Publicat în Reviews

Rachel Caine: Vampirii din Morganville (#3, 4) – Aleea întunericului + Banchetul nebunilor


11229059-horz.jpg

Descrieri

III. Aleea întunericului

MORGANVILLE ESTE UN LOC ATÂT DE DRĂGUȚ ÎN CARE SĂ TRĂIEȘTI…

… și în care să mori, dacă nu te deranjează genul acesta de lucruri!

Acum, Claire i-a jurat credință Ameliei, cel mai puternic dintre vampirii din oraș. Protecția pe care i-o asigură contractul cu Fondatoarea nu prea are darul să-i liniștească pe cei apropiați ei. Dintr-odată, oamenii încep să moară pe capete și în moduri misterioase, cineva din trecutul ei revine în prezent, vânând-o, iar un străvechi vampir îi transmite înfiorătoarea invitație de a veni să ia lecții particulare în locuința sa izolată. În ce scop? Claire urmează să descopere curând… ceea ce va da un nou și înspăimântător înțeles termenului de „cursuri serale”.

IV. Banchetul nebunilor

MORGANVILLE NU ESTE CEEA CE PARE…
VAMPIRII DOMNESC ASUPRA ORAŞULUI…
ŞI A TUTUROR CELOR CARE LOCUIESC ÎN EL.

În oraşul universitar Morganville, vampirii şi oamenii au învăţat să trăiască într-o pace relativă. Totuşi, unii studenţi – cum este şi Claire Danvers – ştiu că, după lăsarea întunericului, învăţătura poate fi lăsată pe planul doi, mai importantă fiind supravieţuirea. Şi asta, mai ales după sosirea domnului Bishop, tatăl Ameliei – un vampir malefic, dornic de putere şi care acţionează dincolo de orice reguli. Ceea ce doreşte el este inimaginabil de sinistru. Abia în seara unui banchet, la care participă toţi vampirii, alături de partenerii lor umani, Claire realizează care este planul lui Bishop… ca şi complicata şi funesta capcană pe care le-o întinde cetăţenilor cu sânge cald din Morganville…

Gândurile mele

Evenimentele trecute (vol. 2) au fost destul de dureroase pentru cei patru colocatari, lăsându-se cu sacrificii și compromisuri. Ucis pentru a doua oară, Michael Glass s-a transformat dintr-o „ciudățenie” de fantomă captivă (ținut în viață doar de Casa de sticlă) în vampir, moment care i-a marcat semnificativ pe prietenii săi. Shane a început să-l evite și pare să-l urască pentru ceea ce a devenit, chiar dacă este încă cel mai bun prieten al lui. Claire încearcă să se poarte ca înainte și să readucă situația la normal, atât cât se mai poate, iar Eve este confuză, sperând că nu este adevărat. În cele din urmă, fetele acceptă ceea ce s-a întâmplat, numai Shane se împotrivește și nu-l slăbește deloc pe Michael, aruncându-i cu vorbe grele.

Un alt eveniment de netrecut cu vederea a fost și încă este alianța dintre Amelie și Claire pentru protecție, ceea ce a generat reacții neașteptate de ambele părți. Neavând încotro, Claire a preferat să accepte legătura cu aceasta, pentru a avea o oarecare siguranță pentru ea și prietenii ei.

„…fiindcă oricât ar fi fost de politicoasă și de amabilă la suprafață, bătrâna vampir avea în ea ceva ca o răceală de gheață. Ceva neliniștitor, ceva neomenesc.”

În a treia carte, lucrurile par să se fi liniștit în micul oraș condus de vampiri, însă aparențele sunt mult prea înșelătoare atunci când vine vorba de Morganville. Uneori nu trebuie să faci nimic, că problemele găsesc și singure drumul spre tine. Te lovesc din toate părțile și trebuie să te ții tare pe poziții, dacă nu vrei să ajungi „papa” pentru vampiri sau răpus de nebuni prin colțuri întunecate.

Odată cu noul statut, Amelie o mută pe Claire la cursuri mai avansate care-i vor fi de folos pentru a-l ajuta pe Mirnin, un vampir bătrân pasionat de știință și alchimie, care a început să o ia pe câmpii și să-și piardă controlul de ceva ani. Practic o obligă, nedându-i de ales și aruncând-o direct în gura lupului. Însă, chiar dacă oarecum îi este teamă să petreacă timpul cu el, are și momentele lui bune, atunci când ochii nu-i mai sclipesc a nebunie, povestind și glumind cu ea. O învață foarte multe lucruri interesante într-un timp relativ scurt. Pentru a reține cât mai repede și mai mult din cunoștintele lui, acesta îi oferă niște pastile dulci-amărui care-i accelerează fetei celulele neuronale, pastile pe care le înghite și el pentru a-și menține luciditatea o vreme.

„- Ia cheia cu tine! răcni Myrnin. 

– Dar…

– Ești răspunzătoare față de mine acum, Claire. Tu trebuie să mă păstrezi în siguranță.

Vocea lui Myrnin scăzuse acum, parcă obosită.

– Păstrează-mă în siguranță față de toată lumea.

Și apoi începu să plângă.

– Myrnin, îl strigă Claire, aplecându-se mai aproape de ușă. Te simți bine? Vrei să intru și să…

Întreaga ușă vibră de forța loviturii lui. Claire făcu câțiva pași împleticiți înapoi, șocată.

Și plânsul continuă. Un plâns de băiețel pierdut.”

Secretele acestea și brățara căpătată pentru protecție o fac pe Claire să se simtă vinovată și știe că nu mai poate da înapoi, acum că este legată oficial de Morganville. Însă va scăpa repede de povară atunci când prietenii vor afla de legătură (ultimii, dar vor afla! :)) ). Pentru o vreme, Monica manifestă un alt interes față de ea, renunțând la hărțuire și invitând-o să iasă ca fetele, dar nu durează mult această atitudine de „fată bună”. Apariția unor cadavre prin preajma casei nu dă prea bine în ochii poliției, iar fratele Evei, Jason, le dă târcoale, devenind principalul lor suspect al crimelor.

01b672baa7b037be76da3521827e53cd.jpg

Cartea a patra îi aduce laolaltă pe părinții lui Claire în oraș, mutați definitiv într-una din casele Fondatoarei, sub supravegherea atentă a Ameliei, și pe domnul Bishop, cel mai bătrân vampir și, totodată, tatăl Ameliei. Pe de o parte, Claire este bucuroasă să-și aibă părinții aproape de ea, chiar dacă aceștia și-au manifestat dorința (mai degrabă, tatăl ei i-a ordonat) ca ea să stea cu ei. Pe de cealaltă parte, acum este nevoită să se îngrijoreze și pentru ei, sperând să-i țină la distanță de descoperirea adevărului despre creaturile nopții. Dar nu reușește mare lucru și asta din cauza prezenței vampirului care a sosit odată cu ei. Cu toții se simt amenințați de acesta și nu vor să-i ofere nicio ocazie de a riposta, cunoscându-i-se mult prea bine reputația.

„- De ce? întrebă Myrnin.

Ea își ridică privirea, încruntându-se.

– De ce ne ajuți? N-ar fi mai bine pentru omenire dacă noi ne-am prăpădi și am dispărea. Ajutându-mă pe mine, îi ajuți pe toți vampirii.

[…] – O fac pentru că aveți nevoie.”

Claire continuă să-l viziteze pe Mirnin și să descopere un leac ce ar putea salva rasa vampirilor de la nebunie, deși nu este chiar cea mai mare fană a colților. O face pentru prietenul lor Michael, pentru bunul Sam (bunicul acestuia), pentru Mirnin și chiar pentru Amelie, dar n-o să recunoască prea curând acest lucru.

Domnul Bishop pare să-și pregătească deja cărțile câștigatoare pentru marele Banchet ce urmează. Așteaptă nerăbdător ca întreg orașul să-i promită că-l va sluji și că-l va accepta ca lider în detrimentul fiicei sale. Fiecare vampir din zonă este invitat, fie ei tineri sau bătrâni, iar aceștia sunt obligați să-și aducă ca parteneri, oameni. Claire se trezește că este singura neinvitată, mai ales că prietenii și chiar părinții ei vor fi prezenți acolo. Toată lumea o avertizează că nu va fi o atmosferă feerică și că ceva nedorit de toți se va întâmpla. Ceva ce s-ar putea să nu poată fi oprit.

Dar credeți voi că fata va sta frumos acasă, în timp ce oamenii dragi ei se află în pericol? Împreună cu nebunul Mirnin, se vor strecura deghizați la petrecere și-și vor face de cap.

„- Ești frumoasă, îi zise. Când te-am văzut prima dată, m-am gândit, m-am gândit că ești prea tânără ca să fii singură aici, în orașul ăsta.

– Dar nu și acum?

– Te-ai descurcat mai bine decât majoritatea. Dar dac-aș putea să te conving să pleci de-aici, aș face-o.”

Se observă o evoluție semnificativă la majoritatea personajelor, iar surprizele neașteptate din partea unora continuă să-ți mențină interesul viu pe măsură ce citești. Claire s-a mai maturizat și parcă nu o mai ia gura înainte să-și folosească și mintea, cel puțin de cele mai multe ori. Shane a fost foarte urâcios de când Michael s-a transformat, dar a început să-și revină și să accepte situația. Eve s-a comportat uneori ca o răsfățată și nu căuta motivul adevărat din spatele unei acțiuni, ci se răzbuna cum știa mai bine.

