Publicat în Reviews

„Până ne vom revedea…” de Renee Collins (recenzie)


IMG_20170428_194412

Descriere

Cluburi rurale şi petreceri în grădină. Ultimul lucru pe care și-l dorește Cassandra e să petreacă vacanța dinaintea ultimului an de liceu izolată într-un orășel plin de snobi din Massachusetts, pe țărmul oceanului. Cass tânjește după dramatism și aventură, lucruri greu de găsit în acel loc, unde se simte prinsă ca într-o capcană.

Dar când un străin încântător apare pe plaja privată a familiei ei, susținând că este proprietatea lui – și că sunt în anul 1925 -, Cass este atrasă într-un mister vechi de aproape o sută de ani. În vreme ce caută răspunsuri în prezent, Cass descoperă un adevăr care pune viața lui Lawrence în pericol. Nu va mai conta din ce secol vine el, dacă nu va mai trăi până mâine.

Disperată să-l salveze pe băiatul care înseamnă totul pentru ea, Cassandra trebuie să găsească o cale de a schimba istoria… sau să riște să-l piardă pe Lawrence pentru totdeauna.

„Timpul s-a oprit în loc atunci când am citit această poveste, atât de frumoasă, încât mi-a tăiat răsuflarea. Nu voiam să se mai termine niciodată.” KASIE WEST

Gândurile mele

Până ne vom revedea… a fost genul de lectură binevenită pentru firea mea romantică. Ușor clișeică, dar absolut încântătoare, povestea a avut personaje frumos conturate și destule momente amuzante, pline de romantism și intrigă, încât să mă facă să cad în plasă și să rămân aproape până la final. Și ce mai final! Cred că a fost partea care mi-a plăcut cel mai mult din întreaga carte.

El și ea vin din două secole diferite, iar luna plină și oceanul sunt singurii martori la cea dintâi întâlnire a lor.

„Oricum, ce mai contează? Biata făptură e moartă, ceea ce-mi reamintește că nu există cale de întoarcere. Timpul șuieră, ca vântul. Și nu doar creaturile mai slabe precum această mică pasăre îi cad pradă. Până și cel mai puternic om va cădea răpus de lovitura-i necruțătoare.” 

Cassandra este acea adolescentă foarte răzvrătită, neascultătoare și egoistă, care trăiește cu impresia că nimeni nu o înțelege și că toată lumea este împotriva ei, chiar și la cel mai mic gest pe care-l face. Tot ce dorește este ca cei din jur să fie atenți și la ceea ce vrea ea, nu doar să i se impună lucruri ce nu-i sunt pe plac. Găsindu-se în postura de a nu putea refuza, împreună cu mama, tatăl vitreg și scumpul ei frățior, își vor petrece întreaga vară într-o frumoasă casă din Massachusetts, chiar la malul oceanului. Ce viață!

Ai crede că oricine în locul ei ar fi încântat de o astfel de „distracție”, dar nu și ea. Ar fi preferat să fie în Paris cu Jade, cea mai bună prietenă a sa, sau să practice într-un studio de film din New York. Chiar și faptul de a rămâne cu tatăl ei în orașul natal ar fi fost o alegere bună. Ar fi făcut orice, numai să nu fie în acel loc!

„- Pot să mă întâlnesc azi cu Travis? încerc eu, uitându-mă la mama cu speranță.
Pariez că el ar ști mai multe despre Lawrence.
– Nici să nu te gândești! Fundulețul tău e pedepsit, Cass.
– Dar poate să vină el aici.
– Nu. Ai de îndeplinit treburi prin casă, apoi trebuie să-ți continui lectura de vacanță. Și după aceea, dacă mă cuprinde un sentiment de generozitate, te las la laptop după ce mănânci de prânz.
Oftez zgomotos.
– Fantastic!
Chipul mamei este un zid de fier indiferent în fața rugăminților mele.
– Cum îți așterni, așa vei dormi. […]
– De fapt, încă nu mi-am făcut patul în dimineața asta și cred că mă duc să mă întind în el, să mai dorm puțin.

Nu trece multă vreme, că fata noastră își găsește deja un camarad de nebunii în Travis, cărându-l după ei și pe prietenul acestuia, Brandon. Într-una din escapadele lor, dorind să se bucure de piscina vecinilor, Cass face o faptă bună, gândindu-se și la ceilalți, nu doar la ea, și ia toată vina asupra ei, atunci când sunt prinși. Așteptându-se să fie pedepsită ca la carte, se pregătise pentru arsenalul care urma a fi aruncat spre ea, dar observând că acesta nu mai venea, surpriza o lovește din plin când mama ei schimbă tactica, vorbindu-i frumos, fără reproșuri și țipete.

0fbcbd6e72ecf4bcf32800dddc276ca1-horz.jpg

Pedepsită fiind după ce s-a întâmplat, în seara respectivă părăsește petrecerea alor săi și se duce să se plimbe pe plajă, lăsându-se mângâiată de razele lunii pline. Privind liniștită la valurile oceanului, ceva se întâmplă, iar o sclipire luminoasă vine dinspre linia orizontului, apropiindu-se rapid de malul țărmului. La scurt timp, aproape de ea, vede un tânăr foarte elegant îmbrăcat, probabil de la petrecere, fiind observată la rândul ei de către acesta. Fata nu poate să nu se întrebe dacă și el a văzut sclipirea, însă preferă să țină deocamdată doar pentru ea, neștiind cum va interpreta băiatul spusele sale, în caz că doar i s-a părut.

„- Serios, cred că ești nebun.
– Încep să cred că tu ești așa, domnișoară!
– Revizuieste-ți propria istorie înainte să încerci să minți. Casa asta a fost construită în anii ’20.”

La început, fiecare dintre cei doi va susține că plaja este a lui. Și amândoi au dreptate! Diferența este că aceasta le aparține fiecăruia în prezentul său: 2015 pentru Cass și 1925 pentru Lawrence, dar ei continuă să se contrazică pe subiect până când își dau seama că ceva ciudat a dilatat timpul și le-a oferit șansa de a se întâlni. De altfel, vor descoperi că deplasarea le este cu mult limitată, plaja și o porțiune infimă din ocean având grijă să le fie unicele oaze de liniște și de intimitate, unde întâlnirile lor sunt ferite de ochii curioși care ar putea să-i deranjeze.

Chiar dacă știu că totul este o anomalie temporală și că legătura lor nu va putea fi posibilă, dispărând în orice clipă, din cauza deceniilor ce-i despart, curiozitatea îi face să se întâlnească în continuare și să încerce să lupte împotriva timpului prin toate mijloacele de care dispun. Se spune că speranța moare ultima, nu? Când încă mai pot să spere, nu e chiar totul pierdut. Cass se gândește că aceste lucruri se întâmplă cu un scop, iar ea este hotărâtă să facă tot ce este posibil omenește pentru a fi bine pentru amândoi.

„ De adevăr și mare ochii ei tânjesc să se-mpresoare,

O veșnicie în spațiul vast ce i se-așterne la picioare.

În lumina lăptoasă a Luceafărului de dimineață,

Pas cu pas, sufletul meu cu al ei se-nvață.”

Dar când cei doi preferă să-și petreacă timpul unul cu celălalt, efectul fluturelui se manifestă, iar situația nu mai pare a fi de partea lor. Un prieten de-al lui Lawrence moare, iar cursul istoriei nu rămâne indiferent la această întâmplare, ceea ce-i sperie pe tineri, determinându-o pe Cass să păstreze distanța pentru o vreme. Cel puțin până când, dorind să știe mai multe despre anii ’20, se trezește în fața bibliotecii, gata să ia cu asalt tot ce ar putea-o ajuta în acest sens. Iar ceea ce află… este mult mai grav decât întâlnirile lor romantice ce își lasă nonșalante amprenta pe istorie.

