mărturisire sinceră despre viață, despre a te ridica după ce te-ai împiedicat de un vis mai răzleț, despre iubiri pierdute și prietenii uitate, despre adevăruri pe la spate și minciuni pe față, despre măști cu zâmbet și lacrimi apuse, despre amintiri și poze fără culoare, despre momente de neuitat și timp trecut, despre prezent și viitor, despre emoții și sentimente, despre suflet pentru suflet și despre oameni. 

Nota mea: 5/5

nota-5

Mulțumesc, Herg Benet, pentru oferirea acestui exemplar! ^_^

Cartea o puteți achiziționa de aici.

74860_169257519770573_7813986_n

capture-20160928-044054