Iar Michael, el a fost cel mai bătut de soartă. Fiind vampir acum, cei ca el au început să-i impună anumite lucruri și a fost nevoit să asculte ordinele, chiar dacă nu-i convenea. Myrnin mi s-a părut un ciudat, dar un ciudat drăguț, cu schimbări de personalitate derutante, încât nu știi de la ce să te aștepți de la el. Însă are o scuză. Având în vedere ultima amenințare, până și fratele Monicăi, Richard, și vampirul Oliver s-au dat pe brazdă și nu mai sunt atât de încuiați. Acum să vedem cât îi și ține.

Cu fiecare volum, seria aceasta mi se pare din ce în ce mai bună și mai fascinantă. Adrenalina, pericolul și suspansul sunt prezente la fiecare pas nesigur sau plin de încredere pe care-l fac protagoniștii noștri, iar paginile zboară una după alta, de parcă ai fi într-o cursă contraconometru și abia aștepți să ajungi la final pentru a vedea ce se întâmplă cu ei. Personajele nu stau nicio clipă în loc, nu când viețile le sunt mai mereu amenințate și sunt nevoite și provocate să riposteze înapoi, fie că vor sau nu.

Notele mele: 

vol. 3 – 4/5 ; vol. 4 – 4.5/5

nota 4

langit-merah.regular

 

Reclame
Publicat în Reviews

Echipajul – Marina Costa


20190331_133020

Descriere

În acest roman, acțiunea se petrece în perioada contemporană, în orașul Brăila, iar temele generale adaptate la specificul de vârstă al adolescenților, precum diferența dintre bine și rău, iubiri, fericiri, judecăți, prietenii, formează un amalgam de diversități și profunzimi ale poveștii propuse pe piața literară de carte românească de către Marina Costa.


Mulțumesc mult autoarei pentru povestea frumoasă pe care mi-a oferit-o! ❤


Gândurile mele

Echipajul este o poveste plină de culoare, curaj, ambiții, visuri, entuziasm și tinerețe, alăturând oameni de tot felul, tradiții și obiceiuri de când lumea, legături pământești și o atmosferă de vis încântătoare. Mai că mi-am dorit și eu să ies împreună cu echipajul pe apele Dunării și să mă bucur de ceea ce îmi oferă vasta întindere.

După moartea mamei sale, Emilia „Marina” Mavrodin este nevoită să se mute la rudele tatălui în Brăila. Acesta, împreună cu frații lui, erau plecați mai mult pe mare și dădeau foarte rar pe-acasă. Tânăra de 13 ani se adaptează fără probleme la noul mediu, împrietenindu-se cu verii săi mai mici și cu alți copii din zonă. Fascinați cu toții de Dunărea albastră, „visând fapte mari și drumuri îndepărtate” pe apele mărilor, tinerii își vor spune Echipajul, fiecare avându-și propriul rol în aventurile ce le ies în cale de-a lungul vieții.

„- Observ că, deși el e căpitanul, pe corabia asta timonierul are rolul principal. Îți place să conduci – și reușești, fiindcă nu te impui celorlalți.”

De generații întregi, ura pe care o au de împărțit grecii și lipovenii își lasă amprenta peste oamenii locului, continuând să-i instige unul împotriva altuia de parcă ar fi cei mai mari dușmani. Vorbele grele și prejudecățile sunt la ordinea zilei. Nimeni nu încearcă să cunoască mai întâi omul și abia apoi să judece dacă este așa cum se spune, fie el grec sau lipovean.

Însă Marina nu se lasă influențată, ci acceptă cu sufletul deschis prieteniile cu lipovenii, începând de la nepoatele cele mici ale lui Moș Porfiri, Nastea și Dașenka (Dașa), pe care le va ajuta cu școala și va fi lângă ele atunci când vor avea nevoie, până la sora lor mai mare, Harpena, și Mura. Datorită firii înclinate spre dreptate, a generozității și a bunătății ce-o caracterizează defel, reușește să-i facă pe prietenii ei să le primească pe fete în grupul lor, chiar dacă la început a existat ceva reticență din partea grecilor. Cu toții și-au dat seama apoi că au greșit preluând părerile preconcepute ale altora, în loc să și le facă pe ale lor cu privire la ce e bine și ce e rău.

„Amândoi sunteți prietenii mei, atât de diferiți unul de celălalt; am nevoie de amândoi lângă mine!”

Ca orice adolescent care începe să simtă primii fiori ai iubirii, nici Marina nu scapă de ei, oscilând între sentimente și emoții contradictorii pe care nu credea că o să le experimenteze prea curând. Pe de-o parte, este grecul Leftheris (Dionisos), un alt pasionat de mare, iar pe de cealaltă parte, se află lipoveanul Serghei (Serioja), salvatorul său dintr-o iarnă geroasă. Amândoi îi sunt prieteni, dar știe că, la un moment dat, „granițele” cu ei au fost depășite și că acum simte mai mult decât prietenie în privința lor. Cu unul știe că va fi fericită și în siguranță, pe când cu celălalt se simte la fel de vie ca marea nestatornică. Alegerea pare firească, însă regretele tot i se vor strecura în minte și inimă, lăsând în urmă amintiri dulci-amare.

„Pe malul mării doarme iubirea mea –

Vă rog, valuri, să n-o deșteptați!

Mergem încet, pe lângă țăm,

Și numai despre tine vorbim.”

Povestea se desfășoară pe parcursul a zeci de ani, urmărind schimbarea membrilor Echipajului și a prietenilor săi pe măsură ce aceștia cresc și se maturizează, păstrându-și în același timp speranța, visurile și ambițiile personale ce le-au marcat copilăria și adolescența. Chiar dacă s-au mai iscat neînțelegeri și binecunoscuta ură dintre cei care nu sunt de-un fel a intervenit de multe ori între ei, tinerii au reușit să rămână împreună și să-și întețească legăturile în ciuda vorbelor rele care-i doreau despărțiți.

Stilul autoarei curge fluid și cartea se citește repede, paginile zburând una după alta, de parcă s-ar citi singure. M-am lăsat captivată de peisajele feerice pe care Marina le descria atât de natural, de culoarea locală și de prieteniile frumoase și puternice cărora le-a dat viață, bucurându-mă în același timp de puritatea și naivitatea copilăriei imune la constrângerile insuflate de adulți.

Nota mea: 5/5

nota 5

langit-merah.regular

Publicat în Reviews

Hanoracul tău – Cristina Oțel


20190420_183126.jpg

Descriere

Lui Mihail îi plac puloverele și culorile împrăștiate pe pânză. Dar nu-i place deloc când se așază în bancă și Anastasia tace. Anastasiei nu-i plac nuanțele de pe pielea ei și nici sunetele pe care doar pereții camerei sale le aud. Când Mihail începe să se uite, cu adevărat, la Anastasia, descoperă atât de multe minciuni și panică inundându-i fetei plămânii, încât se întreabă cum a reușit aceasta să-și coasă buzele, să-și păstreze secretele și să amăgească atât de mulți oameni cu priviri seci.

Gândurile mele

„- Tu nu ești o greșeală să-ți ceri scuze pentru că trăiești.”

„A mânjit tot ce era alb în mine…”

Deși Felinare stinse staționează de multă vreme în biblioteca mea, de-abia zilele acestea am făcut, pentru prima dată, cunoștință cu stilul profund al Cristinei. Îmi pare rău că nu am făcut-o mai devreme, deoarece tânăra autoare scrie frumos, leagă armonios frazele între ele și povestea vine de la sine, natural, fără să fie deloc forțată. Te face părtaș la situațiile dramatice ale adolescenților, situații pe care și le complică de multe ori și singuri, alegând conștient să se piardă într-o viață pe care nu o vor, în loc să lupte pentru cea pe care și-o doresc. Aceștia preferă să ascundă faptul că au nevoie de ajutor, nesuportând ideea că ar putea fi priviți ciudat și batjocoriți de către ceilalți, dacă își vor arăta slăbiciunile și temerile în fața lor.

Mihail își petrece timpul fiind indiferent la ceea ce se întâmplă în jurul lui. Acționează doar atunci când situația nu mai poate fi controlată și se materializează ca apărătorul oricui are nevoie. Chiar și al ei. Anastasia își caută propriul refugiu în tăcerea autoimpusă de circumstanțele nefavorabile în care trăiește acasă. Nu lasă pe nimeni să se apropie de ea. Până la el.

„Vreau să văd culorile din vocea ei, cele care au răsunat în noaptea ploioasă.”

„- Minte-mă. Dar când vei avea încredere în mine, spune-mi adevărul.”

Amândoi își duc „greul” cum pot, maturizându-se mult prea repede și încercând să fie doar doi spectatori la piesa vieții care se desfășoară nepăsătoare în fața lor. Însă, cum destinului îi place să se joace, acesta va interveni în demersul lucrurilor pentru a isca puțin spiritele locului. Deoarece ambii au fost părăsiți de mame, eveniment ce a marcat crunt existențele fragile ale copiilor de-atunci, aceștia privesc acum viața diferit. Mihail caută să se bucure de culorile ei pastelate generate de emoțiile puternice, nu doar de tonurile de gri, iar Anastasia închide ochii la nuanțele vii ce reușesc încă să-i mai lumineze chipul uneori.

