Publicat în Reviews

„Misterul gemenelor” de Adi Rule (recenzie)


img_20170226_190947
Descriere

Un mit întunecat a ținut-o ascunsă.

Dar acum secretul a ieșit la iveală.

De optsprezece ani, o fată fără nume − o aripi-roșii − trăiește ascunsă într-un pod, într-un oraș străjuit de marele vulcan Mol, în timp ce sora ei geamănă, Jey, este în ochii lumii singurul copil al familiei. Tatăl lor sperase că fata ascunsă va deveni în timp o ființă omenească normală, nu creatura monstruoasă prevestită de mitologie, așa ca îi cruțase viața.

Numai că într-o zi cele două surori fac schimb de identități, iar fata fără nume este atacată în drum spre casă. Astfel, este nevoită să cheme în ajutor forțele focului și să elibereze puterile ascunse în corpul ei și totodată să-și dezvăluie secretul bine păstrat. Însă când Jey dispare și orașul este pe cale de a fi nimicit de foc, fata aripi-roșii trebuie să-și aleagă un nume și un drum și să tragă o linie între mit și istorie, pentru a dovedi că nu este un monstru și pentru a-și salva sora și orașul.

„Scriind la persoana întâi, Adi Rule folosește un limbaj pătrunzător și însuflețit pentru a descrie o cultură cu propriii zei și monștri, îmbinând lumile vechi cu noile tehnologii… Autoarea oferă o aventură amuzantă și captivantă cititorilor care s-au plictisit de eroinele cu ochi de căprioară care leșină în fața eroilor chipeși.” Kirkus Reviews

Gândurile mele

O carte care mi-a plăcut mult! Sper că povestea nu se oprește aici, deoarece simt că nu s-a spus chiar totul și mai sunt destule lucruri de lămurit. Vreau să cunosc mai bine personajele și să înțeleg unele decizii care i-au influențat să facă anumite chestii pe parcursul acestei lecturi. În plus, chiar vreau o continuare, deoarece finalul pare unul care promite neapărat una!

Pentru fata fără nume, viața nu a fost prea ușoară. Încă din fragedă pruncie, a fost ascunsă de ochii lumii, pentru a nu ajunge să fie omorâtă din cauza a ceea ce era. O aripi-roșii. Copilul unui alter cu o ființă umană. O „creatură” ce poartă „urmele” strămoșilor săi: un fel de pânză de păianjen formată din o mie de cicatrice roșii și foarte urâte. Acești copii nu se nasc oricum, ci provin din gemeni, doar că celălalt este un simplu și nevinovat om care, oricând, poate fi jucat pe degete și instigat împotriva „monstrului” ce i-a devenit frate sau soră.

„Arătam ca două fete obișnuite. Nu mai mult de optsprezece ani. Ea, cu o căciuliță galben – deschis, eu, cu fața pe jumătate ascunsă de ochelari negri. Cu picioarele atârnând în gol, părul fluturând în ceața orașului Caldaras, buclele lungi amestecându-se. Aveam brațele încolăcite printre zăbrelele de metal ale vechiului aviariu care reflectă lumina răsăritului, mult deasupra pieței. Aici, sus, eu și Jey am putea părea asemănătoare oricui s-ar întâmpla să-și ridice privirile și să ne descopere. Am putea părea chiar surori. Însă nimeni nu ne-ar putea acuza de adevăr. Suntem prea departe ca să știe careva că suntem gemene – ca să-și dea seama că numai una dintre noi e ființă omenească.”

Pe când geamăna sa, Jey Fairweather, își trăia propria viață, mergând ca un copil normal la școală, distrându-se la petreceri cu prietenii săi, îndrăgostindu-se și interacționând cu cei din jur, tânăra noastră își petrecea majoritatea timpului în casă, citind romane de duzină sau grădinărind în sera familiei, o pasiune desprinsă de la tatăl său. Nu avea voie să stea prea mult pe afară, unde secretul ce o învăluia putea fi descoperit de oricine ar fi devenit prea curios în privința ei.

Când era mică, mai făcea uneori schimb cu sora sa și se aventura pe străzile orașului Caldaras de mână cu tatăl ei, pentru a gusta puțin din viața oamenilor, dar, întotdeauna, indiferent de vreme, purta haine care să-i acopere spatele și ochelari care să-i ascundă privirea albastră, în totală contradicție cu ochii căprui, aproape negri, ai lui Jey. Deși erau gemene, culoarea distinctă a ochilor ar fi pus-o în pericol și i-ar fi adus la ușa casei pe cei care îi vânează pe aripi-roșii, încă de când Războiul Pământului Topit a luat sfârșit acum o mie de ani.

„Potrivit legendei, aripi-roșii, în alianță cu monstrul Bet-Nef, au fost combatanții cei mai brutali din Războiul Pământului Topit. Ei i-au măcelărit sistematic pe alteri -inclusiv pe proprii părinți -, iar când legiunile lui Bet-Nef au ajuns în orașul Caldaras, au ucis preoți, civili, chiar și copii. Legendele nu se încurcă cu jumătate de măsură.”

Ca în fiecare lună, fetele ieșeau amândouă pentru un răsărit și rugăciunile de dimineață. Deoarece gemenei sale îi plăcea să împărtășească crezurile religiei cu cineva, fata fără nume o acompania și se rugau împreună. Mai mult Jey, vă spun sincer. Totuși, tânăra nu scăpa de privirile mustrătoare aruncate de sora ei și nu avea de ales, decât să mulțumească și ea Regelui Rasus pentru lumina ce o primeau în fiecare zi.

În acea zi, însă, după ce s-au despărțit, Jey pornind spre școală, iar eroina noastră luându-o pe străduțele ocolitoare ale orașului, pentru a nu intra în vizorul celor care o doreau moartă, se trezește cu doi preoți voinici pe urmele ei. Și, astfel, pentru a scăpa de aceștia și pentru a-l ajuta și pe tânărul ce i-a sărit în ajutor, ceva în ea se dezlănțuie, scântei răzlețe mistuind-o pe interior, iar secretul păstrat timp de optsprezece ani nu mai este așa de secret pentru cultul ce-i vrea dispăruți pe vecie pe cei ca ea.

Lăsând preoții desfigurați și răniți grav pe caldarâm, tinerii găsesc refugiu în clădirea ce găzduiește buletinul zilnic al Caldaras-ului. Băiatul care a ajutat-o (mai mult încasându-o, însă distrăgându-le totuși atenția urmăritorilor), Corvin, și care ajunsese și el destul de șifonat, se părea că era fratele Narei Blake, redactorul-șef al ziarului. Astfel, cu ajutorul ei, au reușit să scape de Garda ce-și făcea rondul pe acolo și de cei care i-au atacat.

„Există aripi-roșii în realitate? Buletinul își trâmbița senzaționalul articol la nesfârșit în mintea mea. Chiar sunt o amenințare vicleană, cum spune Toiagul de Onix? Faptul că nu exist m-a ținut întotdeauna un pic mai în siguranță. Sau poate i-a ținut pe ceilalți un pic mai protejați de mine? Dar adineauri, preoții aceia din gang, focul pe care l-am provocat…

Azi e ziua în care am devenit reală.”

După o scurtă discuție „ca între fete”, puștoaica pare să o placă pe Nara, deși cea din urmă simte că ea ar vrea să-i mai spună și altceva, înafară de cuvintele mai mult bâlbâite pe care le aruncase deja. Neavând încă suficientă încredere în cei de lângă ea, fata fără nume refuză să se dea de gol în privința a ceea ce este și a făcut și pleacă spre casă. Dar ziarista nu se lasă așa ușor și o găsește, spunându-i că știe ce este și că are nevoie de ajutorul ei. Gruparea lor avea nevoie de un aripi-roșii, pentru a salva orașul de la distrugere, în schimbul apărării ei de cei care o voiau moartă. Tânăra se ține însă tare, tot dând înainte cu faptul că nu are habar despre ce vorbește și că nu au ce să mai discute.