Când tânăra îi destăinuie lui Lawrence ce se va întâmpla cu el, acesta nu pare să reacționeze pe moment, crezând că nu poate fi adevărat. De aici, rotițele încep să se învârtească, aceștia încercând să descopere pe cel care-i dorește răul băiatului, dar se bucură, în același timp, și de clipele petrecute împreună.

„- Dar cum am putea uita? exclam eu și arăt spre gardul viu: Cum pot uita că te evapori dacă încerci să părăsești plaja?

Mă ia de mână.

– Pentru că nu contează. Pentru că, dincolo de tot și de toate, suntem doar doi oameni obișnuiți. Chiar suntem atât de diferiți, în ciuda deceniilor care ne despart?”

Cassandra nu a fost chiar cea mai drăguță persoană la începutul cărții, purtându-se tare nepoliticos cu familia sa. Din fericire, creionat ca un personaj determinat și inteligent, pe parcurs se maturizează și începe să se gândească și la alții, nu numai la ea însăși, de parcă întâlnirea cu Lawrence a fost catalizatorul de care avea nevoie ca să o ia pe drumul corect. Dar nici tânărul nu a rămas neatins de „energia” Cassandrei, ca să mă exprim astfel. Diferit de tipii din prezentul actual, Lawrence este manierat și aroganța excesivă nu este o caracteristică a atitudinii sale, ceea ce mi-a plăcut. Vorbește frumos, specific vremurilor sale, se comportă pe măsură și nu încearcă să se laude în fața celorlalți.

Capitolele sunt povestite din perspectivele amândurora, astfel că putem afla ceea ce gândesc și cred fiecare unul despre celălalt, dar putem „observa” și ceea ce se întâmplă când cei doi își trăiesc viața lor.

„Stau la intrarea culoarului prin gardul viu, cu ochii închiși. Trec cu mâna peste crenguțele verzi. Mirosul oceanului și cel al prospețimii frunzelor plutesc în aer. Freamătul valurilor care vin și pleacă îmi pulsează în urechi. Sunt aici. Sunt trează și foarte vie. Clipa asta e reală. Și-atunci, orice se întâmplă când pășesc dincolo de tufișuri e real.”

Mi-a plăcut mult ideea călătoriei în timp, element care se încadrează în preferințele mele, de când am început să lecturez astfel de romane. De asemenea, modul în care autoarea a făcut ca personajele să se cunoască mi se pare original și diferit de ce am întâlnit până acum. E amuzant de urmărit încântarea celor doi și cum încearcă ei să descopere cât mai multe despre epoca celuilalt. Tânărul, fiind din trecut, învață despre lumea de azi și descoperă lucruri precum bomboanele Starburst, reacția lui la acestea lăsându-te cu un zâmbet larg pe față.

f509aa63-f437-4ab2-a582-144ac30be9c0-horz.jpg

Deși a încercat în stilul său caracteristic, timpul nu a reușit să învingă pe deplin dragostea ce i-a atins pe eroii noștri, oricât de îndepărtate erau viețile acestora, ceea ce, într-un oarecare măsură, m-a bucurat enorm. O carte care se citește ușor, paginile zburând una după alta, fără să îți dai seama, o lectură ce te îndeamnă să te lași fascinat de detaliile privitoare la moda și evenimentele desfășurate în perioada lui Lawrence, inducându-te în acea atmosferă de vechi, a vremurilor de demult.

Nota mea: 4/5

nota-4

Cartea mi-a fost oferită de Editura Corint (Leda Edge), căreia îi mulțumesc tare mult pentru această poveste magică! O puteți achiziționa de aici.

12717389_483643395152187_3172202317149822884_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Tentații” de Corina Ozon (recenzie)


Coperta-Tentatii-Corina_Ozon.jpg

Descriere

„Am citit cartea într-o singură noapte, fără s-o mai las din mână. M-am revăzut în frânturi, în fiecare capitol din viaţa femeii care a trăit după «cum se cade». Îşi trăia viaţa ca la carte, dar filele cărţii ei erau goale, iar capitolele se repetau. Fiecare dintre noi se va regăsi în această poveste, numai că nu ştiu câţi vom avea curajul să recunoaştem că avem temeri, regrete, vise neîndeplinite şi o dorinţă secretă de a o lua de la început. De a face o schimbare. Această carte m-a răscolit, m-a făcut să plâng, m-a trimis să mă uit la reflexia mea în oglindă şi m-a determinat să-mi placă ceea ce văd în ea.

Scriitoarea Corina Ozon pătrunde adânc în subconştientul uman şi scoate la iveală ceea ce noi nu vrem să recunoaştem: «Eşti captiv într-o lume sigură, în care sentimentele se aşază în straturi, până formează perna pe care dormi (…) Până la urmă, important este ca măcar să încerci să intri în vis, oricât de târziu ai crede că este (…) Fericirea este un act de curaj».”

(DANA SĂVUICĂ)

Gândurile mele

Am auzit multe lucruri despre cărțile Corinei Ozon în ultima vreme, balanța înclinând mai mult spre cele bune, ceea ce îmi zgândărea puțin curiozitatea, însă nu am avut ocazia să citesc vreuna dintre ele. Până acum.

Tentații este ultima apariție a autoarei și m-a convins, fără doar și poate, de verosimilitatea a tot ceea ce am auzit și citit prin blogosferă. O lectură atât de complexă prin simplitatea ei și atât de reală, de specifică zilelor noastre, încât nu ai cum să nu te regăsești cel puțin într-una din situațiile ce se învârt în jurul personajelor noastre.

„Sunt Marlena, nu Marilena, Marlena de la Marilyn Monroe, pe care mama a adorat-o în taină.”

Măritată, cu doi copii minunați și cu un serviciu stabil, Marlena nu se simte însă realizată, nici pe plan personal, nici pe cel profesional, așa cum și-a imaginat că avea să fie. Fericirea devenise pentru ea o obișnuință, nemaiștiind când a fost ultima dată fericită cu adevărat. Cu vise mari de a ajunge cineva în viață, de a profesa ceea ce îi face plăcere, acesteia i s-au tăiat aripile mult prea devreme, chiar înainte de primul zbor. Motivul părinților (pentru binele copilului) a fost unul care mai persistă și astăzi: acela că nu aveau cum să o susțină și, în plus, arhitectura nu era de ea, după spusele acestora.

Acest fapt n-a făcut decât să o descurajeze, iar puțina încredere ce o mai avea în ea să se ducă pe apa sâmbetei. A fost nevoită să se reprofileze, deși gândul îi era tot la creație, la a-și vedea proiectele prinzând viață sub ochii ei. Astfel că a găsit totuși ceva mai aproape de marea sa pasiune, arhitectura – proiectare, specializare din cadrul Facultății de Construcții. Dar norocul nu a fost însă de partea ei, neactivând foarte mult în domeniul ales.

”Adesea greșim pentru că nici măcar nu avem curajul să încercăm, apoi ne apucă regretele și dăm vina pe alții. Alegerile ne aparțin, nimeni altcineva nu alege pentru noi…” 

Rămasă însărcinată, la terminarea facultății s-a căsătorit cu tatăl copilului, un truc de care tot a auzit la vecinele mamei sale. La ceva vreme a urmat a doua naștere, o chestiune setată în mintea sa, pentru ca bărbatul să nu o lase, acum că aveau doi copii, ceea ce nu era cazul ei, deoarece Silviu era genul fără prea multe perspective de la viață, tare comod, cam egoist și foarte strângător, ca să mă exprim astfel.