Fiecare dintre cei doi își asumă o vină care nu le aparține. Nu este el vinovat pentru că mama sa l-a părăsit pe când era doar un copil și că acum a revenit pentru a-și impune drepturile pe care le-a pierdut din clipa în care a plecat. Sau că, după o vreme, și fratele său mai mare a luat-o pe aceeași cale. Așa cum nu este nici vina ei pentru că tatăl a ales să-și verse frustrările pe ea din cauză că soția i-a lăsat în urmă, fără să mai privească înapoi. Mihail a acceptat să primească ajutorul de care avea nevoie pentru a trece peste atacurile de panică generate de nesiguranța plecării celor dragi și de bătaia de joc din generală, dar Anastasia a ales în schimb singurătatea și tăcerea asupra situației abuzive prin care trece, deși o rănește mai mult decât lasă să se vadă.

„- Ai simțit vreodată că lumea nu te aude cu adevărat?”

„… ar fi pictura mea, degetele pline de acuarelă care-mi transformă furtunile în ploi melancolice și stropii de culoare în forme frumoase. Dar atunci n-ar mai fi ea, Anastasia…”

Clipa în care profa de română îi pune să facă împreună un proiect pentru a-i trece clasa, determină apropierea celor doi tineri. Adolescenta se opune, nedorind să petreacă timpul cu acesta, așa că-l evită o vreme, îndrugând tot felul de scuze. Însă Mihail este perseverent și odată ce fata i-a câștigat atenția, nu se lasă până ce Anastasia nu-l acceptă ca prieten. Sentimentul care-l încearcă atunci când se află în preajma ei este diferit de tot ce a cunoscut și nu poate s-o mai ignore așa cum făcea înainte, chiar dacă fata i-a cerut-o.

Ea se teme de ceea ce ar putea dezvălui dacă acesta ar privi-o mai îndeaproape și ar dori să o cunoască mai bine, el de ceea ce i-ar putea spune sub un impuls de moment pe care l-ar regreta apoi. Ea își ascunde firea adevărată sub o mască țesută din minciuni, iar el spune direct ceea ce simte, fiind prea sincer în vorbele sale.

O lectură despre alegerile pe care suntem nevoiți să le facem zi de zi, doar pentru a păstra aparențele în ochii lumii, chiar dacă sufletul plânge și cere a fi eliberat. O lecție de viață care ne arată că aceasta nu este mereu roz și că nu ne oferă ceea ce ne dorim, dacă nu începem să luptăm pentru asta. Hanoracul tău reprezintă oglinda societății în care trăim, care nu se va schimba până ce noi nu o să acceptăm să facem primul pas.

Nota mea: 5/5

nota 5


Mulțumesc frumos Editurii Quantum Publishers și autoarei pentru paleta de emoții pe care mi-a oferit-o această carte!

18698270_616317555244415_6124705709685917116_n.jpg

langit-merah.regular

Publicat în Reviews

Regatul viselor (Westmoreland Saga #1) de Judith McNaught


34681234.jpg

Descriere

În acest îndrăgit roman clasic, unul dintre cele mai bune care s-au scris vreodată, două suflete mândre se încleștează într-o furtunoasă bătălie a voințelor.

Răpită de la școala mănăstirii, frumoasa și încăpățânata Jennifer Merrick nu capitulează ușor în fața lui Royce Westmoreland, duce de Claymore. Supranumit Lupul doar numele lui reușește să stârnească teroarea în inimile dușmanilor. Dar pe mândra Jennifer nu o impreioneaza aprigul războinic englez care o ține captivă, acest singuratic frumos care o tratează de sus, cu aroganța lui sfruntată. Curajoasă, îi sfidează voința… până în seara în care o va cuprinde în îmbrățișarea lui puternică trezind în ea o irezistibilă foame. Și brusc, Jennifer se trezește atrasă într-o încurcată pânză de păianjen… o capcană seducătoare, periculoasă, de mândrie, pasiune, loialitate și dragoste copleșitoare.

Gândurile mele

Răpită din sânul mănăstirii la care a fost izgonită de către tatăl ei, pentru că a refuzat căsătoria și, implicit, alianța totală cu unul dintre clanurile vecine, Jennifer „Jenny” Merrick se trezește față-n față cu Royce Westmoreland, ducele de Claymore, poreclit și Lupul Negru, unul dintre oamenii de vază ai Regelui Henric. Prea mândră și încăpățânată ca să rămână alături de arogantul bărbat, tânăra face tot ce poate pentru a scăpa din mâinile acestuia împreună cu sora sa. Crezând că tatăl lor avea să le salveze, Jenny cade în propria capcană a naivității, atunci când părintele nu dă semne că ar veni după ele.

Prima evadare a surorilor aproape că reușește, însă fetele nu ajung prea departe, chiar dacă au avut, pentru câteva ore, timpul de partea lor. Situația este de așa natură amuzantă pentru că două puștoaice, care nu aveau mai mult de optsprezece ani, au dovedit o oaste de soldați înfricoșători și periculoși și pe al lor conducător în stil mare. Din nefericire, nu s termină prea bine evadarea, tinerele întorcându-se înapoi în captivitate și armăsarul lui Royce găsindu-și sfârșitul în schimbul salvării lui Jenny dintr-o prăpastie, spre disperarea fetei.

„— Și cu toate că până acum nimic altceva nu a fost normal în căsătoria noastră, aș vrea să-ți cer o favoare…
Jenny aproape că nu-și recunoscu șoapta gâfâită care devenise propria ei voce.
— Ce… favoare?
Royce întinse mâna, trasând cu vârful degetelor curba obrazului ei aprins.
— Doar în seara asta, am putea lăsa deoparte toate diferendele dintre noi și să ne comportăm ca un cuplu proaspăt căsătorit la o petrecere normală de nuntă?”

Curând, Jenny simte că începe să se îndrăgostească de Lupul Negru și pare că sentimentele îi sunt întoarse. Știe că al ei comportament nu este unul chiar demn de o lady și că poate scoate din minți pe oricine care se dovedește la fel de impulsiv ca ea, așa că nu poate să nu fie uimită de atitudinea lui în privința ei. Se aștepta ca acesta să o tortureze în cele mai groaznice moduri, pe măsura legendei ce-l urmărea în bătălii, însă s-a lovit de un bărbat onorabil care a încercat să-i facă momentele petrecute acolo cât mai plăcute.

Totuși, fratele ei William și oamenii tatălui său intervin atunci când îi este lumea mai dragă. Furios că a fost păcălit pentru a doua oară de către roșcată, deși acum ea chiar nu avea nicio vină, Royce are de gând să se răzbune pentru toate necazurile pricinuite din cauza ei. Însă lucrurile se complică și mai mult, atunci când regele englez și regele scoțian își bagă nasurile în viața protagoniștilor, obligându-i să se căsătorească.

„— De ce oare, șopti Royce uitându-se în ochii ei înnebunitori, de câte ori capitulezi de bună voie, ca acum, mă faci să mă simt ca un rege cuceritor? Iar când te cuceresc împotriva voinței tale, mă faci să mă simt ca un cerșetor învins?”

Mi-au plăcut mult personajele create de autoare, în special Jenny, Royce și mătușa fetei care este ca un ghimpe în coaste pentru oricine are de-a face cu ea. Dar, chiar și așa, nu ai cum să n-o îndrăgești pe bătrânică. Este o scumpă la casa, pardon, castelul omului.

Cuplul Jenny-Royce este unul care atrage atenția celor din jur fără să depună prea mult efort. Contrastul dintre ei rivalizează puternic cu asemănările ce-i definesc. Amândoi au o voință de fier și nu renunță așa ușor atunci când luptă pentru ceea ce își doresc, indiferent de consecințele ce vin din urmă. Încăpățânați ca un catâr și mândri până-n măduva oaselor, au parte de niște ciocniri cu scântei ori de câte ori se află unul în preajma celuilalt și nu poți să nu aștepți cu sufletul la gură care va fi deznodământul: un sărut furat sau o tăcere tensionată, o îmbrățișare pasională sau o sfidare în fața tuturor.

„Royce stătea nu foarte departe de ea, discutând cu un grup de bărbați și femei, cu o cupă în mână, râzând la ceva ce spusese unul dintre ei. O izbi revelația ca nu îl văzuse niciodată astfel – râzând și relaxat, stăpânul castelului. În seara aceasta nu semăna cu prădătorul care era considerat a fi; arăta ca un nobil puternic și încă unul periculos de arătos își spuse Jenny cu un ușor fior de mândrie.”

Un historical romance complex, presărat cu un umor delicios și aventură, scris într-o manieră care fascinează în cel mai mic detaliu. Mândria și încăpățânarea eroinei le egalează cu desăvârșire pe cele ale personajului masculin, spre încântarea mea, și m-am bucurat din plin de înfruntările lor spumoase. Tachinări ce-ți provoacă inevitabil zâmbete și te înduioșează sau vorbe grele aruncate unul în altul, toate m-au întărâtat să rămân cu ochii lipiți de carte până la final.