Ajunsă acasă, se trezește cu soră-sa pe capul ei. Geamăna voia ca, în dimineața următoare, să se dea drept ea și să-l ajute pe tatăl lor pe Insula Roet, unde acesta era grădinar, dar el nu trebuia să știe. Jey era o fire mult prea naivă care se îndrăgostea foarte ușor. Fata voia să meargă la întâlnire cu prietenul ei, dar părintele lor nu era de acord, așa că făcea asta pe ascuns. Eroina noastră acceptă până la urmă, chiar dacă știe că nu este bine. Cineva ar putea să-și dea seama că nu e Jey și ar alerta lumea de prezența ei. Totuși, dorința de a vedea grădinile luxuriante ale Împărătesei era mult mai mare și sora ei profita de acest lucru pe deplin.

„Chiar și aici, în aceeași uniformă ca toată lumea, ești o floare printre buruieni.”

Însă, timpul petrecut pe insulă o aduce în vizorul lui Zahi. Aripi-roșii crezuse că el este un simplu muncitor, dar tânărul era, de fapt, fiul cel mic al Împărătesei. În seara respectivă, primește o invitație la petrecerea ce urmează a fi dată la palat. Rândurile scrise se adresau lui Jey, cea care există, și, astfel, descoperă adevărul despre băiatul pentru care făcuse o mică pasiune, deși nu-și dădea seama de asta deocamdată.

Între timp, apăruse o plantă ce ar fi putut s-o dea de gol, dacă s-ar fi aflat prea aproape de ea. Orhideea incandescentă. Aceasta lumina puternic, atunci când un aripi-roșii se afla prin preajmă. Floarea fusese dusă la palatul de pe insulă și era păstrată în siguranță, pentru a fi dezvăluită la Crepuscul, seara dinaintea Întunericului Adânc. Un eveniment important pentru omenire, deoarece urma un an întreg fără lumina zilei.

„- Tată, încep eu, fără să știu cum aveam să continui.
El se întoarce, cu sprâncenele stufoase și albe ridicate.
– Ce-i?
– Eu…, mă opresc.   
Respiră.
– Știai că am foc în mine?
Ochii lui sunt ca două jumătăți de lună când zâmbește.
– Întotdeauna am știut.”

Tot gândindu-se și răzgândindu-se, fata alege să meargă ea la petrecere, jucându-și rolul până la capăt, dar preferă salopeta de grădinar, în locul unei rochii festive. Voia să găsească orhideea și s-o distrugă, pentru a nu fi descoperită. Dar identitatea ei falsă cade, atunci când Bonner, prietenul surorii sale (total diferit de ceea ce mi-am imaginat eu, dar un adevărat nemernic, chiar dacă tremura de frică în fața gemenei), își dă seama că nu este iubita lui. Amenințată cu viața lui Jey, fata pleacă cu acesta spre Templu, vizuina celor care o vânează. Acolo, Toiagul de Onix, unul dintre cei mai puternici preoți din Caldaras, și Cei Frumoși o îmbie spre moarte, rănindu-o și aruncându-o în lacul Valul de Azur. Această apă era renumită pentru faptul că nu puteai înota lejer în ea, deoarece nu ar mai fi rămas nimic din tine, cu excepția oaselor. Încântător, nu-i așa?

Fata este însă o aripi-roșii, focul era a doua ei natură, acum că îl descoperise în ea. Lacul fierbinte nu o va răni, după cum avea să afle. Dar oboseala cauzată de înot și rănile căpătate de la preoți și de la lanțurile ce o ținuseră înlănțuită își pun amprenta pe ea, astfel, ajunsă la mal, doarme trei zile neîntrerupt, timp în care Jey dispare, iar tatăl ei nu pare să fie nici acesta pe nicăieri. Acceptă într-un final ajutorul oferit de Nara Blake și acoliții săi, cu condiția de a-i salva mai întâi sora, și apoi orașul. Cu noii săi prieteni, tânăra pornește într-o cursă pe viață și pe moarte, pentru a demonstra că nu este un monstru, ci o ființă ca oricare alta, doar că una mai specială.

Și, poate că, până la urmă, nu este nevoie să ai neapărat un nume, ca să fii cineva. Faptele sunt cele care vorbesc. Ele sunt puterea noastră.

Legendele și miturile în jurul cărora este țesută întreaga poveste, numeroasele plante luxuriante cu denumiri originale ce ne însoțesc cu fiecare pagină dată, evenimentele ce abundă în istorie și  locațiile de-a dreptul ireale ale orașului acoperit de cenușă, fac din acest volum o lume unică, fascinantă și plină de culoare. O lume în care noul se îmbină armonios cu vechiul, o lume în care încrederea în tine și în forțele proprii sunt mai presus decât un nume ce nu ți-a fost dat.

Nota mea: 4/5

nota-4

Cartea mi-a fost oferită de Editura Corint (Leda Edge), noul colaborator al blogului, căruia îi mulțumesc tare mult! O puteți achiziționa de aici.

12717389_483643395152187_3172202317149822884_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Camere de hotel” de Anda Docea (recenzie)


16923317_1324971560879531_1830041587_n

Descriere

Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme.

Gândurile mele

„Oamenii nu ştiu niciodată cine sunt, ştiu doar să spună ce fac, ați observat?”

Hotărâtă să iau o pauză de la învățatul pentru sesiune, imediat după unul dintre examene m-am trezit în fața bibliotecii, gata să o iau cu asalt. Am întins mâna spre prima carte ce mi-a sărit în ochi și aia a fost. Camere de hotel. Anda Docea. Deși coperta nu era una chiar pe gustul meu, titlul suna destul de fain pentru a nu alege altceva. Speram ca lectura acestui volum să mă scoată din starea mult prea solicitată în care mă aflam și să mă facă să respir și altceva, nu doar fizică și chimie.

Și nu puteam alege mai bine! Cartea Andei a reușit să îmi invadeze mintea, impregnându-se în fiecare cotlon al acesteia, ceea ce a fost mai mult decât puteam cere.

„În viaţă, ca şi în iubire, nu există scurtături spre ceea ce ne dorim. Putem alege însă să construim cu grijă, atenţi la detalii, nerepetând greşelile şi, mai ales, bazându-ne în primul rând pe noi înşine. Singurii care suntem ceea ce pretindem a fi. În faţa sufletului nostru nu e nevoie să purtăm nici o mască.”

Lectura a decurs atât de sincer și de curat, încât, pe tot parcursul ei, a fost ca și cum aș fi avut-o pe autoare chiar în fața mea. Deși eu eram cea care citea, aveam impresia că, de fapt, ascultam total fascinată tot ce Anda îmi împărtășea numai mie, atrăgându-mă, într-un mod cât se poate de subtil, în jocul său de cuvinte.

„Până la urmă, nu există cadou mai bun pentru o fată decât acela ca un bărbat care îi traversează viața să o facă, pe alocuri, fericită.”

Camere de hotel este ca un amalgam de stări și emoții intense, de fiori și trăiri, de povestioare cu și despre viață, acestea fiind împărțite în patru părți, iar fiecare parte este dedicată uneia dintre „camerele” bine ferecate ale inimii. Textele sunt scurte și scrise într-o manieră simplistă, pe înțelesul tuturor, îndemnându-te să te pierzi, fără să vrei, în cuvinte și să dai pagină după pagină, cu gândul că o altă povestioară își așteaptă cuminte rândul. Poate că n-o să te identifici chiar cu toate, dar sigur anumite rânduri o să-ți atragă atenția și o să te facă să le recitești ori de câte ori o să ai nevoie.