După cele două nașteri, depresia a pus stăpânire pe ea, deoarece perioadele de nesomn, plânsete, pamperși schimbați și trecerea de la femeie la mamă și invers o zăpăciseră, iar ceea ce citise despre viața minunată de familie nu se bătea cap în cap cu realitatea. Dorise să revină mai repede la muncă după toate acestea, dar nu prea găsise nimic rezonabil.

„Copiii trebuie lăsați să viseze, este primul pas spre îndeplinirea dorințelor. Eu și visele mi le-am înăbușit, cred că atunci când ajungi să-ți fie teamă să visezi este cel mai traumatizat lucru în dezvoltarea unui om. Mi-am pus astfel capac și pe emoții, nu le-am exprimat clar și cu voce tare, am crezut că celălalt va înțelege din comportamentul meu ce simt pentru el.”

În cele din urmă, reușește să prindă prin intermediul unei rude de-a soțului ei un post de asistent manager, cu mult sub nivelul ei, dar atâta timp cât avea ceva stabil, era bine pentru familie. Totuși, dorința ei de a ajunge să lucreze cândva în domeniul preferat nu se evaporase, ci, din contră, creștea pe zi ce trece, sperând în secret că într-una din ședințe șeful avea să o remarce.

Deși aveau toate ratele achitate și un buget destul de frumușel în cont, nu prea plecau în vacanțe, chiar mai deloc aș putea adăuga, fapt care pe Marlena o scotea din sărite, dar nu avusese curajul necesar de a-i reproșa asta soțului. Până și copiii începuseră să se sature de aceste așa-zise ieșiri în familie extrem de rare, băiatul lor licean renunțând să-i mai acompanieze și petrecându-și timpul cu prietenii săi. Un episod în acest sens este revolta tânărului și nemulțumirile sale la adresa părinților, impulsionat fiind de cearta cu iubita.

„- Drogat. Atâta știți despre noi. Că, dacă suntem nervoși, ne drogăm. N-ai fost în stare să o duci pe mama într-o excursie, după cât muncește aici! Iar mie îmi dai bani cu țârâita. Ieși tu cu 10 lei undeva! […] Nu trebuia să mă aduceți pe lume, decât să mă chinuiți în sistemul acesta de căcat, în școala cu profesori frustrați, în țara asta cu oameni înapoiați!” 

Însă, nu durează mult până ce ușor, ușor lucrurile încep să ia o altă turnură. Îndrăgind-o în secret pe Marilyn Monroe, așa cum și maicăsa o făcea, decide că a venit timpul pentru o schimbare. O schimbare care să o facă să simtă că trăiește cu adevărat, că este bine să fie uneori egoistă și pentru ea, nu doar pentru cei din jur.

Părul său lung dispare și se alege cu o tunsoare destul de asemănătoare cu a frumoasei artiste, ceea ce-i aduce înjurături, și nu admirație, așa cum se aștepta din partea soțului, acesta susținând că nu a recunoscut-o. După acest moment, își dă seama că bărbatul ei nu a știut niciodată să o aprecieze la adevărata ei valoare, neinteresându-l ceea ce ea își dorește de fapt. Nu că Marlena ar știi ce vrea, dar măcar ea încearcă să se descopere și să caute lucrurile ce o definesc.

„Oamenii adevărați rămân astfel până la capăt, prin foc și prin cenușă, de unde renasc în continuu.”

Micile schimbări o vor face mai încrezătoare în puterile sale și îi vot aduce noi povești de viață din care are ce învăța în drumul ei spre fericire. Odată cu ea, și cei din jur se vor schimba, prinzând curajul necesar de a rupe legăturile ce le dăunează și de a face ceea ce le place.

Colegele de muncă, șeful, actorul din copilărie, aceeași oameni ce o acompaniază în aproape fiecare dimineață în metrou, prietenul fiului ei, croitoreasa rochiei sale și dramaturgul pentru care a făcut o pasiune sunt doar niște intermediari în viața ei, simpli trecători ce nu fac decât să-i dea imboldul de a privi cu încredere și curaj spre un viitor fără regrete și păreri de rău.

Deși timpul a trecut și anii nu se mai întorc oricât de mult ți-ai dori ca asta să se întâmple, indiferent de piedicile pe care viața ți le aruncă în cale, să nu-ți uiți visele care te defineau cândva, nu se știe niciodată când acestea îți vor deveni camarazi de drum!

Nota mea: 5/5

nota-5

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru oferirea acestui exemplar! ^_^

Cartea o puteți achiziționa de aici.

74860_169257519770573_7813986_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Visucy” de Zanuka Lisandros (recenzie)


IMG_20170331_180945

Descriere

Într-o lume în care ocultismul era interzis cu desăvârșire, Karina, rămâne singura lucrătoare în lumină. Ea iubește să ajute oamenii să își vindece rănile interioare. Pe urmele ei apar un bărbat misterios (fără nume) și organizațiile secrete ce o vor închide într-un vis. Fără să-și dea seama, Karina își pierde adevărata identitate. Trăiește în vis? Trăiește în realitate? Zi de zi pe buzele ei vine întrebarea: “cine sunt eu cu adevărat?”

Chinul acesta o duce spre descoperirea unor lucruri terifiante despre propria persoană dar și despre cei din jurul ei. Trădarea, drama, dragostea sunt elemente ce o duc spre Adevăr. Când credea ca a descoperit Adevărul alte informații vin în calea ei și îi distrug visele și speranțele. Deși greu de descoperit, Realitatea este ceva la care nici măcar nu se aștepta…

Universul tău nu este cel pe care-l crezi. Este cel pe care nu-l vezi!

Romanul Visucy este un thriller psihologic ce îți va da mari semne de întrebare și bătăi de cap. Vei dori să cunoști mai multe despre viața ta și să te întrebi “oare trăiesc într-o iluzie a minții sau este realitatea mea?”

Gândurile mele

Îi mulțumesc autoarei și Editurii Celestium pentru exemplarul oferit!

Dacă te-ai trezi într-o zi că nu mai ești în stare să deosebești realitatea de simpla iluzie creată de mintea ta, cum ai reacționa? Ai pune totul pe un început de nebunie sau ai încerca să găsești care este una și care este cealaltă, pentru a (re)aduce echilibrul ce exista odată în viața ta?

Nu cred că am mai citit până acum vreo carte care să debuteze cu epilogul sau, cel puțin, nu-mi amintesc în acest moment să o fi făcut. Citind cele câteva paragrafe, deja îmi făceam zeci de gânduri despre ce avea să mă aștepte pe mai departe, odată ce paginile se vor furișa rapid printre degetele mele. Acest epilog nu-mi dădea prea mari speranțe că totul avea să se termine cu bine. Totuși, micul episod descris mă intriga atât de mult, încât să vreau să descopăr întâmplările ce au condus la el. Ce a urmat, a fost o surpriză la care nu mă așteptam. Una plăcută însă.

„Sunt ani buni de când manipulatorii se joacă așa cu mintea mea. În fiecare seară când adorm, există posibilitatea să nu mă mai trezesc. Simt că nu pot să controlez aceste lucruri. Ei sunt mult mai puternici decât mine.”

25 martie 2050. Ar putea fi o zi ca oricare alta pentru altcineva, dar pentru Karina este mai mult de atât. Este o nouă zi de supraviețuire pentru ea. Are șansa de a mai respira pentru alte câteva ore. Coșmarul ce l-a avut, aproape că a omorât-o, dar a reușit să-l dea gata și pe acesta, la fel cum a făcut și cu celelalte. Dar teama că într-o zi nu se va mai trezi este acolo, foarte prezentă, ținând să-i amintească că nu va fi mereu așa, că nu va izbândi de fiecare dată asupra lor.