Nota mea: 5/5

nota 5

langit-merah.regular

Publicat în Reviews

Cum să-ți îmblânzești ducele (Prințese deghizate #1) – Juliana Grey


6ddfc385809da5a09194f1e16a7703fd

Descriere

Trei prințese îndrăznețe se trezesc deodată ținta unui complot letal împotriva familiei lor. Norocul fetelor este că unchiul lor vine la timp cu un plan ingenios pentru a le proteja.

Erudita și retrasa prințesă Emilie s-a ținut întotdeauna departe de aventură, dar acum se vede nevoită să urmeze planul atent ticluit al unchiului ei și să se deghizeze în bărbat, devenind tutorele fiului ducelui de Ashland, un bărbat impunător și intimidant, fost soldat cu chipul și trupul sluțite în război și cu inima împietrită după ce frumoasa lui soție l-a părăsit.

Emilie se trezește prinsă într-o legătură secretă cu ducele și nu poate rezista tentației de a descoperi ce se găsește dincolo de masca acestui bărbat fascinant și fermecător și de a afla ce înseamnă aventura cu adevărat.

Ducelui nici nu-i trece prin cap că tutorele fiului său și misterioasa lui iubită sunt una și aceeași persoană. Dar când adevărata identitate a lui Emilie este dată în vileag, Ashland se vede nevoit să-și înfrunte propriii demoni pentru a-și putea proteja aleasa inimii… și inima însăși.

Gândurile mele

Pericolul se așterne asupra Principatului Holstein-Schweinwald-Huhnof, iar cele trei prințese (Luisa, Emilie și Stefanie) fug împreună cu guvernanta și valetul la fratele mamei lor în Anglia, pentru a-și salva viețile și pentru a nu cădea pe mâinile celor care le-au ucis tatăl și pe soțul primei născute – Luisa. Unchiul fetelor, Ducele de Olympia, vine cu ideea ca fetele să se deghizeze în bărbați, idee ce va fi respinsă vehement de cea mare care nu putea concepe să facă așa ceva. Dar cum surorile sale acceptă cu entuziasm deghizarea, în special mezina Stefanie, nu are încotro și trebuie să intre în horă. Ducele le va trimite pe fiecare în diferite zone din Anglia și, bineînțeles, nu le va „arunca” în brațele orișicui. Va avea grijă ca cei care le vor avea sub aripa lor protectoare să fie persoane de încredere, care și-ar risca propriile vieți pentru ele atunci când va fi cazul.

„O prințesă nu se îneacă. O prințesă mestecă și înghite. O prințesă nu se plânge.”

În Cum să-ți îmblânzești ducele, fata cea mijlocie, erudita, timida și calma Emilie, va îmbrăca straiele unui profesor de rând și va ateriza la reședința Ducelui de Ashland, un bărbat marcat de ororile războiului, părăsit de soție și rămas cu un fiu inteligent, dar cam leneș. Încă din primele momente, tânăra se va trezi absolut fascinată de bărbatul impozant din fața ei, privindu-i curioasă chipul pe jumătate desfigurat, fără a da vreo clipă înapoi și cu gândurile îndreptate inevitabil spre eroii din romanele pe care le citește cu atâta pasiune.

Emilie va fi nevoită să se descurce singură de-acum încolo, fără prezența servitorilor care să se perinde cât este ziua de lungă pe lângă ea. Va trebui să își gândească fiecare cuvânt și gest pe care-l spune și face, să nu uite de deghizarea ei masculină și să se poarte ca atare. Însă pe Freddie, fiul de 16 ani al lui Ashland, nu va reuși să-l păcălească pentru mult timp. Acesta își va da seama că ea este una dintre prințesele fugare și nu se va lăsa până ce tânăra nu-i va spune adevărul și tatălui său.

„…chipul lui, chipul eroului ei, atât de ireproșabil din profil, se frângea pe partea dreaptă într-un amestec de cicatrici, piele pătată, un gol în maxilar și un ochi închis pentru totdeauna.”

Aruncând o privire asupra vieții lui Ashland, descoperim că acesta are întâlnire în prima marți a fiecărei luni în propriul hotel. Nu este vorba despre o întâlnire pasională. Este ceva mai mult de atât. Dornic de o prezență feminină în viața sa, Ashland caută pentru câteva ore liniștea oferită de o femeie. Acestea trebuie să respecte însă niște condiții: să aibă ochii acoperiți atunci când intră în camera destinată lor și, atunci când ele stau cu spatele, să-i citească din cartea (mereu o alta) pe care el le-o oferă. Femeile nu au voie să-l privească deloc. La final își primesc banii și se așteaptă următoarea întâlnire.

Într-una din zilele de marți, după o scurtă revedere cu guvernanta sa, domnișoara Dingleby, pentru a afla noi informații despre surorile ei și despre ucigași, Emilie se trezește că este confundată cu una dintre doamnele misterioase care se întâlnesc cu Ashland lună de lună. Încercând să-și explice situația și nefiind băgată prea mult în seamă, își acceptă rolul în cele din urmă. Crezând că știe ce urmează, mare îi este mirarea atunci când află că nu este ceea ce se aștepta.

„Nu era obișnuită să sărute, iar el era recunoscător pentru asta. Lipsa ei de exercițiu o făcea mai puțin evidentă pe a lui. Uitase cum era să fii tandru, cum să seduci. Tot ce știa era că voia să o guste.

‘Dacă o săruți, nu mai există nicio cale de întoarcere.’ Fu ultimul său gând logic.”

Între cei doi se va naște o legătură mult mai profundă în comparație cu obișnuitele întâlniri ale Ducelui de până acum, iar amândoi le vor aștepta cu nerăbdare și emoție pe următoarele. Ashland îi va cere să vină mai des, atât de marcat va fi de primele lor ceasuri petrecute împreună. Pentru el, Emilie va deveni sursa de aer de care are nevoie. Pentru prima dată, după atâția ani de amărăciune și de singurătate impusă, va simți că trăiește cu adevărat. Iar asta se va datora ei – Emilie a lui.

Stilul Julianei Grey este unul lejer, armonios, amuzant și fără înflorituri. Are potențial și știe să captiveze cititorul, ținându-l cu ochii lipiți de fiecare pagină. Mi-a plăcut ideea răzleață de la care a pornit întreaga poveste și modul în care a dezvoltat-o, negrăbind acțiunea și dozând suspansul atât cât să-ți mențină vie curiozitatea.

460c36ab6107a24c2c6f2ef568c33b9f (1)-horz.jpg

De altfel, nu am putut să trec cu vederea personajele spumoase cărora le-a dat viață. Autoarea a creat personaje complexe și le-a conferit credibilitate. Emilie este, pe rând, Prințesă moștenitoare, tutorele unui adolescent rebel și cu capul în nori, dar și doamna misterioasă a lui Ashland. Nu este ușor să joci atâtea roluri și să nu le încurci între ele, însă tânăra reușește să-l facă pe Duce s-o creadă. Cel puțin până când deghizarea pică și nu-i mai rămâne decât să-i spună adevărul bărbatului. Nu era suficient că trebuia să le facă față celor care o doreau moartă, acum îl mai avea și pe Ashland pregătit să-și riște viața ca să o apere, spre disperarea ei.

Cum să-ți îmblânzești ducele este o lectură alertă, de unde nu lipsesc umorul, misterul și replicile spirituale. Povestea romantică a Prințesei cu Ducele este una deosebită, sensibilă și plină de emoții. Amândoi au parte de schimbări majore, descoperind în celălalt ceea ce nu știau că au nevoie.

Nota mea: 4/5

nota 4

langit-merah.regular

Publicat în Reading Challenge/Provocări literare, Reviews

#Expertîncărți: Hopeless – Colleen Hoover | Fata din bibliotecă


hopeless-fara-speranta_1_fullsize.jpg

Ai prefera să afli un adevăr care te va lăsa fără speranţă, sau să crezi mai departe în minciuni?

Îndrăgita autoare de bestselleruri Colleen Hoover istorisește o fascinantă poveste a doi tineri cu un trecut tulburător, care pornesc într-o pasionantă şi palpitantă călătorie pentru descoperirea sensurilor vieţii, iubirii, încrederii şi, mai presus de orice, a puterii vindecătoare pe care numai adevărul o poate avea. Sky, elevă în ultimul an de liceu, îl cunoaşte pe Dean Holder, un tip cu o reputaţie îndoielnică, rivalizând cu a ei însăşi.Încă de la prima lor întâlnire, acesta o îngrozeşte şi, în același timp, o captivează. Ceva inexplicabil legat de el îi declanşează amintiri din adâncurile trecutului ei tulbure, dintr-o perioadă aproape ștearsă din memoria ei. Deşi Sky e hotărâtă să se ţină la distanţă de el, insistenţele lui neabătute şi zâmbetul enigmatic îi doboară barierele protectoare, iar legătura dintre ei creşte în intensitate. Însă misteriosul Holder ascunde, la rândul lui, destule secrete, iar de îndată ce acestea sunt dezvăluite, Sky cunoaşte o transformare ireversibilă, iar capacitatea ei de a avea încredere în semeni poate deveni o pierdere colaterală provocată de adevăr. Numai înfruntând cu mult curaj dezvăluirile crude, Sky şi Holder pot spera să-şi vindece rănile sufleteşti şi să găsească o cale de a trăi şi de a iubi pe deplin. Fără speranţă este un roman care vă va tăia respiraţia, captivându-vă şi amintindu-vă de prima voastră iubire.