„Uneori mergi înainte nu pentru că eşti curajos, şi visător, şi motivat, ci pentru că nu mai ai la ce să te întorci. N-ai cum, ce ştiai tu nu mai e acolo. Iar zborul în sus nu e decât o consecință aproape mecanică a fricii stăruitoare de cădere. Până la stele.”

Atunci când simți că ceva nu mai merge, că nu mai ai stare, că vrei să spargi ceva, că nu mai poți și că în orice moment vei ceda, pune mâna pe această carte și citește-o. Citește-o și lasă-te prins în atmosfera atât de personală și de caldă indusă de autoare. Încearcă să uiți, pentru câteva clipe, de ceea ce te apasă și lasă-ți sufletul să „asculte” un alt suflet.

O mărturisire sinceră despre viață, despre a te ridica după ce te-ai împiedicat de un vis mai răzleț, despre iubiri pierdute și prietenii uitate, despre adevăruri pe la spate și minciuni pe față, despre măști cu zâmbet și lacrimi apuse, despre amintiri și poze fără culoare, despre momente de neuitat și timp trecut, despre prezent și viitor, despre emoții și sentimente, despre suflet pentru suflet și despre oameni. 

Mulțumesc, Herg Benet, pentru oferirea acestui exemplar! ^_^

Cartea o puteți achiziționa de aici.

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Poezii pentru văduve” de Marcica Belearta (recenzie)


img_20170105_154404

Gândurile mele

Deși îmi plac tare mult poeziile, rar se întâmplă să le acord toată atenția mea, fără ca nimic altceva să mă distragă de la ele. Însă Poezii pentru văduve a reușit să pună monopol pe mine și nu pot să cred că deja am dat și ultima pagină și că nu mă mai așteaptă nici o altă poezie creepy la orizont. Lectura a decurs foarte ușor și mult prea rapid, încât abia dacă-mi dădeam seama când paginile îmi zburau nerăbdătoare prin fața ochilor, una după alta. Speram totuși să nu se termine prea curând, însă nu se întâmplă mereu așa cum ne dorim, nu?

Cartea este împărțită pe 6 capitole: Poezii văduve, Poezii despre filme, Poezii despre mobilă, Afurisilă, Poezii din tren și Random, iar fiecare dintre ele pare oarecum legat de următorul, deși tratează situații destul de diferite.

img_20161230_122152

Primul capitol ne prezintă o tanti văduvă ce ne lasă impresia că îi este mult mai bine acum, față de perioada în care soțul ei trăia. Imediat după, autoarea ia la mișto câteva dintre cele mai cunoscute filme din lume, printre care Fifty shades of grey, Spiderman, Matrix și Twilight. Îl vom cunoaște apoi pe iepurașul Afurisilă căreia îi place să spună verde-n față ce are de spus, chiar dacă nu e pe placul interlocutorilor săi, iar când roata se întoarce, cere ajutor de unde nu-i. Iar, prin poeziile din tren, autoarea dă viață pe un ton zeflemist „culorii” omenești ce ia amploare în mijloacele de transport publice.

Dacă ar fi totuși să aleg care parte mi-a plăcut cel mai mult, aș spune că prima. Poate pentru că cele mai multe poezii sunt în cuprinsul acestui capitol? Glumesc. Ideea este că mi s-au părut mult mai ironice, mai întrepătrunse și mai pline de „veselie” decât restul poeziilor, nu că celelalte m-ar fi lăsat indiferentă la citirea lor. Din contră, pot afirma cu sinceritate că nu mi-a dispărut zâmbetul de pe față pe întreaga durată a lecturii.

Nota mea: 4/5

nota-4

Cartea o puteți achiziționa de pe site-ul editurii.  Mulțumesc, Herg Benet!

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Jocul Final. Cheia Cerului (Endgame #2) de James Frey&Nils Johnson Shelton (recenzie)


2826_898830ad

Descriere

Regatul Aksum, Etiopia
Hilal ibn Isa al-Salt a supravieţuit la limită unui atac care l-a lăsat desfigurat. Dar trăieşte şi ştie ceva ce Jucătorii ceilalţi nu ştiu: keplerii au intervenit în desfăşurarea Jocului.
Şi n-ar fi trebuit să facă asta.

Londra, Anglia
Sarah Alopay a găsit prima cheie. Şi – împreună cu Jago – câştigă.
Dar găsirea Cheii Pământului a însemnat un preţ prea mare pentru Sarah.
Nu se poate ierta pentru ceea ce a făcut.

Cheia Cerului – oriunde şi orice ar fi ea – este următoarea.
Şi toţi cei nouă Jucători nu se vor da în lături de la nimic ca s-o găsească.

Jocul Final e aici.

James Frey s-a născut în Cleveland. Toate cărţile lui – O mie de fărâme, Prietenul meu Leonard, Dimineaţă însorită şi Testamentul Final al Sfintei Biblii – au fost bestselleruri internaţionale.

Nils Johnson-Shelton este coautorul succesului editorial Niciun înger. Chinuitoarea mea călătorie incognito în Cercul Secret al Îngerilor Iadului. Este şi autorul seriei pentru adolescenţi Cronici din lumea de dincolo, publicată de Full Fathom Five.

Endgame este un fenomen mondial, primul proiect interactiv carte-joc, apărut în 30 de ţări. Cu aplicaţia mobilă creată de Niantic Labs de la Google poţi să joci în viaţa reală o versiune a Jocului Final, fiind liber să alegi o seminţie şi să lupţi cu ceilalţi. Află mai multe detalii pe http://www.endgamerules.com.

Gândurile mele

Încă de la începutul acestui Joc final, când cei 12 meteoriți au lovit Pământul, alegându-și în sfârșit Jucătorii, scriitura simplă și energică a autorilor James Frey și Nils Johnson-Shelton a reușit să mă fascineze, creionând o lume distopică năucitoare, într-un mod cât se poate de inedit.Deși mă așteptam la ceva explozibil, nu eram chiar atât de sigură că cel de-al doilea volum al trilogiei o să mă poată surprinde și mai mult decât a făcut-o cel anterior. Dar uite că m-am înșelat și acesta chiar mi-a depășit așteptările pe care le aveam în privința continuării, acum că haosul s-a pus în mișcare.

„Viitorul e un joc. Timpul e una dintre reguli.”

Acțiunea acestei cărți se învârte în jurul celor nouă Jucători rămăși în lupta pentru supraviețuire. Odată găsită prima cheie, cea a Pământului, de către cahokiana Sarah Alopay, care a format o alianță cu olmecul Jago Tlaloc, Evenimentul ce amenință să distrugă totul în cale a fost declanșat. Nepăsător, Jocul își urmează propriile reguli, reguli ce se schimbă cu fiecare ezitare și fărâmă de neîncredere ce îi încearcă pe tinerii noștri. Reguli ce nu țin cont de ceea ce ei își doresc cu adevărat. Cel puțin, pentru unii dintre ei.

Alianțele înfiripate între Jucători în prima parte continuă și aici. Totuși, datorită situațiilor cărora sunt nevoiți să le facă față, unele au început să se cam zdruncine, confuzia și furia simțindu-se tot mai pronunțate în rândul lor. Cu toții fac greșeli și se simt neputincioși în unele momente, dar cumva reușesc să-și găsească tăria și forța necesare să mai înainteze cu un pas în cenușiul care îi înconjoară din toate părțile.

„Poate că tu ești gata să renunți, dar eu nu-s gata să renunț la tine. Așa am eu de gând să te ajut.”