Într-o societate care-ți controlează fiecare mișcare în parte, gândul că somnul ce ne îmbie să ne pierdem frumos în mrejele sale ar putea să fie chiar sfârșitul, creionează în viața personajelor posibilitatea crudă de a nu mai deschide ochii vreodată. Șansa de a adormi pe veci nu este ceva la care să speri prea curând. Nu când tânăra femeie mai are atâtea de făcut pentru cei din jur.

„Acest card trebuie validat de fiecare dată când te întâlnești cu cineva, când te trezești, când te pui la somn, când mănânci, când pleci pe undeva, când scoți bani din bancomat, când mergi la cumpărături.”

De când se știe, Karina a dorit să ajute oamenii. Este ceva de care se simte legată și fără de care nu ar putea trăi. Zi de zi, aceasta se afla la cabinetul său, unde își primea pacienții și îi ajuta să-și rezolve diversele probleme de sănătate sau de suflet, intrând în contact cu trecutul și viața lor prezentă. Fata dorea să-i „trezească” pe oameni și să le aducă lumina în fața ochilor, ceea ce unii refuzau să o vadă cu adevărat. Cu atât mai mult, s-o accepte ca atare.

„Acum, în aceste vremuri, în care Biserica a interzis cu desăvârșire orice formă de autocunoaștere, s-a ajuns și la amenzi usturătoare iar cei care practicau orice alt cult erau trimiși la închisoare. Eu însă sunt aici pentru că am rămas singura care poate să mai schimbe ceva. Oamenii au încredere în mine pentru că eu le spun cele mai adânci secrete. Dar toți ceilalți nu mai sunt așa. Auzisem că mai demult erau oameni care se ocupau de vindecarea pacienților și mulți trăiau mai mult decât își imaginau. Astăzi, doctorii se ocupă de moartea pacienților și ei ascultă orbește de acești criminali care nu știu ce este sufletul, mintea și trupul. Ci doar ce sunt medicamentele. Și cum se pot utiliza astfel încât pacienții să trăiască mai puțin decât este necesar.”

Lucrurile încep să se precipite atunci când memoria începe să-i joace feste, aruncându-i dinaintea ochilor flashback-uri desprinse parcă dintr-o altă viață, una pe care nu-și amintește să o fi trăit. Să nu mai punem la socoteală și anumite momente din prezent ce-i sunt complet străine, ca și cum acestea nu s-ar fi întâmplat niciodată. Problema este, însă, că bărbații care tot apar în viața ei, susțin contrariul, iar ea știe că nu i-a mai văzut până acum și, cu atât mai mult, să-i fi primit în viața sa ca mai mult. Iar față de unul dintre ei, „bărbatul fără nume” ce se află pe urmele sale, simte în mod special că l-a mai întâlnit cândva, dar nu își poate aminti deloc acele clipe.

Confuzia, incertitudinile, amintirile necunoscute și lipsa unor piese puzzle din mintea sa o demoralizează atât de mult, încât senzația de a nu mai știi cărei realități aparține de fapt, îi îngrădește încrederea în sine. Nu mai știe cine este cu adevărat, ce a făcut în toți acești ani și în cine să se mai încreadă, atâta timp când nici măcar în ea nu mai poate avea.

„Niciodată nu ne cunoaștem cu adevărat. Nu știm cine suntem. Spunem că știm dar ce mult ne înșelăm. Undeva adânc, o altă parte a noastră iese la iveală.”

Pe lângă povestea Karinei, o descoperim pe cea a măicuței Alide și a preotului Dan. De data asta, facem o incursiune în anul 1990, un an periclitat de războiul Bisericii contra spiritualității, unde descoperim că între tânăra noastră și Alide exista o legătură profundă, foarte puternică. De asemenea, un eveniment ce a avut loc în această perioadă, un fel de legământ de iubire pe care măicuța l-a făcut, se revarsă acum asupra vieții sale actuale, având consecințe pe măsură.

IMG_20170331_195246

Cele două povești alternează continuu una cu cealaltă, dezvăluindu-ne câte o piesă din puzzle-ul ce ne va aștepta într-un final. Ambele femei luptă să se (re)găsească pe ele înseși, dar anumite forțe exterioare nu le lasă și le zăpăcesc în așa măsură, încât să nu mai perceapă ce este bine și ce este rău. Va reuși oare Karina să găsească Adevărul și să-l împărtășească apoi cu cei de lângă ea? Sau se va pierde pentru totdeauna în propriile amintiri și iluzii de moment? Ce legământ a fost nevoită să facă Alide, de prezentul este cel care suferă de pe urma lui? Asta sunteți nevoiți să descoperiți singuri!

Pe parcursul lecturii, trebuie să recunosc că uneori m-am simțit ca picată din cer, fiindcă nu înțelegeam ce se întâmplă și în ce moment al acțiunii mă aflu. Dar dorința de a ajunge la final, pentru a mi se elucida unele lucruri, era mult mai mare, ca să vreau să renunț. Mi-a plăcut ideea abordată, a fost una pe care nu am mai întâlnit-o. Consider însă că ar mai fi fost loc de aprofundat subiectul și de a-l face ceva mai credibil.

Nota mea: 3.5/5

nota-3,5

*Cartea poate fi achiziționată de pe site-ul editurii.

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

Dincolo de timp (Nemuritor #3) de Oana Arion (recenzie)


IMG_20170313_184124

Descriere – păreri

Într-o lume modernă ce pare total lipsită de mituri, Oana Arion reînvie legende eterne şi creaturi arhetipale, punând cititorul faţă în faţă cu supranaturalul tăgăduit care adesea se ascunde în întuneric şi umbre, lăsând impresia de inexistent. „Dacă eu nu văd, nu înseamnă că nu există” – această frază devine laitmotiv şi mantră a întregii acţiuni. Peste toate, o iubire altfel şi neconvenţională poartă cititorul într-o aventură cu adevărat inedită care transformă seria „Nemuritor” într-o lectură originală în care riscul, pericolul şi clipele fierbinţi capătă dimensiuni nebănuite.  Chick Lit Magazine

Seria Nemuritor aduce în prim plan lumea misterioasă a legendelor străvechi, pe care autoarea ne-o dezvăluie picătură cu picătură într-un stil alert și plin de naturalețe. Magia, ritualurile străvechi și ființele supranaturale se infiltrează neștiute în cotidianul populat cu personaje extrem de bine creionate, tridimensionale, alături de care trăiești aventuri pe muchie de cuțit fără să ai timp să-ți tragi răsuflarea. Atenție, produce dependență încă de la primele rânduri! – Monica Ramirez

Indiferent că sunteți sau nu iubitori ai genului fantasy, trebuie să citiți neapărat cărțile Oanei Arion, pentru că sunt scrise atât de bine și cu așa o lejeritate, încât nu au cum să nu vă placă! O să vă îndrăgostiți de Victoria cea amuzantă și curajoasă, de Arrio cel arogant și de Ian cel autoritar. Veți râde, vă veți întrista, veți trece de la agonie la extaz, veți sta ca pe ace, nerăbdători să aflați povestea mai departe. Veți „trăi” cărțile, pentru că nu se pot citi altfel.  Porția de Citit

Gândurile mele

Printre pași de dans, mișcări grațioase, atingeri electrizante și ochi curioși, ne lăsăm purtați de val pe notele pline de muzicalitate ale nemuritorilor și debutăm cu uniunea dintre doi vârcolaci, eveniment la care iau parte și eroii noștri. Dar, deși aceștia încearcă să se comporte cât mai normal, acționând ca și cum nu ar ascunde nimic inimaginabil (pentru noi, muritorii de rând) și fiind foarte vigilenți în discuțiile cu cei din jur, pentru a nu da de bănuit, neliniștea plutește în aer tot mai pregnant, iar Victoria se simte încolțită de toate privirile ce îi urmăresc avid fiecare gest în parte. 