2018-12-20_074738

Cu ocazia împlinirii a 10 ani de existență de către Librarium, eveniment sărbătorit de librăria online Cartepedia prin 9 Experți în cărți pentru toate gusturile, Ghanda de la Jurnalul unei cititoare a venit cu o provocare foarte faină. A adunat alături de ea alți bloggeri, adjudecându-ne fiecăruia genul preferat. Eu m-am alăturat romanticilor, Ghanda s-a pierdut în lumile SF&Fantasy, Teo (Fata din bibliotecă) s-a dat de partea adolescenților, Andreea Pandelea stă în față-n față cu istoria, iar Alexandra (Pierduți în literatură) s-a specializat în a prinde băieții răi. Mulțumim mult librăriei Cartepedia pentru susținere!

Lectura mea a venit din partea Ghandei – Fata cu toate darurile, un SF post-apocaliptic, un thriller distopic care prezintă un sfârșit de lume în lumina unui nou început ce ar putea fi posibil cândva, în viitor. Recenzia mea o puteți găsi deja pe blogul Ghandei – aici, fiind și prima care a deschis provocarea. Așa că zilele astea fiți cu ochii pe fete! ❤

Mai jos vă prezint recenzia Fetei din bibliotecă. Curioși să-i aflați părerea despre romance-ul pe care i l-am recomandat? 🙂

Teo

Cred că cel mai potrivit ar fi să încep această recenzie prin a-i mulțumi Georgianei pentru că m-a nominalizat să fac parte din această provocare literară, pentru că m-a desemnat Expert în Cărți pentru Adolescenți – acele cărți pe care știe că le citesc cu o plăcere incomensurabilă. Ca expert în cărți, am avut sarcina de a recomanda o carte și de a primi, la rândul meu, o recomandare de la un alt expert în cărți. Adică de la Andreea – Expert în Cărți de Dragoste.

Cu toate că genul romance nu mă definește ca cititor, îmi este imposibil să refuz o poveste de dragoste unde iubirea reprezintă forța supremă care îți dă puterea să învingi toate obstacolele, pentru ca, în final, să-ți găsești fericirea alături de jumătatea ta. Dar, spre surprinderea mea, Hopeless nu s-a încadrat în această categorie, fiind un roman de dragoste atipic, dureros și sfâșietor, pe care nu știi dacă să-l iubești sau să-l urăști cu toată ființa (poate puțin din fiecare).

Protagonista romanului, Sky, este o tânără de 17 ani, rebelă, încăpățânată, care a avut o viață mai complicată decât majoritatea adolescenților de vârsta ei. La doar 5 ani, aceasta a fost adoptată de către Karen, care este o mamă de modă veche, fiind împotriva tehnologiei, motiv pentru care tânăra nu are acces la internet, televizor și nici nu are voie să aibă un telefon mobil. Tot din dorința mamei adoptive, Sky nu a învățat la o școală publică, ci a urmat cursuri particulare la ea acasă. Dar lucrurile se schimbă când fata hotărăște să-și termine ultimul an de liceu la o școală publică și să iasă în lume, după ce toată viața ei a stat în umbră. Dar liceul se dovedește o experiență mai îngrozitoare decât credea inițial, având de-a face cu adolescenți răutăcioși care o judecă fără ca măcar să o cunoască.

Cu toate că nu de puține ori s-a furișat pe la spatele mamei ei pentru a se întâlni cu diverși băieți, Sky constată că atingerile și sărutările lor o lasă indiferentă, simțind un gol în interior de fiecare dată când un tip o atinge într-un anumit mod. Dar, cum în fiecare caz există o excepție, cel care iese din tipar este misteriosul Holder, un timp atrăgător, cu o expresie indescifrabilă. Întâlnirea cu Holder o afectează în mod îngrijorător pe Sky, fiind primul băiat care reușește să-i stârnească un amalgam de emoții prin intermediul unui simplu zâmbet arogant. Fără ca măcar să realizeze acest lucru, băiatul reușește să o intimideze și să îi fure respirația cu o singură privire pătrunzătoare, iar o simplă atingere nevinovată din partea lui îi stârnește fiori prin tot corpul.

„Am leșinat și m-am izbit de sol înainte ca el să aibă măcar o șansă de a mă prinde. Atât de diferit față de eroii din cărți!”

Cu toate că mă așteptam ca lucrurile dintre cei doi să evolueze în mod rapid, am fost încântată să descopăr că autoarea le-a oferit timpul necesar pentru a se cunoaște și pentru a ajunge să înțeleagă natura sentimentelor care sunt pe cale să se nască între cei doi. Legătura dintre protagoniști este interesat de urmărit atât prin prisma modului în care evoluează relația dintre cei doi, cât și datorită trecutului pe care îl au în comun, un trecut dureros, marcat de episoade cutremurătoare care au lăsat cicatrici adânci în sufletele lor.

Când mi-a recomandat Andreea acest roman, nu știam ce așteptări să am de la el. Stilul autoarei nu îmi era deloc străin, având ocazia să mă familiarizez cu el prin intermediul romanului Slam. Din dragoste pentru Layken, primul citit de la Colleen. În ciuda faptului că mă așteptam la tipica poveste de dragoste siropoasă și clișeică pe care o întâlnești în toate romanele de acest gen, am fost plăcut surprinsă să constat că ideile preconcepute mi-au fost cât se poate de greșite.

În timp ce înaintam cu lectura și descopeream mai multe aspecte din trecutul lui Sky, îmi venea pur și simplu să arunc cartea în celălalt colț al camerei, să rup paginile și să le ard, în speranța că, în acest mod, voi reuși să șterg pentru totdeauna povestea cutremutătoare pe care autoarea a conturat-o cu atât de multă cruzime. Dar nu am făcut acest lucru. În schimb, mi-am înghițit lacrimile de furie și neputință și mi-am continuat lectura, inima mea frângându-se pe măsură ce aflam mai multe despre tânăra Sky, înainte ca aceasta să fie adoptată de către Karen.

Un lucru pe care mi l-am dovedit personal este acela că Colleen Hoover scrie pur și simplu mirific, poveștile ei ajungând la inimile cititorilor încă de la primele pagini. Personajele conturate de autoare sunt departe de a fi perfecte, însă tocmai defectele pe care le au le conferă autenticitate, putând fi asociate cu ușurință cu persoane reale.
În loc de o concluzie elaborată, în care doar aș repeta ceea ce am spus deja, m-am decis să vă las un mic fragment care pe mine m-a amuzat copios, asta în cazul în care mai aveați nevoie de un motiv în plus pentru a citit acest roman:

„Brațele i se îndoaie din coate și, deodată, e mult mai aproape. Se apleacă spre urechea mea, făcându-mă să inspir precipitat.

– Sky, îmi șoptește la ureche, cu un glas seducător. Te vreau … dată la o parte. Am nevoie să umblu în frigider.”

Vă invit să căutați cartea citită de Teo pe cartepedia.ro sau în librăriile Librarium. Puteți descoperi, de asemenea, experții în cărți care să vă recomande lecturi pe placul vostru. Recenzia de mâine va apărea la Teo pe blog!

2019-02-27_060845

Publicat în Reviews

Un tron întunecat (Trei Coroane Întunecate #2) de Kendare Blake


20190213_130844

Descriere

În lumea lor magică întunecată, Katharine, Arsinoe și Mirabella își continuă lupta. Pe viață și pe moarte. Katharine cea toxică, sora cea mai plăpândă, este acum mai puternică decât oricând. Naturalista Arsinoe, descoperind adevărul despre puterile ei, trebuie să-și dea seama cum să-și folosească talentul secret în propriul interes, fără să îl dezvăluie însă nimănui. Elementala Mirabella se confruntă cu atacuri pe care nu le poate împiedica și care îi pun în pericol pe cei din jurul ei. Mister, intrigi, comploturi, crime, răzbunări și trădări, totul este permis în lupta celor trei surori pentru coroană.

Povestea deja întunecată a lui Blake capătă nuanțe și mai întunecate. Un stil de o austeritate delicată, un ritm echilibrat, o acumulare de numeroase întorsături de situație șocante, care conduc către un punct culminant exploziv. O carte superbă într-un fel dureros și înspăimântător de fascinantă. – Kirkus Reviews

Gândurile mele

Al doilea volum al seriei mi s-a părut a fi cu mult peste primul: mai bun, mai dinamic, mai întunecat. Avem parte de noi dezvăluiri neașteptate, de secrete cutremurătoare și de răsturnări de situație pe măsură. Se varsă mult sânge și sunt sacrificate vieți, doar pentru a le face mai ușoară calea Reginelor spre tron. Iar acestea se simt în continuare constrânse să-și câștige coroana prin orice vicleșug, uneori fără ca ele să știe de intervenția altcuiva decât atunci când este prea târziu, deși erau convinse și încurajate că se vor descurca singure.