Paralel cu problemele întâmpinate din cauza Jocului, adolescenții trebuie să le țină piept și oamenilor care n-au habar de ceea ce se întâmplă chiar lângă ei. Pe zi ce trece, populația este tot mai înspăimântată de fenomenele care au loc pretutindeni. Pe lângă cei 12 meteoriții ce au căzut în diferite zone ale Pământului, sunt obligați să observe neputincioși cum un altul, mult mai mare și mai periculos, poreclit de aceștia Abaddon, amenință să elimine o bună parte din suprafața pe care își duc traiul. Cu această veste răsunând din toate cotloanele Pământului, oamenii devin tot mai egoiști față de cei din jur, fiind în stare să calce pe cadavre pentru a scăpa cu viață din ghearele morții ce se apropie vertiginos de ei.

„Jocul Final a început și lumea deja se schimbă.”

Jucătorii continuă însă să lupte și să joace așa cum au fost instruiți, chiar dacă unii dintre aceștia sunt măcinați de regrete și de alegerile pe care le fac. Emoțiile ce îi acapară, furie, tristețe, plăcere sadică, frică, disperare, dezamăgire, vinovăție, se intensifică la fiecare obstacol înlăturat, dar ei continuă să acționeze. Fiecare luptă cu sinele său pentru a face ceea ce crede de cuviință, indiferent de impactul pe care îl au asupra sa aceste alegeri, aceste acțiuni. Continuă să lupte pentru semenii lor, pentru salvarea Pământului, sunt dispuși să riște totul pentru a învinge, chiar dacă este ultimul lucru pe care îl vor mai face în viața asta.

„Sunt doar oameni. Nu sunt atotputernici și n-au puteri supranaturale. Dar sunt foarte, foarte periculoși. Toți suntem antrenați să omorâm, să evadăm, să ne deghizăm, să lucrăm cu computerele. Suntem piloți experimentați, luptători, scufundători. Împreună suntem cei mai periculoși oameni de pe Pământ.”

Pe măsură ce înaintăm cu lectura, observăm cât de mult Jucătorii se maturizează în gândire, schimbându-se modul lor de a percepe Jocul final față de cum o făceau înainte. O parte dintre ei începe să privească dincolo de fațada acestui joc periculos și de cei care îl conduc, întrebându-se constant dacă există vreo șansă ca să-i oprească și să se salveze cu toții de la distrugere. Se gândesc dacă nu cumva ăsta este doar un șiretlic meschin creat special de kepleri pentru a elimina întreaga populație de pe planetă. Oare se simt amenințați de specia lor, de vor să scape de niște simplii muritori de rând? Tocmai ei, creatorii lor?

Se simte o evoluție semnificativă a personajelor. Dacă în bine sau în rău, rămâne să aflați singuri. Scopul unora a rămas același, anume să câștige cu orice preț, găsind plăcere în violență și sadism, pe când a altora a mai deviat de la cel puternic înrădăcinat în ei de către semințiile lor, încă de la începuturi.

Momentele tensionante și pline de suspans, secretele îngrozitoare ce se lasă descoperite, răsturnările de situație din ce în ce mai imprevizibile, trădările și aparențele înșelătoare, scenele ce abundă în acțiune și dramatism, perspectivele multiple, tradițiile învechite și pline de istorie fac din Cheia Cerului un volum absolut năucitor care captivează cu fiecare pagină întoarsă și te atrage în jocul său, în această luptă nedreaptă, fără a-ți da vreo șansă să te eschivezi.

Nota mea: 5/5

nota-5

Carte primită din partea Editurii Trei spre recenzie (aceasta se află și pe Shattering Words ca aproape toate celelalte). Mulțumesc!

capture-20160928-044054

 

Publicat în Reviews

„Arta visării” de Lucy Keating (recenzie)


2889

Descriere

Viaţa e un vis
Apoi te trezeşti.

Eu l-am inventat pe Max. Cel puţin asta mi-am spus întotdeauna. Toţi bărbaţii pe care i-am adorat încă din copilărie, combinaţi într-un singur tip perfect. Problema e că m-am înşelat.
Pentru că în uşa clasei, uitându-se direct la mine, stă Max.
Max al meu.
Max cel din visele mele.
Max al meu care nu există în realitate.

De când se ştie, Alice îl visează pe Max, un băiat pe care nu l-a întâlnit niciodată.
Împreună au călătorit prin toată lumea, au călărit pe elefanţi roz, s-au bătut cu biscuiţi în Muzeul Metropolitan de Artă şi s-au îndrăgostit nebuneşte, iremediabil, unul de celălalt. Max e băiatul viselor ei (şi doar al viselor ei) până în dimineaţa în care îl descoperă stându-i alături la oră, cât se poate de viu. Dar el habar nu are cine e Alice.

Când te îndrăgosteşti în vis, mai poate realitatea să-ţi fie de ajuns?

„În mod evident, sunt perfect conştientă că par sută la sută ţăcănită când spun că m-am îndrăgostit de un om pe care nu l-am întâlnit niciodată, care nici măcar nu există. Dar din moment ce nu-mi pot aminti o perioadă în care să nu-l fi visat pe Max, mi-e greu să fac diferenţa. Locurile se schimbă, la fel şi poveştile, însă Max rămâne acelaşi, întâmpinându-mă în fiecare vis cu zâmbetul lui poznaş şi inima lui mare. El e sufletul meu pereche.” 

Gândurile mele

Tuturor ne place să visăm și, câteodată, am vrea să nu ne mai trezim la realitatea cenușie care ne înconjoară. Dorim să ne pierdem măcar pentru câteva ore în visele noastre, fie ele uneori prea ciudate. Dar, hei!, sunt ale noastre și nu ni le poate lua nimeni. 

Dar dacă acestea par că s-ar transpune în viața reală, chiar sub ochii noștri? Cum ar trebui oare să reacționăm la ele? Oare ne mai dăm seama de ce parte a barierei ne aflăm: cea a visului sau cu picioarele pe pământ, așa cum ar trebui să fim?  

Dacă ți-ai vedea câinele conducând o motocicletă? Dar cerul plin de stele în culorile curcubeului? Dacă ai știi că piesele de lego sunt din ciocolată, le-ai mânca? Dar dacă te-ai afla într-un muzeu de artă, iar toate tablourile ar fi goale, ți-ai pune imaginația la bătaie ca să vezi ce iese?

Ei, bine, de astfel de vise are parte personajul nostru feminin, Alice. Și chestia este că nu e singură. Aceste vise înseamnă foarte mult pentru adolescentă, deoarece așteaptă cu mare nerăbdare să adoarmă din nou și să își întâlnească prietenul. De fiecare dată când pătrunde pe tărâmul viselor, Max este acolo pentru ea, indiferent în ce aventură urmează să pornească.

Reală. Ultimul cuvânt rămâne în aer între noi, iar eu clatin din cap, rușinată. Are dreptate. Indiferent ce sentimente aș avea față de Max, rămâne o problemă. Noaptea trecută în Muzeul Metropolitan a fost un vis. De când mă știu, fiecare noapte petrecută cu Max a fost un vis. Pentru că Max e băiatul viselor mele… și doar al viselor mele. Pentru că el nu există în realitate.”

Fiind nevoită să se mute împreună cu tatăl său înapoi în orașul natal, deoarece bunica sa murise și le lăsase casa în care Alice copilărise, parcă tot ceea ce visase vreodată prinde viață. Complet paralizată și cu inima bubuindu-i în piept, se trezește față-n față cu Max al ei. Cu Max pe care-l iubea încă de când era mică. Cu Max care era mereu lângă ea, așteptând-o. Cu Max care nu exista în realitate, dar, se pare, că… o cam făcea. 

Ce se întâmplă când băiatul viselor tale, acum cât se poate de real, pare că nu te cunoaște și te tratează cu indiferență? Cum poți suporta să îl întâlnești noaptea în vise, iar ziua să vă comportați ca și cum nu v-ați mai întâlnit până în acel moment?