Din mulțimea invitaților la nuntă, se remarcă însă, în mod special, gemenii Adriel și Mato, „doi nemuritori care se cred mai mult decât sunt”, după cum ni-i prezintă Arrio și „cuplul”, impropriu spus astfel, Erden și Wulina, un vampir destul de bătrân (teoretic), și o vrăjitoare, care vor avea un rol destul de important în carte.

S-ar părea că toată lumea cunoaște deja faptul că Victoria este Stăpâna Argintului, oricât au încercat personajele noastre să ascundă adevărul. Dar acest lucru este irelevant, când ceea ce vor nemuritorii să știe, este dacă tânăra s-a ales cu ceva de pe urma blestemului. O serie de evenimente neplăcute o vor incrimina pe Victoria de niște lucruri pe care nu le-a făcut, doar pentru a ieși la iveală puterile pe care ea le-ar deține sau nu după tot ce s-a întâmplat.

victoria grey-vert

La scurt timp după nuntă, Liam și prietena sa, Candice, trec pe la Coquette, unde fata noastră își făcea de lucru cu niște facturi. Polițistul încearcă, pentru a nu știu câta oară, să o facă pe Victoria să-i acorde măcar o șansă iubitei sale. Dar ceea ce urma să fie o acceptare din partea ei la adresa prietenei lui Liam, se transformă într-un fiasco total. Vorbele gândite de Victoria sunt influențate de o voce din capul său și ajung a fi rostite cu glas tare, fără să vrea, chiar de ea, martori fiindu-i toată clientela cafenelei. Deși nu era chiar vina ei, mintea nepărând a fi conectată cu gura în acel moment, în urma izbucnirii sale se alege cu repercusiuni destul de grave.

Măcinată de regrete și vinovăție, roșcata ia legătura cu Candice pentru a-și putea repara cât de cât greșeala, dar se trezește așteptându-o pe fată, fără ca aceasta să își mai facă însă apariția. Crezând că a fost doar o mică răzbunare din partea tinerei, Victoria nu se aștepta în niciun caz că, în următoarea zi, avea să fie arestată pentru moartea Candicei. Pe lângă asta, se găsește în fața unui Liam care exprima doar ură față de persoana ei. Sau să fie îndreptată către altcineva? În urma acestei situații, aparent fără cale de ieșire, Coquette are parte de numeroși clienți ce deveniseră foarte curioși în privința așa-zisei asasine.

„”La naiba cu tot”[…] Oare când se vor termina necazurile? De aproape un an, viața mea se dăduse complet peste cap. Și cândte gândești că îmi dorisem atât de mult o viață activă și plină de acțiune. Na, acțiune!”

Noroc cu prietenii săi nemuritori, care au legături mai în toată lumea, cunoștințe ce lucrează în majoritatea domeniilor existente. Ian o aduce pe Sonja, o tânără avocată metamorfă, care mi-a plăcut din prima clipă! Este atât de neconformistă, plină de viață și total indiferentă la ceea ce se poartă în materie de modă, având un stil propriu, fără seamăn, încât nu ai cum să nu o îndrăgești. Deși Victoria pare ușor suspicioasă în privința ei, părerea i se schimbă instantaneu și ajung bune prietene, fapt ce nu se schimbă pe tot parcursul lecturii. Sonja se putea transforma în orice, cu excepția reptilelor și a păsărilor. De asemenea, are și un animal favorit, căruia îi poate lua oricând dorește forma: pisica.

După acest episod nefericit, cineva găsește amuzant faptul de a face glume pe seama ei, sunându-o de câteva ori cu număr necunoscut, fără însă a spune ceva, ceea ce pe Victoria începea s-o cam enerveze. Deși aceste apeluri încetează, crezând că a scăpat, tânăra se trezește cu sursa răutăților chiar la ușă, Mato, unul din gemenii care se tot aflase prin preajma ei în ultima vreme. Acesta se autoinvită în apartamentul roșcatei, folosindu-se de hipnoză pentru a-și putea impune voința. Până atunci, nimeni nu reușise s-o constrângă pe V., dar iată că este un început pentru toate.

„- Cineva are nevoie de puterea ta minunată. Se pare însă că nu o poți folosi decât atunci când trăiești emoții foarte intense. Așa că aici intervin eu. Voi avea grijă ca de acum înainte să simți totul amplificat. Și ca lucrurile să meargă fără probleme, voi adăuga și un strop din hipnoza pe care o simți acum.”

Ascultând ceea ce geamănul malefic îi spunea, Victoria reușește să scape de sub hipnoza nemuritorului, la timp pentru a fi salvată de tipa nouă, Sonja, care îi vine de hac idiotului. În scurt timp, apartamentul se umple de nemuritori. Pe lângă prietenii săi, își fac apariția și Erden cu Wulina, principalii vinovați pentru ce s-a întâmplat până acum. Astfel, aflăm o povestioară interesantă și tare tristă de la „bătrânul” vampir, un fragment de viața sa la care nu poți să rămâi indiferent. Acesta dorea să o readucă la viață pe iubita lui din tinerețe, Kadyn, dar avea mare nevoie de puterile Victoriei pentru a reuși acest lucru.

Deși tânăra voia să-l ajute cu dragă inimă, ea ar putea plăti cu propria viață în schimbul acestei provocări, ceea ce nu-și dorea nimeni. Însă, îndrăgostit peste măsură și purtând o dragoste ce devenise în cele din urmă una obsesivă, Erden voia cu orice preț ca Victoria să-l ajute, nepăsându-i că ea putea să-și piardă astfel viața. Neacceptând refuzul, vampirul îi amenință că o va ucide pe tânără și pe toți cei la care ține. Iar ca această „ieșire” să fie totală, Wulina aruncă nepăsătoare niște cuvinte cu scopul de a-i convinge: Eithne, marea iubire a lui Ian, trăia, iar vrăjitoarea știa unde se află.

Dacă eroii noștri vor reuși să scape de acest „cuplu” ciudat și nu vor risca viața lui V. pentru asta, rămâne să descoperiți voi.

arrio raul-vert.jpg

Nu pot să nu observ evoluția frumoasă de-a lungul seriei a Victoriei. Obiceiul de a face tot ce-o taie căpățâna nu s-a schimbat însă, punerea vieții sale în pericol fiind prea puțin importantă, atunci când cei la care ține au de suferit. Totuși, tinerei îi merge revoltător de bine și are mare noroc că încă mai trăiește, altfel nu știu ce s-ar fi întâmplat de n-am mai fi avut-o pe fata noastră prin peisaj.

„- Trebuie să știi ceva, continuă ea și am citit un soi de milă în privirea pe care mi-a aruncat-o. Blestemele ca cel pe care îl porți în tine vin câte…trei.”

Arrio a rămas la fel de fermecător ca întotdeauna. Adevărul e că nici nu se putea altfel. Că vrea, că nu vrea, atrage privirile mai ceva decât trag albinele la miere. Întunecat, tandru și de o eleganță aparte, vampirul este același bărbat pe care-l știm încă de la început, doar că, acum, dragostea face parte constant din viața lui, lăsându-și amprenta feerică asupra sa. Numai Victoria putea să facă asta, dacă e să fim sinceri. A fost totuși un moment în carte ce m-a enervat, dar mă bucur că, de fapt, altele erau gândurile sale în acea privință și că totul a fost doar o confuzie. Oricât îmi este el de drag, nu-l vedeam bine, de nu-și schimba atitudinea.