„O regină tânără nu are decât o țintă, și aceea este coroana.”

Insula Fennbirn și Zeița își cer nerăbdătoare drepturile și așteaptă ca următoarea Regină să-și facă prezența victorioasă cât mai curând. Surorile se confruntă cu numeroase probleme, atât între ele, cât și amenințări ce vin de la cei din jur. Propria conștiință nu le dă pace, vor să încheie odată pentru totdeauna acest joc macabru și periculos la care sunt supuse și să-i supraviețuiască, rămânând în viață.

Cât despre Anul Ascensiunii, acesta este în plină desfășurare, obligându-și cele trei Regine să-și ducă lupta pe viață și pe moarte până la capăt, până când doar una va mai sta în picioare. Însă generația actuală de triplete nu este la fel ca și celelalte anterioare. Mezina Katherine este singura determinată să se răzbune și să ia ce consideră că îi aparține de drept – Coroana, pe când celelalte două tinere caută să scape cu viață și să găsească o cale prin care să trăiască în siguranță toate trei, ca în copilărie, fără să se teamă de ziua de mâine.

„Ce a rămas din ele e mai oribil decât oasele albe și pielea lor cenușie.
Sunt speranțele lor distruse. Aerul e plin de amărăciunea lor.”

De asemenea, ultimele pagini ale primului volum ne-au dezvăluit că unele Regine au un cu totul alt har decât cel de care se știa. Arsinoe descoperă că este o toxică după ce se înfruptă nestingherită din câteva bomboane otrăvite. Două Regine cu același har într-o singură generație nu este ceva care să se întâmple prea des. Chiar deloc, aș putea adăuga. Katherine nu pare a fi toxica de care să se simtă mândrii ai săi, când abia de este în stare să suporte otrăvurile care-i sunt introduse în corp. Deși ea s-a obișnuit cu toxinele în tot acest timp, cred că, mai mult ca sigur, rolul ei a fost inversat cu al Arsionoei. Oare Regina Mamă nu a știut ce har au de fapt cele două fiice, de le-a trimis în locurile de care nu aparțineau, sau a făcut-o intenționat, cu bună știință, sperând că generația lor avea să schimbe lucrurile în mai bine?

PSXHk97.png

„- Nu-mi vine să cred ce bine te simți, îi șoptește el, uimit.
A fost atâta otravă… suficientă pentru a ucide un om de două ori mai mare ca tine.
– Suficientă pentru a ucide douăzeci de oameni, îl corectează ea. Dar nu-ți face griji, Nicolas. Consum otrăvuri de când eram copil. Practic, acum sunt făcută din otravă.”

Și pentru că tot suntem la Katherine, să vorbim puțin despre ea. Îndrăgostită până peste cap de Pietyr, nepotul Nataliei, tânăra s-a încrezut în el și a ajuns împinsă în abisul prezent pe Domeniul Breccia, inima neagră a insulei, unde sălășluiesc Reginele moarte de generații. Sufletele acestora au pus stăpânire pe fată și au ajutat-o să se ridice mai puternică și mai crudă ca oricând, cu o dorință arzătoare de a se răzbuna. Pentru asta, a fost nevoită să-și sacrifice propriul suflet și să se lase controlată de cele ce n-au reușit să răzbească la timpul lor, devenind astfel o Regină Moartă-Vie, o otravă în stare pură.

eRpgzlr.png

„Nu vreau să le ucid. Și nu cred că ele vor într-adevăr să mă ucidă.

Arsinoe a rămas preferata mea și după acest volum, deși îmi venea s-o cert pentru că a acceptat să folosească magia joasă a lui Madrigal, mama lui Jules, pentru a se apăra de surorile sale. M-am bucurat însă că și-a descoperit propriul har, deși o voiam naturalistă și speram să-și găsească familiarul în cele din urmă. Am fost fericită pentru legătura regăsită cu Mira, ajutându-se una pe alta și sperând că o vor atrage și pe micuța Kate de partea lor, în ideea de a destrama tradiția insulei. Iar legătura cu Billy, unul dintre pețitorii continentali, este pur și simplu adorabilă. Amândoi fac o pereche pe cinste.

4oLM19L.png

„- Tu ai impresia că dacă am fost crescută pentru coroană,
nu pot să gândesc cu capul meu.”

Cea mai mare dintre surori, elementala Mirabella, a început să-mi placă aproape la fel de mult ca Arsinoe. Chiar dacă a avut unele momente de cotitură, i-am înțeles oarecum alegerile și mi-a devenit mai simpatică pe parcurs. Mai ales pentru apropierea și afecțiunea față de sora ei, reciprocitate și din partea Arsinoei. Mi-a părut totuși rău pentru că nu a ajuns să se bucure mai mult de iubirea pe care i-o purta lui Joseph, prietenul lui Jules. Fără intenție, au rănit-o pe naturalistă cu scurta lor idilă dintr-o noapte furtunoasă petrecută cu puțin timp înainte de începerea Ascensiunii. Iar, pe lângă asta, a trebuit să se resemneze și să accepte că tânărul era al fetei cu puma.

8095f142d6b7194f84128568aaab1db3.jpg

Neînfricata Jules Milone, prietena cea mai bună și gardianul Arsinoei, descoperă că harul i-a fost legat la naștere de către mama ei și că aparține de fapt războinicilor din Bastian, purtând blestemul legiunii. Un blestem ce stă sub semnul nebuniei și care ar putea distruge insula și pe ea însăși. Se va antrena din greu să-și stăpânească puterea, pentru a reuși să o ajute pe Arsinoe în lupta necruțătoare împotriva lui Katherine cea întunecată. Îi va ierta lui Joseph „mica” ieșire cu Mira și se va bucura de timpul petrecut cu el, chiar dacă este limitat. O va accepta chiar și pe elementală pe lângă ei, de dragul prietenei sale, descoperind totodată că poate avea o oarecare încredere în ea.

„Pe frunte, coroana ei zgâriată fusese șearsă de sânge, curățată,
și acum se vedea din nou doar banda simplă, neagră.”

Jocurile de culise ale Consiliului Negru și ale Preoteselor le împiedică pe triplete să facă ceea ce își doresc cu adevărat. Fiecare vrea ca propria Regină să ocupe tronul întunecat și sunt în stare să calce pe cadavre pentru ca asta să se întâmple, indiferent cine le va ține calea. Personajele noastre încep să se maturizeze și să observe cu mare atenție ceea ce se petrece în jur. Încearcă să gândească singure și să nu se mai lase controlate de semenii lor care le vor împotrivă.

Întunericul își întinde brațele insinuante în fiecare loc de pe suprafața Fennbirn-ului, profitând de toți cei care îi cad în capcană. Nu se dă în lături de la a-i face martorii evenimentelor nefaste care au loc. Comploturile, trădările și vicleniile sălășluiesc avide de putere, încolțind și mai multă teamă în sufletele oamenilor de pe insulă, iar Reginele se luptă să-și impună propria voință pentru a schimba vrerea Zeiței.

Nota mea: 5/5

nota 5

Photo: pinterest

langit-merah.regular

Publicat în Reviews

Îngerul întunecat (Orașul îngerilor #1) – Mihaela Strenc


20190125_143248

Descriere

De milenii, Veghetorii îi apără pe oameni de strigoi și de creaturile lumii de dincolo. Ana ignoră regulile ce le obligă pe Veghetoare să-și aleagă tineri la fel ca ele și intră într-o relație cu un bărbat fermecător, dar cu un trecut întunecat. Iubitul ei ascunde însă un secret care o va pune față în față cu cele mai negre coșmaruri ale ei. Acesta este în realitate fiul conducătorului, un Veghetor care a fost izgonit din familie după ce s-a aflat că s-a dedat unor practici interzise. Dar asta nu e cea mai mare problemă a Anei…

Gândurile mele

Deși s-a mișcat lent cu acțiunea, povestea a decurs destul de bine din alte puncte de vedere, cel puțin până la partea a doua a acesteia. Apoi m-am simțit băgată în ceață de evenimentele care se petreceau. Stilul autoarei este unul simplu, fără înflorituri, iar cartea se citește repede. Mi-ar fi plăcut să aflăm mai multe detalii din lumea Veghetorilor, însă poate următorul volum va fi mai bine ancorat în subiect și va elucida unele mistere.

„– Făpturile demonice sunt împărțite în mai multe categorii: începătorii, cei ascunși, strigoii, stăpânitorii. Dar n-ai de ce să te temi. Câtă vreme în tine e lumină, nu vei păți nimic.”

„Între tărâmuri umblau ființe primejdioase: suflete rătăcite, strigoi, orbiuri. Acestea din urmă erau entități malefice create de oameni înzestrați cu o mare forță mentală; orbiurile, fiind lipsite de conștiință de sine, erau ușor de nimicit, însă nu trebuia să le subestimezi.”

Ana este o Veghetoare (descendentă din Casa Norilor) și are grijă ca zona ei să fie apărată de creaturile întunericului. Mă așteptam să o văd într-o manifestare de genul, ca să aflăm cum își desfășoară activitatea, dar nu s-a întâmplat nicidecum așa. Încă tânjind după fostul iubit, tânăra acceptă să iasă să petreacă cu fetele într-un club și se trezește prinsă în mrejele atrăgătorului Alex, atracția dintre cei doi atingând cote maxime. Seara se termină cu ea acasă la el, pierdută în brațele lui, seară ce va anunța totodată și începutul problemelor ce vor urma.