Alice se simte din ce în ce mai confuză și nu mai știe cum să reacționeze la ceea se întâmplă. Știind că ar putea să pară ridicolă, riscă să-l atragă pe Max într-o discuție, cu scopul de a-l face să se dea de gol în privința viselor. Dar nu reușește. Așa că își impune să stea deoparte și să îl lase să-și ducă liniștit viața. Dar inima nu vrea încă să renunțe atât de ușor. Cel puțin până ce nu se va lămuri situația în care se află.  

„Nu mă pot întoarce să trăiesc în vise, Alice. Am muncit mult prea mult pentru realitatea mea.”

Nemaiputând să țină secret, Max i se destăinuie fetei, recunoscând că o visează și el, având parte de aceleași vise ca și ea. Alice este cum nu se poate mai fericită aflând toate acestea, dar starea de bine nu durează prea mult. Tânărul îi spulberă toate speranțele, atunci când îi spune că dorește să trăiască în realitate și nu în vise, așa cum o face ea. Tânăra a preferat mai mult să „existe” prin visele sale, nelăsând prea multă lume să intre în viața sa, cu excepția Sophiei, prietena sa cea mai bună, și neinteracționând cu niciun alt băiat, înafara lui Max, cel din vis. Pe când adolescentul a ales să se concentreze mai mult pe viitorul său și pe relațiile cu cei din jur, făcându-și chiar și o iubită care i-a fost alături în momentele de cumpănă.

„O vreme stăm întinși în tăcere, simțind pe față razele soarelui. Dacă ăsta ar fi un vis, m-aș răsuci pe burtă și mi-aș învârti degetele în buclele lui castanii și dese. Sau i-aș gâdila în joacă lobii urechilor. Când visăm, suntem mereu legați unul de altul. Dar ăsta nu-i un vis. Mă întreb dacă și lui îi e la fel de dor de vise pe cât mi-e mie. De un moment în care să nu existe nicio distanță între noi.” 

Alice sperase că acum, odată ce s-au găsit în sfârșit, puteau să fie împreună, așa cum se întâmpla și în vise. Dar nu este cum își dorea și, neputincioasă, îl căuta cu privirea ori de câte ori se afla prin preajmă. Îi venea greu să îl vadă cum își trăiește în continuare viața, în timp ce ea se lupta singură cu o inimă frântă. 

Ignorând pentru moment emoțiile schimbătoare ale adolescenței, tinerii noștri sunt foarte curioși să descopere cauza viselor lor comune. Astfel, cei doi află că, atunci când erau mici, părinții lor i-au dus la CDV, un centru pentru descoperirea viselor, deoarece aveau coșmaruri din cauza anumitor incidente din familie. Odată rezolvată problema, se pare că au rămas cu aceste vise ciudate. Amândoi vor să știe ce s-a întâmplat cu exactitate în acel loc, de au ajuns să se viseze unul pe celălalt. 

„În vis știu întotdeauna că mergem într-un loc grozav. Însă chiar dacă nu ajungem niciodată acolo, nu contează, pentru că sunt cu tine.”

Poate că în vise par că știu totul unul despre altul, dar nu este chiar așa și în realitate. Visele le-au arătat doar părțile bune, nu și cele rele care îi însoțesc în viața de zi cu zi. Acest lucru nu este în stare să priceapă Alice la început, ținând-o tot pe a ei. Așa este cu îndrăgosteala asta. Nu vezi și nu auzi nimic altceva, decât ceea ce vrei. Adolescenta trebuie să înceteze să mai trăiască în vise și să se concentreze să fie ea însăși, nu cineva ce nu este, altfel se va pierde în ceva ireal, ceva care nu-i face bine. Trebuie să se accepte așa cum este și să nu-l mai ridice pe Max mai presus de perfecțiunea pe care nu o are în realitate.

„Când  te îndrăgostești, creierul tău e inundat de un val de dopamină. Oamenii obțin același efect prin consumul de droguri. În principiu, devii dependent. Dar când dragostea, persoana la care ții, îți este luată, lucrul ăsta e procesat în aceeași parte a creierului care ne spune că ne-am ars, ne-am rupt un os sau ne-am zgâriat pielea. Prin urmare, ce îți zic eu, Gândăcel, e să nu-ți faci griji. “Inima îndurerată” nu e doar o expresie. Are o bază științifică. Deci nu trebuie să te simți prost pentru că ți-e dor de el. E perfect normal. Dar toate oasele rupte, arsurile ori inimile… ei bine, până la urmă toate se vindecă.”

Deși Sophie este singura ei prietenă, Alice începe să lase și alte persoane să intre în viața ei. Încă din prima zi de liceu, se împrietenește cu Oliver, un nebunatic care făcea numai prostii, dar care reușea, oarecum, să scape de pedepse în felul său. Nevoită să ia parte la activitățile extrașcolare, aceasta intră în Clubul Terariilor unde îl cunoaște atât pe Jeremiah și pasiunea lui pentru șopârle, cât și pe Celeste, iubita lui Max. Descoperă cu uimire că tipa nu este așa cum își închipuia, așa cum spera să fie cele de țeapa ei. Încearcă să o urască, dar se găsește în situația că nu poate să-i poarte pică. Amândouă țin la Max și vor să-l vadă fericit, așa că ușor-ușor ceva începe să le lege pe cele două. Acum să vedem cât va dura! Cu tatăl ei se înțelege chiar bine, căldura și iubirea pentru fiica sa reverbând din sfaturile ‘ceva mai științifice’ pe care acesta i le dă. Dar merg și acestea, atât timp cât sunt spuse din toată inima, nu-i așa? 

O poveste plină de substrat, dar care atrage prin simplitate și originalitate, Arta visării este genul de lectură care ne transmite niște lecții de care ar trebui să ținem seamă. Oricât de bine ne-am simți în visele noastre, tot realitatea este cea căreia trebuie să-i ținem piept. Și nu uitați, trebuie să ne facem singuri momentele, nu visele pe care le avem. 

Nota mea: 4/5

nota 4

Carte primită din partea Editurii Trei spre recenzie (aceasta se află și pe Shattering Words ca aproape toate celelalte). Mulțumesc!

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Recviem pentru un asasin (Alina Marinescu #6) de Monica Ramirez (recenzie)


img_20161229_214916

Descriere

În momentul în care ești convins că ai totul, vei rămâne fără absolut nimic. Din nou.

Alina Marinescu a jucat după regulile impuse de către Organizația Elite, fără a se adapta însă sistemului. Nu și-a vândut sufletul, păstrându-și compasiunea, umanitatea și emoțiile. Până la un punct. După care, ceva s-a întâmplat. Dintr-un motiv sau altul, Alina a manipulat o situație pentru a se erija într-o trădătoare. Până la urmă, s-a dovedit că totul n-a fost decât un joc al oglinzilor, însă până să descopere asta, Brett a ordonat deja lichidarea ei. Misiunea a fost îndeplinită cu succes și totul a părut real. Alina a fost ucisă, indiferent de părerile de rău ale tuturor celor implicați. Acum, însă, Brett începe să aibă mari îndoieli cu privire la acel final subit de joc. Alina a devenit mult mai sofisticată decât ar fi crezut vreodată că e posibil, începând un fel de joc psihologic personal cu Elite și demonstrând că poate să joace după regulile ei proprii. Dar ceea ce-l neliniștește cel mai tare este vestea că Marius Stephano a fost ucis în timpul unei misiuni, și asta în aceeași perioadă în care Elite a vânat-o pe Alina. O coincidență cam prea mare pentru gustul lui Brett. Din proprie experiență, știe prea bine că în lumea lor coincidențele nu reprezintă nimic altceva decât o simplă aparență.