Ian este… Ian. Postura dominantă, absolut irezistibilă, duritatea și șarmul caracteristic sunt parte integrantă din el. Nu credeam că aș putea să-l văd altfel decât așa. Autoarea are însă grijă să-l pună într-o altă lumină: una mai vulnerabilă, nebun de iubire și fără voință proprie. Parcă nu mai era Ian al nostru! La cât de rațional îl știam, acest volum mi-a dat peste nas fără doar și poate. Echilibrul său a cam avut de suferit, atunci când a primit vestea despre Eithne, și nu pot să-l condamn. Oricine, în situația lui, ar fi putut avea de pătimit astfel. Iar ceea ce va face spre final, este un act plin de curaj, pe care nu pot să nu-l aplaud, chiar dacă inima-i va ajunge bucățele din nou și, implicit, se pare că și a noastră-i va urma drumul. Mulțumim, cici!

„De Ian mă leagă o prietenie stranie, având în vedere că ne-am cunoscut în condiții excepționale și că el face parte dintr-o altă lume, una pe care muritorii de rând nu au șansa să o cunoască. Aventurile noastre au implicat, în cele nouă luni de când ne cunoaștem, blesteme străvechi, răpiri, lupte și situații care păreau fără ieșire. Dar am supraviețuit și mi-am câștigat dreptul de a face parte din această lume întunecată și plină de secrete.”

Liam nu a apărut el prea mult pe aici, dar nu merita deloc acel „perete” de care a ajuns să se lovească pe parcurs. În orice caz, a durat cam multicel până ce polițistul a aflat adevărul despre ființele supranaturale de care se știa că există doar în legende și povești. Nu mai spun că a reacționat destul de bine la veștile primite. Și nu doar el! Chiar și sora Victoriei, Dodo, care aflase mai din timp, a fost la fel de receptivă în asimilarea acestor noutăți.

Ca Oana să ne mai condimenteze puțin viețile, senzație pe care tot am regăsit-o de când am început lectura acestei serii fascinante, aflăm că există un leac pentru vampirism. Un leac ce îl poate ajuta pe Arrio să redevină om, ceea ce înseamnă și că i-ar putea oferi șansa de a fi alături de Victoria pentru tot restul vieții sale, îmbătrânind frumos împreună. Totuși, mă întreb dacă, în caz că acest leac va fi totuși posibil, vampirul va rămâne la vârsta la care a fost omorât și apoi „trezit” sau aceste sute de ani ce au trecut peste el îi vor fi fatale? Nu pot să nu mă gândesc la asta. Rămâne de văzut ce ne așteaptă în continuare.

Așa cum ne-a obișnuit autoarea, avem parte de un volum dinamic, captivant și plin de răsturnări de situație. Misterul, paranormalul și zdruncinările din temelii ale vieții personajelor sunt nelipsite din peisaj, iar poveștile acestora rămân în sufletele noastre… chiar și dincolo de timp!

Nota mea: 5+/5

nota-5

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Misterul gemenelor” de Adi Rule (recenzie)


img_20170226_190947
Descriere

Un mit întunecat a ținut-o ascunsă.

Dar acum secretul a ieșit la iveală.

De optsprezece ani, o fată fără nume − o aripi-roșii − trăiește ascunsă într-un pod, într-un oraș străjuit de marele vulcan Mol, în timp ce sora ei geamănă, Jey, este în ochii lumii singurul copil al familiei. Tatăl lor sperase că fata ascunsă va deveni în timp o ființă omenească normală, nu creatura monstruoasă prevestită de mitologie, așa ca îi cruțase viața.

Numai că într-o zi cele două surori fac schimb de identități, iar fata fără nume este atacată în drum spre casă. Astfel, este nevoită să cheme în ajutor forțele focului și să elibereze puterile ascunse în corpul ei și totodată să-și dezvăluie secretul bine păstrat. Însă când Jey dispare și orașul este pe cale de a fi nimicit de foc, fata aripi-roșii trebuie să-și aleagă un nume și un drum și să tragă o linie între mit și istorie, pentru a dovedi că nu este un monstru și pentru a-și salva sora și orașul.

„Scriind la persoana întâi, Adi Rule folosește un limbaj pătrunzător și însuflețit pentru a descrie o cultură cu propriii zei și monștri, îmbinând lumile vechi cu noile tehnologii… Autoarea oferă o aventură amuzantă și captivantă cititorilor care s-au plictisit de eroinele cu ochi de căprioară care leșină în fața eroilor chipeși.” Kirkus Reviews

Gândurile mele

O carte care mi-a plăcut mult! Sper că povestea nu se oprește aici, deoarece simt că nu s-a spus chiar totul și mai sunt destule lucruri de lămurit. Vreau să cunosc mai bine personajele și să înțeleg unele decizii care i-au influențat să facă anumite chestii pe parcursul acestei lecturi. În plus, chiar vreau o continuare, deoarece finalul pare unul care promite neapărat una!

Pentru fata fără nume, viața nu a fost prea ușoară. Încă din fragedă pruncie, a fost ascunsă de ochii lumii, pentru a nu ajunge să fie omorâtă din cauza a ceea ce era. O aripi-roșii. Copilul unui alter cu o ființă umană. O „creatură” ce poartă „urmele” strămoșilor săi: un fel de pânză de păianjen formată din o mie de cicatrice roșii și foarte urâte. Acești copii nu se nasc oricum, ci provin din gemeni, doar că celălalt este un simplu și nevinovat om care, oricând, poate fi jucat pe degete și instigat împotriva „monstrului” ce i-a devenit frate sau soră.

„Arătam ca două fete obișnuite. Nu mai mult de optsprezece ani. Ea, cu o căciuliță galben – deschis, eu, cu fața pe jumătate ascunsă de ochelari negri. Cu picioarele atârnând în gol, părul fluturând în ceața orașului Caldaras, buclele lungi amestecându-se. Aveam brațele încolăcite printre zăbrelele de metal ale vechiului aviariu care reflectă lumina răsăritului, mult deasupra pieței. Aici, sus, eu și Jey am putea părea asemănătoare oricui s-ar întâmpla să-și ridice privirile și să ne descopere. Am putea părea chiar surori. Însă nimeni nu ne-ar putea acuza de adevăr. Suntem prea departe ca să știe careva că suntem gemene – ca să-și dea seama că numai una dintre noi e ființă omenească.”

Pe când geamăna sa, Jey Fairweather, își trăia propria viață, mergând ca un copil normal la școală, distrându-se la petreceri cu prietenii săi, îndrăgostindu-se și interacționând cu cei din jur, tânăra noastră își petrecea majoritatea timpului în casă, citind romane de duzină sau grădinărind în sera familiei, o pasiune desprinsă de la tatăl său. Nu avea voie să stea prea mult pe afară, unde secretul ce o învăluia putea fi descoperit de oricine ar fi devenit prea curios în privința ei.

Când era mică, mai făcea uneori schimb cu sora sa și se aventura pe străzile orașului Caldaras de mână cu tatăl ei, pentru a gusta puțin din viața oamenilor, dar, întotdeauna, indiferent de vreme, purta haine care să-i acopere spatele și ochelari care să-i ascundă privirea albastră, în totală contradicție cu ochii căprui, aproape negri, ai lui Jey. Deși erau gemene, culoarea distinctă a ochilor ar fi pus-o în pericol și i-ar fi adus la ușa casei pe cei care îi vânează pe aripi-roșii, încă de când Războiul Pământului Topit a luat sfârșit acum o mie de ani.