Pe zi ce trece, Ana se simte tot mai legată de bărbat și nu are puterea de a se îndepărta de acesta, oricât și-ar dori să pună uneori un zid între ei. Totul decurge mult prea repede. Ajung să se mute împreună la scurt timp de când s-au cunoscut, atracția nesănătoasă dintre ei îi ține strâns lipiți unul de celălalt, iar Alex se poartă curtenitor și neașteptat de frumos cu ea. Ana știe însă că ceva se întâmplă, dar nu-și poate da seama care este exact problema. Acel ceva îi acapară total mintea, aruncând un văl de ceață asupra ei, nedorind s-o lase să vadă care este de fapt adevărul. O senzație ciudată și întunecată răzbate dinspre partenerul ei, iar cheful de viață începe să se evapore, lăsând-o extenuată și cu gânduri negre tot mai des.

„Întunericul e frumos. Există frumusețe și într-un copac distorsionat, și într-o casă abandonată, și într-un zid în ruină. Dar oamenii trec pe lângă ele, fără să le vadă cu adevărat.”

Atunci când este lovită din toate părțile, obiectele se mișcă prin casă, ușile se deschid și se închid singure, iar Alex îi spune că doar i se pare și că ar trebui să se odihnească mai mult, crede că este pe cale să înnebunească, imaginația bogată fiind cea care îi joacă feste. Însă cumva știe că este ceva necurat la mijloc și că iubitul ei îi ascunde lucruri. Este hotărâtă să descopere ce se întâmplă, chiar dacă ceea ce va afla o va face să renunțe la Alex, poate pentru totdeauna.

„- Diana l-a prefăcut în asta, l-a devorat pe dinăuntru și i-a luat totul. Ca să se aline, Iustin a început să se hrănească cu lumina oamenilor. Când s-a aflat, a trebuit să îl dau afară din familie.”

„N-avea cui să ceară sfatul, căci dacă se răspândea vestea că o Veghetoare avusese o relație cu unul dintre cei ascunși, problema urma să escaladeze.”

Nu am reușit să empatizez mai deloc cu personajele. Poate doar puțin cu Ana. Personal, cred că a acceptat mult prea ușor să se mute împreună cu Alex, mai ales că îl cunoștea de foarte puțin timp. S-a lăsat pe mâinile lui, crezându-se în siguranță și sperând că avea să-și revină după marea dragoste pierdută, dar s-a înșelat. Clipele de fericire de lângă acesta vor fi umbrite de comportamentul schimbător al bărbatului de care începe să se îndrăgostească. Nu va dura mult până când va afla ce ascunde: este fiul alungat al Conducătorului lor. Va putea ea să-l părăsească, în ciuda iubirii ce i-o poartă?

Un început de serie care mi-a trezit interesul mai curând prin prisma acestor Veghetori ce luptă împotriva întunericului. Sunt curioasă să aflu tot ce ne poate oferi autoarea despre ei și despre puterile lor, dar și de cum va evolua povestea mai departe. De asemenea, sper că voi descoperi și răspunsurile pe care le caut în privința celor petrecute.

Nota mea: 3/5

nota 3

langit-merah.regular

Publicat în Reviews

Aleea cu licurici – Kristin Hannah


28168194_10160166784680464_2513774018692946008_n

Descriere

În vara agitată a anului 1974, Kate Mularkey pare că s-a împăcat cu faptul că viața nu are să-i ofere nimic special. Dar, spre uimirea sa, „cea mai grozavă fată din lume“ se mută pe strada ei și vrea să-i fie prietenă. Tully Hart pare să aibă totul: frumusețe, inteligență, ambiție. La prima vedere, cele două fete sunt cât se poate de diferite: Kate, condamnată să fie veșnic o ființă obișnuită, cu o familie iubitoare care o umilește în permanență; Tully, plină de strălucire și mister, dar cu un secret care o distruge. Ele fac un pact pentru a fi cele mai bune prietene pe vecie, iar până la sfârșitul verii devin de nedespărțit. Timp de treizeci de ani, Tully și Kate se sprijină una pe alta, trecând printr-o mulțime de evenimente și stări care le pun la încercare prietenia: gelozie, furie, durere, resentimente. Și cred că au supraviețuit tuturor încercărilor vieții până când un singur act de trădare le va despărți… și le va supune curajul și prietenia la testul final.

Gândurile mele

„Li se spunea fetele de pe Aleea cu licurici! […] Pe atunci, fiecare privea realitatea prin ochii celeilalte. Când stăteau împreună, vedeau locurile unde vor ajunge cândva.”

Prima dată când am făcut cunoștință cu stilul autoarei a fost spre final de 2017 și, de atunci, mi-am zis că o să mai citesc și alte cărți de-ale sale. Acest lucru s-a datorat lecturii A doua șansă care mi-a plăcut foarte mult. O femeie, soție și mamă, se dedică familiei trup și suflet, renunțând la ceea ce o făcea fericită. Aceasta primește o nouă șansă de a se (re)găsi pe sine, de a lupta și pentru ea, nu doar pentru cei din jur. Ocazia s-a lăsat așteptată și de-abia zilele acestea am descoperit o nouă poveste – Aleea cu licurici. Așa cum reiese și din descriere, este despre prietenia cu suișuri și coborâșuri a două femei, de-a lungul a peste treizeci de ani, femei care au avut și au grijă una de cealaltă din clipa în care s-au cunoscut.

Am avut un început destul de greoi cu această carte. Deși se citește destul de repede, în ciuda celor aproape 500 de pagini pe care le are, am simțit totuși nevoia să fac o pauză de câteva zile, deoarece nu mă (a)trăgea să continui cu lectura. După micul repaus, am revenit în forță la ea și am trecut mai ușor peste restul paginilor rămase, ajungând la final cu lacrimi în ochi. A fost o lectură care m-a impresionat, care m-a făcut să empatizez cu personajele și cu ceea ce li se întâmpla, astfel că m-am trezit plângând pentru o prietenie ce poate că ar fi avut un alt final, dacă lucrurile s-ar fi petrecut altcumva.

„Asta era special la cei mai buni prieteni. La fel ca în cazul surorilor și al mamelor, puteau să te calce pe nervi, să te facă să plângi și să-ți frângă inima, dar în final, în caz de forță majoră, îți erau alături, făcându-te să râzi chiar și în cele mai grele momente.”

Aleea cu licurici este structurată în patru părți, fiecare reprezentând o etapă importantă din viața celor două prietene, Tully (Tallulah) și Kate (Kathleen). Într-o zi, fetele se întâlnesc pe aceeași stradă, Aleea cu licurici, și devin vecine. Singurătatea ce le marca pe amândouă le aduce împreună și noi speranțe se nasc în sufletele lor. Își promit că vor fi cele mai bune prietene pentru totdeauna, orice s-ar întâmpla.

Anii trec, aspirațiile pentru viitor cresc și prietenia fetelor devine tot mai puternică, cu fiecare obstacol înlăturat. Tully își dorește să ajungă cea mai cunoscută reporteriță din lume, pentru a o face mândră pe mama prietenei sale, iar Kate îi ține isonul, deși visul ei este total diferit. Cu toții se învârt în jurul lui Tully, dar pe ea n-o întreabă nimeni ce vrea cu adevărat.

1548599851839-e1548600364643.jpg

– Nu e bine să stai deoparte, să aștepți ca cineva sau ceva să-ți schimbe viața. Din acest motiv, femei ca Gloria Steinem și-au dat foc la sutiene și au pornit spre Washington.
– Ca să-mi fac eu prieteni?
– Ca să știi că poți fii așa cum îți dorești. Generația ta e foarte norocoasă! Poți fi orice vrei. Dar uneori trebuie să-ți asumi și riscuri. Acționează. Un lucru pe care pot să ți-l spun cu certitudine este că regretăm tot ce n-am făcut în viață.”

Prietenia lor va fi traversată de numeroase emoții, răzvrătiri, tensiuni, gelozii și iubiri trecătoare. În timp ce Kate e cea care face mereu primul pas spre împăcare, ori de câte ori se ceartă, Tully continuă să arunce vina pe ceilalți, deși ea greșește în majoritatea cazurilor. Maică-sa i-a spus, pe vremea când era doar un copil, că doar celor slabi le pare rău, iar această noțiune i s-a întipărit bine în minte și face întocmai chiar și cu prietena ei.

Părăsită de mama narcomană (Cloud) și crescută de bunicii ce vor pleca în cele din urmă, Tully simte acut lipsa dragostei în viața sa. Prezența constantă a lui Kate și a familiei acesteia îi aduc un oarecare comfort, însă singurătatea este tot acolo, arzând la foc mic. Nu știe să iubească și nici să se lase iubită cu adevărat, cariera de succes fiind singurul lucru pentru care se dedică trup și suflet. Se are doar pe sine și pe Cloud, femeia ce dispare de fiecare dată când are cea mai mare nevoie de o mamă.