„Alina, Alex, Marius devin reali, trăiești alături de ei neputința și drama. Introspecțiile, momentele de intimitate sunt înfățișate de autoare cu o mare naturalețe, astfel încât nu ai nicio șansă de a rămâne un cititor distant cu o carte în mână. Te transformi, aproape fără voie, într-un martor al faptelor, unul care se implică în poveste și se afundă în ea, simțind direct și acut absolut tot ce simt personajele.” Spy Magazine

Gândurile mele

Mulțumesc autoarei pentru acest ultim volum șfâșietor, în care, pentru o îndelungată perioadă, victoria va aparține celor care o merită cu adevărat!

Nicicând nu mi-a fost atât de greu să scriu o recenzie ca acum. Încă sunt în starea aceea ciudată în care am intrat după ce am dat și ultima pagină a acestui volum care încheie o serie ce va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu. Monica are un har special de a te face să rămâi conectat la lumea ei plină de neprevăzut și întuneric. O lume în care speranța și clipele unice de fericire încă mai reușesc să-și facă loc, printre picături, să răzbească prin pânza groasă de păianjen a abisului.

Cartea a cincea s-a terminat într-o notă prea feerică pentru muritorii de rând, iar autoarea, gândindu-se mai bine, sigur și-a zis să intervină înainte ca noi să ne facem prea multe vise în legătură cu ce s-a întâmplat. Ni le-a spulberat chiar în ultima clipă, prin Recviem pentru un asasin, nelăsându-le să se materializeze pe de-a-ntregul. Cred că i se părea că nu era totul complet, pentru ca un astfel de moment să dureze atât de mult, așa că s-a „jucat” puțin cu viețile personajelor noastre. Puțin mai mult, dacă mă întrebați pe mine! Și, deși totul părea un final decent, liniștit și oarecum rezonabil pentru încheierea seriei, asta nu era suficient. Pentru nimeni. Erau încă multe de pus în balanță, așa că volumul acesta a venit ca o urmare firească, pregătit să răstoarne totul în cale și să așeze lucrurile pentru binele tuturor. Aproape tuturor.

Dar, pentru mine, poate că era de ajuns, Monica, știi? O să te țin minte pentru asta!

Cuvintele acelea de la începutul descrierii, cum că vei rămâne iarăși fără absolut nimic, chiar când erai convins că ai parte de tot ce ai nevoie, descriu cum nu se poate mai bine acest amalgam de situații periculoase duse la extrem, de emoții și sentimente ce te lovesc toate deodată, de momente limitate, de neprevăzut și surprize pe toate gusturile. Dacă până acum crezi că ai „văzut” tot ce poate da seria asta mai bun, mai absolut din ea, eu zic să-ți reconsideri gândurile, că nu știi ce te așteaptă în continuare. Eu nu fac decât să te avertizez, cititorule! E alegerea ta ce vei face pe mai departe.

„- Îmi îndeplinești o dorință? îi șoptesc.

– Orice.

– Iubește-mă.

Marius își ridică ochii întunecați la mine și mă întoarce din nou cu fața la oglindă.

– Privește, îmi șoptește la ureche.”

A fost o întreagă aventură, aș putea spune chiar nebunie, să iau parte la fiecare moment din această serie. Încă de la Asasin la feminin, am simțit că o să fiu prinsă în acest vârtej de dragoste și ură, de clipe de extaz și durere, de confuzie și vinovăție, de lumină și întuneric. N-a fost decât începutul a ceva ce n-o să uit prea curând. Poate chiar… niciodată!

De la Alina Marinescu am deprins multe lucruri vitale, având în vedere vasta ei experiență aproape ireală, dar atât de cutremurătoare. În loc să-și trăiască adolescența, cu toate visele și emoțiile specifice perioadei, i s-a impus mult prea devreme să ia în piept viața cu toate nuanțele ei, tânăra neavând posibilitatea de a refuza ceea ce i s-a aruncat cu înverșunare în față. A fost practic obligată să facă ce vor alții pentru ea, refuzându-i-se, fără drept de apel, șansa de a alege și de a-și lua singură în mâini propriul destin.

Însă, dincolo de agentul perfect, eroina noastră nu a încetat vreodată să fie femeie, mamă și, mai presus de tot, om. Și-a păstrat firea iubitoare și caldă, dorințele și speranța, spiritul rebel și naivitatea, lumina din interior, chiar dacă lumea o rănea voluntar sau nu. Și-a menținut sufletul intact, deși, de multe ori, acesta i-a sângerat până aproape că a secat, nemaipermițându-și să simtă altceva, înafară de un gol imens. Aproape că se pierduse, fără cale de întoarcere, pe sine. Dar a luptat pentru a ajunge din nou la liman, la fel de mult pe cât au luptat cei care o iubeau, având același scop unic. Și încă luptă! Continuă să lupte așa cum știe mai bine, pentru ca fiicele sale să nu aibă parte de soarta pe care a avut-o ea.

„- Pentru că lumea de acolo va distruge ce avem aici. O să corupă totul. Acolo ne rănim unul pe celălalt în o mie de moduri în fiecare zi. Aici, îmi pun palma peste inima lui, e diferit. Am mai trecut prin asta și înainte, mi-am permis să visez și să sper la viața asta. Privirea îmi rătăcește prin cotloanele întunecate ale încăperii. Am avut-o pentru o vreme… am avut totul, toată fericirea la care am visat. Și acum știu că singurul adevăr din viața mea e cine și ce sunt în Elite… cine am fost mereu. Restul nu e decât iluzie.”

Alina ne arată de câte ori e nevoie să mori pentru a te întoarce din nou, ca să le dai peste nas tuturor celor care îți vor dori întotdeauna răul. Este pregătită să o facă din nou, doar pentru a lăsa lumea un loc mai bun pentru cei pe care-i iubește. Deși moartea i-a răpit prea multe ca să mai poată rămâne întreagă după atâtea lovituri de grație, nu-i mai este frică de ea. Nu-i mai este frică de nimic. Acum este liberă. Nu chiar așa cum își dorise la început, dar e liberă. O libertate dulce-amară pentru care a îndurat destule. Iar, în cele din urmă, a triumfat. Pentru prietenii săi. Pentru bărbații din viața sa. Pentru fiicele sale. Pentru ea.

Finalul nu este însă aici, dar nu se știe nici dacă vom pune punct cu adevărat, așa că povestea agenților noștri nu face decât să își urmeze firul pe mai departe, înfruntând pe oricine și orice i-ar sta în cale. Totul s-a desfășurat ca un simplu joc de șah, dar acum s-a terminat. S-a bucurat de adversari pe măsură care, răbdători, au știut când să-și facă mutarea și să-și țină în șah oponenții, ceea ce a fost absolut incredibil de urmărit. Cu fiecare detaliu în parte, personajele, acțiunea și răsturnările de situație creionate de autoare au reliefat un scenariu remarcabil ce-ți zgândăre imaginația până în străfundurile ei cele mai îndepărtate, chiar și după ce ai ajuns la sfârșit.

Viața atârnă doar de un singur fir de ață și depinde doar de noi cât de mult ținem de el, cât de mult îl îngrijim pentru a nu se deșira, pentru a nu ajunge să se rupă într-un final. Orice s-ar întâmpla cu persoana noastră sau cu cei din jur, oricât nu am mai suporta să ne ducem existența într-o lume mizeră, haotică, o lume care ne vrea controlați până în vârful degetelor de la picioare, avem nevoie să ne legăm de un motiv care să ne țină aproape, acel ceva care să ne mențină încă vii, umani.  