„Potrivit legendei, aripi-roșii, în alianță cu monstrul Bet-Nef, au fost combatanții cei mai brutali din Războiul Pământului Topit. Ei i-au măcelărit sistematic pe alteri -inclusiv pe proprii părinți -, iar când legiunile lui Bet-Nef au ajuns în orașul Caldaras, au ucis preoți, civili, chiar și copii. Legendele nu se încurcă cu jumătate de măsură.”

Ca în fiecare lună, fetele ieșeau amândouă pentru un răsărit și rugăciunile de dimineață. Deoarece gemenei sale îi plăcea să împărtășească crezurile religiei cu cineva, fata fără nume o acompania și se rugau împreună. Mai mult Jey, vă spun sincer. Totuși, tânăra nu scăpa de privirile mustrătoare aruncate de sora ei și nu avea de ales, decât să mulțumească și ea Regelui Rasus pentru lumina ce o primeau în fiecare zi.

În acea zi, însă, după ce s-au despărțit, Jey pornind spre școală, iar eroina noastră luându-o pe străduțele ocolitoare ale orașului, pentru a nu intra în vizorul celor care o doreau moartă, se trezește cu doi preoți voinici pe urmele ei. Și, astfel, pentru a scăpa de aceștia și pentru a-l ajuta și pe tânărul ce i-a sărit în ajutor, ceva în ea se dezlănțuie, scântei răzlețe mistuind-o pe interior, iar secretul păstrat timp de optsprezece ani nu mai este așa de secret pentru cultul ce-i vrea dispăruți pe vecie pe cei ca ea.

Lăsând preoții desfigurați și răniți grav pe caldarâm, tinerii găsesc refugiu în clădirea ce găzduiește buletinul zilnic al Caldaras-ului. Băiatul care a ajutat-o (mai mult încasându-o, însă distrăgându-le totuși atenția urmăritorilor), Corvin, și care ajunsese și el destul de șifonat, se părea că era fratele Narei Blake, redactorul-șef al ziarului. Astfel, cu ajutorul ei, au reușit să scape de Garda ce-și făcea rondul pe acolo și de cei care i-au atacat.

„Există aripi-roșii în realitate? Buletinul își trâmbița senzaționalul articol la nesfârșit în mintea mea. Chiar sunt o amenințare vicleană, cum spune Toiagul de Onix? Faptul că nu exist m-a ținut întotdeauna un pic mai în siguranță. Sau poate i-a ținut pe ceilalți un pic mai protejați de mine? Dar adineauri, preoții aceia din gang, focul pe care l-am provocat…

Azi e ziua în care am devenit reală.”

După o scurtă discuție „ca între fete”, puștoaica pare să o placă pe Nara, deși cea din urmă simte că ea ar vrea să-i mai spună și altceva, înafară de cuvintele mai mult bâlbâite pe care le aruncase deja. Neavând încă suficientă încredere în cei de lângă ea, fata fără nume refuză să se dea de gol în privința a ceea ce este și a făcut și pleacă spre casă. Dar ziarista nu se lasă așa ușor și o găsește, spunându-i că știe ce este și că are nevoie de ajutorul ei. Gruparea lor avea nevoie de un aripi-roșii, pentru a salva orașul de la distrugere, în schimbul apărării ei de cei care o voiau moartă. Tânăra se ține însă tare, tot dând înainte cu faptul că nu are habar despre ce vorbește și că nu au ce să mai discute.

Ajunsă acasă, se trezește cu soră-sa pe capul ei. Geamăna voia ca, în dimineața următoare, să se dea drept ea și să-l ajute pe tatăl lor pe Insula Roet, unde acesta era grădinar, dar el nu trebuia să știe. Jey era o fire mult prea naivă care se îndrăgostea foarte ușor. Fata voia să meargă la întâlnire cu prietenul ei, dar părintele lor nu era de acord, așa că făcea asta pe ascuns. Eroina noastră acceptă până la urmă, chiar dacă știe că nu este bine. Cineva ar putea să-și dea seama că nu e Jey și ar alerta lumea de prezența ei. Totuși, dorința de a vedea grădinile luxuriante ale Împărătesei era mult mai mare și sora ei profita de acest lucru pe deplin.

„Chiar și aici, în aceeași uniformă ca toată lumea, ești o floare printre buruieni.”

Însă, timpul petrecut pe insulă o aduce în vizorul lui Zahi. Aripi-roșii crezuse că el este un simplu muncitor, dar tânărul era, de fapt, fiul cel mic al Împărătesei. În seara respectivă, primește o invitație la petrecerea ce urmează a fi dată la palat. Rândurile scrise se adresau lui Jey, cea care există, și, astfel, descoperă adevărul despre băiatul pentru care făcuse o mică pasiune, deși nu-și dădea seama de asta deocamdată.

Între timp, apăruse o plantă ce ar fi putut s-o dea de gol, dacă s-ar fi aflat prea aproape de ea. Orhideea incandescentă. Aceasta lumina puternic, atunci când un aripi-roșii se afla prin preajmă. Floarea fusese dusă la palatul de pe insulă și era păstrată în siguranță, pentru a fi dezvăluită la Crepuscul, seara dinaintea Întunericului Adânc. Un eveniment important pentru omenire, deoarece urma un an întreg fără lumina zilei.

„- Tată, încep eu, fără să știu cum aveam să continui.
El se întoarce, cu sprâncenele stufoase și albe ridicate.
– Ce-i?
– Eu…, mă opresc.   
Respiră.
– Știai că am foc în mine?
Ochii lui sunt ca două jumătăți de lună când zâmbește.
– Întotdeauna am știut.”

Tot gândindu-se și răzgândindu-se, fata alege să meargă ea la petrecere, jucându-și rolul până la capăt, dar preferă salopeta de grădinar, în locul unei rochii festive. Voia să găsească orhideea și s-o distrugă, pentru a nu fi descoperită. Dar identitatea ei falsă cade, atunci când Bonner, prietenul surorii sale (total diferit de ceea ce mi-am imaginat eu, dar un adevărat nemernic, chiar dacă tremura de frică în fața gemenei), își dă seama că nu este iubita lui. Amenințată cu viața lui Jey, fata pleacă cu acesta spre Templu, vizuina celor care o vânează. Acolo, Toiagul de Onix, unul dintre cei mai puternici preoți din Caldaras, și Cei Frumoși o îmbie spre moarte, rănindu-o și aruncându-o în lacul Valul de Azur. Această apă era renumită pentru faptul că nu puteai înota lejer în ea, deoarece nu ar mai fi rămas nimic din tine, cu excepția oaselor. Încântător, nu-i așa?

Fata este însă o aripi-roșii, focul era a doua ei natură, acum că îl descoperise în ea. Lacul fierbinte nu o va răni, după cum avea să afle. Dar oboseala cauzată de înot și rănile căpătate de la preoți și de la lanțurile ce o ținuseră înlănțuită își pun amprenta pe ea, astfel, ajunsă la mal, doarme trei zile neîntrerupt, timp în care Jey dispare, iar tatăl ei nu pare să fie nici acesta pe nicăieri. Acceptă într-un final ajutorul oferit de Nara Blake și acoliții săi, cu condiția de a-i salva mai întâi sora, și apoi orașul. Cu noii săi prieteni, tânăra pornește într-o cursă pe viață și pe moarte, pentru a demonstra că nu este un monstru, ci o ființă ca oricare alta, doar că una mai specială.

Și, poate că, până la urmă, nu este nevoie să ai neapărat un nume, ca să fii cineva. Faptele sunt cele care vorbesc. Ele sunt puterea noastră.