Kate are aproape tot ce își dorește, mai puțin un timp dedicat propriei persoane. Familia pe care și-a întemeiat-o îi aduce fericirea și iubirea de care are nevoie, iar aceste lucruri par suficiente pentru ea, chiar dacă a renunțat la job și a ales să devină o femeie casnică dedicată alor ei. Însă nu se poate abține să nu arunce un ochi în viața televizată a bunei sale prietene Tully și să nu simtă un strop de invidie pentru ceva ce nu va mai veni niciodată pe strada ei.

„- Mă întreb cine a dat numele străzii noastre, spuse Tully. N-am văzut niciun licurici.
Kate ridică din umeri. 
– Dincolo de pod este strada Missouri. Poate cuiva îi era dor de casă. Sau se rătăcise.
– Poate e o magie. E posibil ca asta să fie o stradă magică. Tully se întoarse spre ea. Aceasta ar putea însemna că am fost destinate să fim prietene.
Kate se înfioră la auzul afirmației făcute de Tully.
– Înainte să te muți tu aici, credeam că este doar un drum înfundat, care nu duce nicăieri.
– Acum este drumul nostru.” 

Fiecare dintre cele două femei își dorește puțin din ceea ce are cealaltă, simțindu-se neîmplinite din acest punct de vedere. Tully vrea o familie iubitoare care să o aștepte acasă, iar Kate vrea timp pentru a avea mai multă grijă și de ea. Totuși, destinul nu pare să le ofere prea curând aceste dorințe ce le macină interiorul. Nu fără ca ele să depună efortul necesar spre împlinirea lor.

Aleea cu licurici este despre familie și prietenie, despre dragostea și obstacolele ce le inundă pe amândouă. Este o poveste mărginită de speranță, de visuri și de șansa de a lupta pentru ceea ce îți dorești. E despre iertare și păreri de rău, e despre puterea de a merge mai departe. Este despre toate acestea la un loc, un întreg care reprezintă însăși viața de toate zilele, cu bucuriile și dezamăgirile ce o însoțesc pas cu pas în trecerea ireversibilă a timpului.

Nota mea: 4/5

nota 4

langit-merah.regular

Publicat în Reviews

al nostru este cerul – Luke Allnutt


20190119_161111.jpg

Descriere

O poveste despre iubire, pierdere și regăsirea speranței.

Rob Coates are o viață de invidiat. O are alături pe Anna, soția lui incredibilă, și mai ales pe cea mai prețioasă ființă, fiul lor, Jack, care transformă fiecare zi într-o aventură extraordinară. Rob simte că a câștigat potul cel mare la loteria vieții. Până într-o zi în care totul se schimbă – Anna e convinsă că se întâmplă ceva cu Jack.

Atunci când familia ajunge să se confrunte cu o boală devastatoare, lumea lui Rob începe să se destrame. Rămânând brusc singur, caută consolare în fotografierea zgârie-norilor și stâncile pe care el și Jack obișnuiau să se plimbe. Acum, trece ca un somnambul prin toate zilele sale, incapabil să sară prăpastia care-l desparte de soția lui, de fiul său și de viața în sine. Dar e hotărât să se împace cu ce s-a întâmplat și să găsească drumul spre iertare.

“Al nostru este cerul” îi va atinge pe toți cei care au suferit o pierdere sau au trăit o iubire adevărată, imensă. Luke Allnutt ne spune că drumul de la speranță la disperare și înapoi nu e niciodată simplu, dar, chiar și așa, fiecare inimă sfărâmată poate învăța să bată din nou.

Gândurile mele

“Nu uiți niciodată, se spune. Nu uiți. Moliciunea degetelor lor mici, zâmbetul dulce și dezarmant, râsul pe care îl auzi prin cameră dintr-o dată atunci când te apuci de curățenie ca să scapi de depresie. Nu uiți niciodată.”

Este greu să-ți aduni cuvintele la un loc după ce ai citit o asemenea carte. al nostru este cerul spune o poveste care îți aduce instant lacrimi în ochi de fiecare dată când te întorci cu gândul la ea. Chiar și acum mă încearcă o tristețe apăsătoare ce mă urmărește de când am dat ultima pagină. al nostru este cerul te face să te simți neputincios la problemele ce nu și-au găsit încă rezolvare în lume și să te întrebi de ce ai fi în stare pentru fericirea și siguranța propriei familii, chiar cu riscul de a o întoarce împotriva ta.

Alături de Rob Coates, urmărim viața sa și a celor din jur înainte de a deveni tată și momentele de după. Privim cu drag cum el și Anna experimentează primii fiori ai iubirii și cum promit că își vor fi alături la bine și la rău. Vedem numeroasele obstacole ce le apar în cale și faptul că nu renunță așa ușor din cauza sorții, atunci când fericirea nu le este completă fără un ghemotoc pe care să-l iubească. Însă într-o zi, soarele răsare și pe strada lor. Ca răspuns la strigătele îndurerate ale părinților și la iubirea pe care o au de dăruit, apare micuțul Jack.

„Viața noastră părea acum să fie mereu în așteptare.”

Anii trec, băiețelul crește frumos și moștenește pasiunea tatălui pentru fotografie și locurile înalte, iar familia se bucură de tot ce are viața mai bun de oferit. Dar, deși fiecare moment feeric părea așezat la locul lui, ceva se întâmplă cu Jack, iar Anna observă și vrea să ia măsuri. Rob tot ocolește adevărul, crezând că este doar obosit și că nu are nimic, dar își dă seama că nu poate miza de fiecare dată pe asta, nu atunci când puștiul nu e deloc în apele lui.

Diagnosticul doctorilor este unul crunt și părinții simt cum le cade cerul în cap la propriu. În timp ce Anna încearcă să se resemneze și să ia în seamă sfaturile acestora, dorind să-i facă viața mai ușoară lui Jack și să creeze ultimele amintiri frumoase împreună, Rob caută cu disperare o cale de a-și ajuta fiul. Nu vrea să accepte că băiatul lui nu-și va mai reveni și că ar putea pleca de lângă ei pentru totdeauna. Nu poate înțelege cum soția sa poate să fie atât de rece în ceea ce privește situația lor și de ce nu este de acord cu el, când pare că a găsit soluția ce le-ar putea salva copilul.

„- Pentru că știi, tati, când ești atât de sus, treci de nori și e ca și cum ai fi într-un avion, și poți vedea navele spațiale și soarele și toate stelele…”

Legătura dintre cei doi soți începe să se destrame, catalizatorul fiind vestea ce le-a spulberat viitorul dintr-o singură lovitură. Jack este singurul ce îi mai ține împreună. Prăpastia din relația lor se adâncește pe măsură ce Rob se încăpățânează cu ideea că a găsit tratamentul de care au nevoie, iar Anna îi răspunde cu aceeași monedă, argumentând faptul că nu este de încredere acea sursă și că poate fi o înșelătorie ce vrea doar să le ia banii. Din această cauză, ajung să se certe și să se poarte ca doi străini, de parcă iubirea, încrederea și devotamentul ce-i uneau până în acel moment, dispăruseră în neant.

Să privești un copil cum își pierde de la zi la zi esența vieții, energia și bucuria de a trăi, dorindu-și să nu mai fie bolnav și să se poată urca în cei mai înalți zgârie-nori de pe pământ, nu este o priveliște la care vrei să asiști, nu când știi că singurul lucru pe care-l mai poți face pentru el este de a-i ușura și înfrumuseța timpul rămas. Ai vrea să fii tu în locul lui și toată durerea să fie a ta. Ai vrea să-i strigi Celui de Sus cu ce ai greșit ca această greutate să atârne tocmai pe umerii copilului tău. Dar nu poți. Ai mâinile legate. Poți doar să trăiești prezentul și să dai totul din tine pentru fiecare clipă pe care o mai aveți împreună.

„Uitându-mă pentru ultima oară la grădină, am văzut-o. Cea de-a treia floare a soarelui, legănându-se în vânt.”

Am plâns în timp ce citeam și citeam în timp ce plângeam. La un moment dat, am fost nevoită să las cartea din mâini, pentru că efectiv nu mai puteam să continui. Simțeam cum mi se frânge inima pentru Jack, pentru un copil care a fost obligat să lupte de mic cu ceva atât de rău. M-a impresionat foarte mult povestea lui, a întregii familii de altfel, și nu cred că o voi uita prea curând. Iar faptul că autorul s-a lovit de același obstacol în viața sa, doar că sub o altă formă, aduce un plus de emoție și de realism cărții, deoarece reușește să-și transpună sentimentele și trăirile din acele clipe grele în această poveste devastatoare pe care ne-o oferă nouă.

„Pentru că, uneori, să îți spui povestea este singurul fel în care poți rămâne în viață.”

Motivul florii-soarelui și cel al cerului, pe care Luke Allnutt le-a împletit în carte, te vor lăsa cu un zâmbet trist pe buze, cu lacrimile uscate pe obraji, cu o sclipire în ochii înroșiți și cu nostalgia amintirilor a ceea ce a fost și a ceea ce ar fi putut fi dacă…

Nota mea: 5/5

nota-5

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru această lectură! O puteți comanda de aici sau din librăriile online partenere.

74860_169257519770573_7813986_n

langit-merah.regular