 Nota mea: 10/5nota-5

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Nopţi înflăcărate (Edilean #3) de Jude Deveraux (recenzie) – Campania Promovăm Literatura #1


nopti-inflacarate_1_fullsize

Descriere

Ce-ai zice dacă ai afla că logodnicul tău nu este cine pretinde? Logodită cu fermecătorul și seducătorul Greg Anders, Sara Shaw așteaptă cu nerăbdare căsătoria. Data a fost fixată, florile comandate, chiar și rochia de mireasă este gata. Dar, cu trei săptămâni înainte de nuntă, Greg primește un telefon și pleacă fără nici o explicație. Două zile mai târziu, în Edilean apare un bărbat care pretinde că este fratele prietenei ei. Motivul pentru care Mike Newland este aici, este mult mai ascuns. El este un detectiv sub acoperire și misiunea lui este de a se folosi de Sara pentru a pune mâna pe una dintre cele mai sinistre criminale, care este și mama bărbatului cu care Sara urmează să se căsătorească. Dar Mike habar nu are ce surprize are pentru el misiunea aceasta. Vechi secrete din familiile lor ies la iveală și în timp ce Mike și Sara încep să se cunoască mai bine, el nu se poate împiedica să nu-i împărtășească secrete despre el însuși, de nimeni altcineva știute până atunci. Iar Sara își deschide inima în fața lui, cu lucruri pe care nu ar fi putut niciodată să i le spună lui Greg. Lucrând să dezlege două mistere, dragostea crescândă dintre ei începe să îi vindece pe căi pe care nu și le-ar fi imaginat niciodată.

Gândurile mele

Mulţumesc fetelor de la Literatură pe tocuri, Iasmy și Mili, pentru cărțile autoarei Jude Deveraux (Mai presus de timp & Nopți înflăcărate) pe care mi le-au trimis în cadrul campaniei Promovăm Literatura pentru luna noiembrie!


10404187_275299115992333_1360514128482132839_n

Campania ,,Promovăm Literatura” este organizată de blogul Literatură pe tocuriÎn cadrul acesteia, vor apărea recenzii de cărţi, noutăţi editoriale, concursuri, interviuri, articole literare, poezie, creaţie literară.

Vă invităm să vă alăturaţi nouă în promovarea şi susţinerea literaturii – Bloggeri, Autori, Edituri, Cititori, Librării.

,,Literatura este expresia societăţii, aşa cum cuvântul este expresia omului.” – Louis Jaques Maurice Cardinal de Bonald

,,Oricât de ocupat ai fi, trebuie să găseşti timp să citeşti. Altfel vei capitula în faţa ignoranţei.” – Confucius

„Cărţile: Glasuri eterne în spaţiu.” – Alexandru Vlahuţă

Folosiţi #PromovamLiteratura şi, împreună, poate vom reuși să ridicăm acest univers minunat, să nu capitulăm în faţa ignoranţei.

Cine dorește să ne susțină, dați un share!

Perioada campaniei: 26.08-30.11.2016


Campania a cam luat sfârșit de mult, iar eu sunt o întârziată se pare. Îmi cer scuze pentru acest lucru! Oricât am încercat să fiu zilele astea la termen, nu prea mi-a ieșit.

Revenind la lectura noastră, trebuie să vă mărturisesc că mi-a plăcut enorm de mult, chiar mai mult decat precedenta carte a autoarei pe care am citit-o! Cartea este scrisă foarte simplu și într-un stil fluidizat, citindu-se destul de rapid. Umorul nu lipsește din ecuație, având momente când mă trezeam râzând în hohote.

Odată cu anii petrecuți ca detectiv și agent sub acoperire în mai multe misiuni importante și extrem de periculoase, Mike Newland a învățat să-și ascundă foarte bine reacțiile, secretele și legăturile sale familiale cu Edilean, o minunată și iubitoare, dar cam bârfitoare comunitate ce dă și numele seriei. Dar, până la urmă, acestea încep să iasă la iveală, fie că vrea sau nu.

Astfel că, după ce revine din ultima sa misiune, acesta se „lovește” atât de faptul că șeful său știe despre sora sa și sătucul în care au copilărit, lucruri știute doar de prietenul său, cât și de vestea incendierii apartamentului în care locuia. Se pare că agenția a dat de urma familiei Vandlo, renumită pentru fraude financiare și violențe, în special Mizelli (Mitzi) și fiul său, Stefan.

„- Nu, nu-mi spune. Nu vreau să aud cît de mare a fost prostia mea.
– Nu ești proastă. Ei înșeală lumea de generații.
– Grozav. Înseamnă că sunt o proastă istorică.
Ochii lui Mike trădau amuzamentul.”

Șeful său îl va trimite într-o misiune deja în lucru, chiar în Edilean, pentru a o salva pe Sara Shaw, buna prietenă a surorii sale, de Greg Anders, alias Stefan Vandlo, bărbatul cu care tânăra urma să se căsătorească. Individul o dorea pentru ceva valoros care se afla în posesia tinerei, fapt care i-ar fi adus într-un final moartea, pentru ca acel ceva să ajungă în mâinile familiei lor.

Federalii reușesc să o rețină pe fosta soție a lui Vandlo pe când femeia era în stare de ebrietate la volan, ceea ce îl va aduce pe acesta în Florida de sud pentru a o elibera, știind că Stefan încă ține la ea. Ce nu știe tipul, este faptul că i s-a întins o capcană, iar el a picat rapid în ea, plecând de lângă viitoarea soție cică, fără a-i da prea multe detalii despre ce s-a întâmplat. Și, uite cum pentru vreo două săptămâni, poate chiar mai puțin, Vandlo dispare fără nici o urmă din comunitatea care-l urăște, Sara fiind singura care crede că-l iubește.

„- Ești gata să urci la etaj?
– Te urmez oriunde te duci, spuse el.”

Mike își anunță sora proaspăt căsătorită cu Ramsey McDowell de ceea ce se întâmplă și-i cere să-și prelungească luna de miere, nedorind ca ea să se întoarcă acasă până ce totul nu va lua sfârșit și să devină o țintă în misiunea sa. Tess acceptă și, cu această ocazie, pune la cale un plan propriu, acela de a-i aduce împreună pe fratele ei și pe Sara. Îl sună pe vărul soțului și prietenei sale, Luke Connor, un foarte bun prieten și un mare scriitor, al cărui fan înrăit este și șeful lui Newland, și-l roagă să o facă pe Sara să se mute în apartamentul ei, locul în care va sta și Mike pe toată perioada misiunii. Ideea e că niciunul nu va ști de surpriza pregătită, fapt ce va duce la o întâlnire în miez de noapte total neașteptată.

„Gata cu fetele cuminți, care oricum nu aveau nici un sens.”

În camera lui Tess, este o portiță în podea care face legătura cu un tunel. Înafară de Sara și Joce, soția gravidă a lui Luke, restul populației din Edilean știu de acel loc secret. Ele sunt singurele care nu cunosc acel secret, Joce pentru propria siguranță și pentru ca soțul ei să fie sigur că aceasta nu va lua la pas tunelul dacă ar afla, iar Sara, ei bine, pentru firea ei mult prea curioasă?

Dar, acum, știe și Mike, asta doar datorită surorii sale ce l-a descoperit singură pe când încerca să-și dea seama de ce există o ridicătură în podeaua camerei sale. Bărbatul nu ezită să-l folosească pentru a ajunge în apartamentul ce-i va fi casă pentru ceva vreme.

„- Nu. Vreau să capete mai multă încredere în mine înainte de a-i spune.
– Din cîte mi-am dat eu seama, mai multă decît are acum este imposibil.
– Da? Mike nu-și putu abține un zîmbet.
Luke își arcui o sprînceană.
– Ești conștient, da, că te omorîm dacă o rănești pe Sara?
– Și ce se întîmplă dacă inima mea va fi cea frîntă? întrebă Mike.
– Am în portbagaj un capsator.”

Acesta nimerește peste Sara în plină noapte, iar fata se sperie îngrozitor, crezând că e vreun hoț, ceva. Deși Mike își aruncă pe tavă nevinovăția, tânăra tot nu-l crede. Astfel că ajunge să vorbească prin intermediul telefonului tipului cu Tess, care îi dovedește că tot ce acesta i-a spus, este adevărat, dar tot nu-l poate agrea, chiar de Mike nu i-a făcut nimic…încă.