Legendele și miturile în jurul cărora este țesută întreaga poveste, numeroasele plante luxuriante cu denumiri originale ce ne însoțesc cu fiecare pagină dată, evenimentele ce abundă în istorie și  locațiile de-a dreptul ireale ale orașului acoperit de cenușă, fac din acest volum o lume unică, fascinantă și plină de culoare. O lume în care noul se îmbină armonios cu vechiul, o lume în care încrederea în tine și în forțele proprii sunt mai presus decât un nume ce nu ți-a fost dat.

Nota mea: 4/5

nota-4

Cartea mi-a fost oferită de Editura Corint (Leda Edge), noul colaborator al blogului, căruia îi mulțumesc tare mult! O puteți achiziționa de aici.

12717389_483643395152187_3172202317149822884_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Camere de hotel” de Anda Docea (recenzie)


16923317_1324971560879531_1830041587_n

Descriere

Viaţa ne ordonează relaţiile aidoma unor camere de hotel, fiecare dintre ele însemnând un alt loc din suflet. Intrăm în el cu o geantă de mărime medie, conţinând nimic mai mult decât ce e nevoie, cu freamăt de nou şi chef de viaţă, ca şi când suntem primii oaspeţi şi nimeni n-a mai dormit acolo vreodată. Ca şi când ni s-a predat, la cheie, un palat pe care îl putem decora după propriul gust. Şi începem să o facem. Ne zugrăvim amintirile, ne transformăm visele în ornamente perfect asortate, împrăştiem în aer parfum de altă poveste, alt om, alt loc. Şi rămânem, rămânem o vreme.

Gândurile mele

„Oamenii nu ştiu niciodată cine sunt, ştiu doar să spună ce fac, ați observat?”

Hotărâtă să iau o pauză de la învățatul pentru sesiune, imediat după unul dintre examene m-am trezit în fața bibliotecii, gata să o iau cu asalt. Am întins mâna spre prima carte ce mi-a sărit în ochi și aia a fost. Camere de hotel. Anda Docea. Deși coperta nu era una chiar pe gustul meu, titlul suna destul de fain pentru a nu alege altceva. Speram ca lectura acestui volum să mă scoată din starea mult prea solicitată în care mă aflam și să mă facă să respir și altceva, nu doar fizică și chimie.

Și nu puteam alege mai bine! Cartea Andei a reușit să îmi invadeze mintea, impregnându-se în fiecare cotlon al acesteia, ceea ce a fost mai mult decât puteam cere.

„În viaţă, ca şi în iubire, nu există scurtături spre ceea ce ne dorim. Putem alege însă să construim cu grijă, atenţi la detalii, nerepetând greşelile şi, mai ales, bazându-ne în primul rând pe noi înşine. Singurii care suntem ceea ce pretindem a fi. În faţa sufletului nostru nu e nevoie să purtăm nici o mască.”

Lectura a decurs atât de sincer și de curat, încât, pe tot parcursul ei, a fost ca și cum aș fi avut-o pe autoare chiar în fața mea. Deși eu eram cea care citea, aveam impresia că, de fapt, ascultam total fascinată tot ce Anda îmi împărtășea numai mie, atrăgându-mă, într-un mod cât se poate de subtil, în jocul său de cuvinte.

„Până la urmă, nu există cadou mai bun pentru o fată decât acela ca un bărbat care îi traversează viața să o facă, pe alocuri, fericită.”

Camere de hotel este ca un amalgam de stări și emoții intense, de fiori și trăiri, de povestioare cu și despre viață, acestea fiind împărțite în patru părți, iar fiecare parte este dedicată uneia dintre „camerele” bine ferecate ale inimii. Textele sunt scurte și scrise într-o manieră simplistă, pe înțelesul tuturor, îndemnându-te să te pierzi, fără să vrei, în cuvinte și să dai pagină după pagină, cu gândul că o altă povestioară își așteaptă cuminte rândul. Poate că n-o să te identifici chiar cu toate, dar sigur anumite rânduri o să-ți atragă atenția și o să te facă să le recitești ori de câte ori o să ai nevoie.

„Uneori mergi înainte nu pentru că eşti curajos, şi visător, şi motivat, ci pentru că nu mai ai la ce să te întorci. N-ai cum, ce ştiai tu nu mai e acolo. Iar zborul în sus nu e decât o consecință aproape mecanică a fricii stăruitoare de cădere. Până la stele.”

Atunci când simți că ceva nu mai merge, că nu mai ai stare, că vrei să spargi ceva, că nu mai poți și că în orice moment vei ceda, pune mâna pe această carte și citește-o. Citește-o și lasă-te prins în atmosfera atât de personală și de caldă indusă de autoare. Încearcă să uiți, pentru câteva clipe, de ceea ce te apasă și lasă-ți sufletul să „asculte” un alt suflet.

O mărturisire sinceră despre viață, despre a te ridica după ce te-ai împiedicat de un vis mai răzleț, despre iubiri pierdute și prietenii uitate, despre adevăruri pe la spate și minciuni pe față, despre măști cu zâmbet și lacrimi apuse, despre amintiri și poze fără culoare, despre momente de neuitat și timp trecut, despre prezent și viitor, despre emoții și sentimente, despre suflet pentru suflet și despre oameni. 

Nota mea: 5/5

nota-5

Mulțumesc, Herg Benet, pentru oferirea acestui exemplar! ^_^

Cartea o puteți achiziționa de aici.

74860_169257519770573_7813986_n

capture-20160928-044054

Publicat în Reviews

„Poezii pentru văduve” de Marcica Belearta (recenzie)


img_20170105_154404

Gândurile mele

Deși îmi plac tare mult poeziile, rar se întâmplă să le acord toată atenția mea, fără ca nimic altceva să mă distragă de la ele. Însă Poezii pentru văduve a reușit să pună monopol pe mine și nu pot să cred că deja am dat și ultima pagină și că nu mă mai așteaptă nici o altă poezie creepy la orizont. Lectura a decurs foarte ușor și mult prea rapid, încât abia dacă-mi dădeam seama când paginile îmi zburau nerăbdătoare prin fața ochilor, una după alta. Speram totuși să nu se termine prea curând, însă nu se întâmplă mereu așa cum ne dorim, nu?

Cartea este împărțită pe 6 capitole: Poezii văduve, Poezii despre filme, Poezii despre mobilă, Afurisilă, Poezii din tren și Random, iar fiecare dintre ele pare oarecum legat de următorul, deși tratează situații destul de diferite.

img_20161230_122152

Primul capitol ne prezintă o tanti văduvă ce ne lasă impresia că îi este mult mai bine acum, față de perioada în care soțul ei trăia. Imediat după, autoarea ia la mișto câteva dintre cele mai cunoscute filme din lume, printre care Fifty shades of grey, Spiderman, Matrix și Twilight. Îl vom cunoaște apoi pe iepurașul Afurisilă căreia îi place să spună verde-n față ce are de spus, chiar dacă nu e pe placul interlocutorilor săi, iar când roata se întoarce, cere ajutor de unde nu-i. Iar, prin poeziile din tren, autoarea dă viață pe un ton zeflemist „culorii” omenești ce ia amploare în mijloacele de transport publice.

Dacă ar fi totuși să aleg care parte mi-a plăcut cel mai mult, aș spune că prima. Poate pentru că cele mai multe poezii sunt în cuprinsul acestui capitol? Glumesc. Ideea este că mi s-au părut mult mai ironice, mai întrepătrunse și mai pline de „veselie” decât restul poeziilor, nu că celelalte m-ar fi lăsat indiferentă la citirea lor. Din contră, pot afirma cu sinceritate că nu mi-a dispărut zâmbetul de pe față pe întreaga durată a lecturii.

Nota mea: 4/5

nota-4

Cartea o puteți achiziționa de aici.
Mulțumesc pentru acest exemplar Editurii Herg Benet!

74860_169257519770573_7813986_n

capture-20160928-044054