Pe măsură ce zilele trec, zidurile dintre ei încep să cadă, Edilean primindu-l pe Mike cu mai mult entuziasm decât pe așa-zisul Greg. Toată lumea pare că-l iubește, numai Sara e mereu împotrivă, încercând să-l facă să pară cel rău din poveste, dar nu reușește, oricât ar încerca. Tot ajunge să îl compare cu viitorul ei soț, constatând că diferențele dintre aceștia sunt uriașe. Pe când Mike nu face absolut nimic pentru a primi aprobarea oamenilor, fiind doar el însuși, Greg parcă se făcea dinadins neplăcut de aceștia, motivul pentru care se comporta astfel aflându-l ceva mai târziu.

„- Pe naiba! mormăi el. Am fost ademenit în orășelul ăsta cu momeala unei ferme vechi, cu mobilier confortabil și cu cea mai drăgălașă, mai dulce și mai atrăgătoare ființă care a pășit vreodată pe pămînt. Dacă este cineva sedus, atunci acela sînt eu.”

Deși, la început, Sara încă îi mai ducea dorul lui Anders, găsindu-se mereu în postura de a-l apăra în fața familiei, prietenilor și celor care nu-l aveau la inimă, aceștia acceptându-l oarecum, doar pentru afecțiunea pe care i-o purtau fetei, acum e învăluită într-o mantie de confuzie, neîncredere și vinovăție. Descoperă adevărul despre cel de care urma să-și lege destinul pentru totdeauna, despre ceea ce a fost în stare să facă pentru a ajunge la ea și ce urma să se întâmple dacă nimeni nu ar fi intervenit să o salveze, iar ea reacționează mult prea bine într-o astfel de situație, ceea ce m-a enervat puțin, dar am trecut repede peste acest aspect.

Neobișnuit ca toată lumea să știe totul despre toată lumea, Mike află pe pielea lui că în Edilean e destul de greu să păstrezi un secret. Iar un exemplu bun este chiar Sara, femeia pentru care a început să simtă mai mult decât pentru oricare dintre cele care i-au pășit în viață înainte. Prins în „capcană”, acesta e nevoit să-i împărtășească câteva din secretele misiunii, iar tânăra, în loc să le țină pentru ea, le spune mai departe vărului său și lui Joce, chiar de față cu el, ceea ce-l enervează la culme pe Mike, determinându-l să aibă mai mare grijă la ce-i va destăinui în continuare despre caz.

„- Ai dreptate. Știu că este un clișeu, dar părerea mea este c-ar trebui să-ți asculți inima.
– Dacă aș face asta, m-aș mărita cu Ferma Merlin. Ea este ceea ce iubesc eu cu adevărat.”

Dar Sara este o femeie mult prea deșteaptă și își dă seama când încearcă s-o mintă sau s-o fraierească, pentru ca el să se ocupe singur de chestiile periculoase, iar ea să fie în siguranță. Așa că ea îl urmează, chiar de acesta e sau nu de acord.

Dacă lucrurile ar fi stat altfel, Sara nu ar fi ieșit din cuvântul lui Greg, din dorința de a nu-l supăra și ar fi stat frumușel acasă, în timp ce ar fi cusut numeroasele rochii pentru clientela de lux a magazinașului pe care-l dețineau amândoi. Dar, pentru binele ei și al celorlați, asta nu se va mai întâmpla, iar ea era liberă din nou. Ușor, ușor redevenea aceeași Sara care era odinioară și asta doar datorită lui Mike, iar Edilean îi era foarte recunoscător fiindcă le-a adus-o înapoi.

„- Crezi că n-aș suporta să plec departe de mama mea care-și închipuie că e datoria ei să-mi spună cum să trăiesc? Că nu mă pot despărți de rudele mele băgăcioase care țîțîie spre mine crezînd că bărbatul cu care m-am întîlnit vreme de patru ani m-a părăsit? Să plec departe de mila lor că am căzut în plasa unui bărbat pe care nimeni nu-l poate suferi? Asta mă întrebi?”

Iar asta nu e tot! Când logodnicul ei se supăra din cauza sa, încerca să lase de la ea și să-l împace, iar faptul că el ar fi putut deveni violent o speria. Dar cu fratele lui Tess nu era așa. Când acesta se enerva, ea se simțea mult mai în largul ei cu acest bărbat, deoarece, în adâncul ei, știa că Mike nu o va răni vreodată fizic. Decât plecarea lui avea să-i lase un gol imens în suflet, ceea ce cu Greg nu i se întâmplase să simtă astfel nicicând.

Acesta devenise doar o obișnuință în viața ei, pe când Mike era imprevizibilul ce-i lipsea.

„Dar acest sărut era altfel. Era în el ceva dincolo de pasiune. Era o sete, un dor pentru ceva mult mai mult decît își oferiseră unul altuia pînă atunci. Cu toate că Sara era înconjurată de oameni care o cunoșteau și cu toate cuceririle lui Mike, în esență erau doi oameni singuri. Care se agățau acum unul de celălalt.”

Oare ce-și dorește familia Vandlo cu atâta ardoare, de au așteptat luni bune pentru ca fiecare părticică pusă la punct a planului lor să dea roade? Ce deține Sara atât de valoros, încât viața i se apropie cu pași repezi de final? Va reuși Newland să o salveze înainte ca totul să fie prea târziu? Dar el, va reuși să se țină la distanță de ea și, în același timp, să o scape de pericol?

„Cum îl chema? se întrebă ea încercînd să-și amintească. Avea un nume oarecare. William sau James. Nu. Mike. Tess îi spunea cel mai des ‘frate’, ca în ‘Fratele meu poate urca munții într-o fugă sau poate prinde în lasou, oricînd are chef.’ Sau ca în altele la fel. Sara și Joce obișnuiau să o tachineze de cîte ori alerga la telefon cînd o auzea pe Bonnie Tyler cîntînd Caut un Erou, melodia pe care o pusese Tess pentru fratele ei.

Odată, cînd se aflau în oraș, la o ieșire cu fetele, sunase mobilul lui Tess, dar era Rams, logodnicul ei și Tess îl ignorase. Dar peste câteva minute, cînd o sunase fratele ei, i-a răspuns, spunînd mai ales ‘da’ și apoi închizînd. Cînd Sara și Joce au izbucnit în rîs, Tess nu a marșat la glumă.”

Un aspect care m-a amuzat încă de la început a fost faptul că Tess, sora lui Mike, crede că acesta poate face absolut orice, ceea ce nu este prea flatant pentru soțul ei și restul bărbaților cărora le împărtășește acest lucru. Nu ezită nicio clipă să îi răspundă fratelui ei la telefon. Nu contează ce oră este, dacă e zi sau noapte. Îi răspunde indiferent de activitatea pe care o desfășoară în acel moment.

Dar dacă o căuta altcineva, cum ar fi fost Rams, nu găsea important să răspundă persoanei respective chiar mereu. Soțul ei nu găsea amuzant ideea de a-i întrerupe neținând cont de nimic, uneori chiar în cele mai nepotrivite momente. Totuși, Tess reușește să-l împace de fiecară dată, așa că el se resemnase deja în privința aceasta.

O lectură despre unitate, despre legăturile strânse între membrii familiei, despre dragoste în aproape toate formele ei. O lectură despre viață, despre secrete care nu pot fi ținute, oricât de mult ți-ai dori ca alții să nu știe. O lectură despre sprijinul comunității care, deși e foarte curioasă din fire și se bagă acolo unde nu le fierbe oala, fac orice pentru ai lor, când apariția străinilor amenință să le distrugă echilibrul.

Nota mea: 5/5

nota-5

capture-20160928-044054