Publicat în Fragmente

Fragmente #25 | Malamander – Thomas Taylor


Eerie‑On‑Sea

PROBABIL CĂ AI FOST ȘI TU LA EERIE‑ON‑SEA, fără să știi.
Se poate să fi fost vară când ai mers acolo. Și să fi găsit înghețată, șezlonguri și un pescăruș care îți ciugulea cartofii prăjiți. Probabil te‑ai bălăcit în bălțile dintre stânci, împreună cu mama ta, în timp ce tatăl tău a găsit scoica aia ciudată. Mai ții minte? Și pun pariu că, atunci când v‑ați urcat în mașină ca să plecați acasă, tu te‑ai uitat în sus, la cuvintele scrise cu litere făcute din neoane, deasupra cheiului — CHEERIE‑on‑SEA —, gata să uiți tot ce făcuseși în ziua respectivă, la mare.
Așa e acest loc.
Vara.
Dar trebuie să încerci să vii aici când se pornesc primele furtuni de iarnă, când literele C și H zboară de pe chei, așa cum se întâmplă în fiecare an în noiembrie. Când ceața de pe mare umple străzile asemenea unor tentacule fantomatice și uriașe, iar apa sărată se izbește de ferestrele Hotelului Grand Nautilus. Puțini oameni vin la Eerie‑on‑Sea în acea perioadă. Chiar și localnicii stau departe de plajă când se lasă întunericul și vântul șuieră în jurul Stâncilor Maw și al navei de luptă Leviathan, un loc în care unii spun, chiar și azi, că l‑au văzut pe malamander furișându‑se.
Dar probabil tu nu crezi că malamanderul există. Poate crezi că un om‑pește nu are cum să fie real. Ai tot dreptul. Vezi‑ți de înghețată și de șezlonguri. Oricum, probabil că povestea asta nu este pentru tine. De fapt, fă‑ți un bine și oprește‑te chiar acum din citit. Închide cartea și bag‑o într‑o cutie veche, de tablă. Leagă cutia cu un lanț greu și arunc‑o de pe ponton. Uită că ai auzit vreodată de Eerie‑on‑Sea. Întoarce‑te la viața ta normală — devino adult, căsătorește‑te, fă‑ți o familie. Și când copiii tăi vor crește, du‑i și pe ei o zi la mare. Vara, evident. Plimbă‑te pe plajă și găsește și tu o scoică ciudată. Apleacă‑te și ia‑o. Și descoperă că e prinsă de ceva…
De o cutie veche, de metal.
Balamaua s‑a rupt, iar lanțul a dispărut. Oare marea a făcut asta? Deschizi cutia și descoperi…
… că este goală.
Lipitori și plante, și încă ceva. Ceva care seamănă a… mâzgă?
Auzi un sunet în spatele tău — un zgomot ca de pași —, care se apropie. Ca niște pași lipicioși, alunecoși, care se apropie.
Te întorci.
Ce vezi?
Chiar așa?
Ei bine, poate că, la urma urmei, povestea asta este pentru tine.

Continuare fragment: Malamander

2019-09-24_214549.png

Reclame
Publicat în Fragmente

Fragmente #24 | Ești prea frumoasă (Splendid #3) – Julia Quinn


„- Se pare că timpul nostru s-a terminat. Cît mai avem? Două săptămîni?

Ea aprobă dînd din cap.

– Nu te bucuri că te-am convins să ne căsătorim în patru săptămîni, nu în cinci?

– Mai mult decît îți pot spune, iubirea mea.

Se aplecă și îi sărută mîna.

– Am încredere că ne vedem diseară, la balul lui lady Hampton.

– Dacă tu o să fii acolo, o să fiu și eu.

– Mi-aș dori să fii mereu atît de ascultătoare.

– Pot să fiu foarte ascultătoare cînd servește scopurilor mele.

– Da, așa este. Atunci cred că o să te rog să-ți alegi scopuri care să fie aceleași cu ale mele.

– Cred că în situația de față sîntem de acord, milord.

El rîse.

– Trebuie să plec. M-ai depășit cu mult în arta flirtului. Sînt în pericol serios să-mi pierd inima.

– Eu sper că ai pierdut-o deja, rosti ea tare, privindu-l cum se îndreaptă spre ușă.

El se întoarse și o privi emoționat.

– Nu am pierdut-o, dar i-am dat-o unei femei ca să o păstreze.

– Și o păstrează în siguranță? întrebă Henry, fără să reușească să-și ascundă tremurul vocii.

– Da, da. Iar eu i-aș păzi ei inima și cu viața mea.

– Sper să nu se ajunga la asta.

– Și eu, dar asta nu înseamnă că n-aș fi dispus să-mi ofer inima.

Se întoarse, apoi se opri chiar înainte să iasă.

– Uneori, Hen, spuse fără să se întoarcă spre ea, mă gîndesc că mi-aș da viața și doar pentru unul dintre zîmbetele tale.”

6

Publicat în Fragmente

Fragmente #23 | Te văd (Urlet în tăcere #2) – Marina Neagu


„Întunericul continua să mă înconjoare. Mă aflam doar în compania coșmarului ce vorbise cu mine. Durerea încă îmi pulsa în coaste și orice mișcare, chiar și cea făcută de o simplă respirație, părea că o intensifică și trimitea ace în corpul pe jumătate amorțit de poziția în care mă aflam.

– O să încerc să te ajut, să îți anunț prietenii unde te afli, dar am nevoie de timp. Ești conștientă că nu toți mă vor primi cu brațele deschise, a spus în timp ce mi-a scos legătura ce îmi acoperise ochii.

Mi-am mișcat capul, încercând să-i găsesc privirea. Schimbarea bruscă a poziției a făcut ca gâtul să îmi trosnească, mi-a trimis o arsură în ceafă, amintindu-mi de locul în care am fost lovită și a început să transmită unde fierbinți de șoc pe un umăr, ca și cum ceva îmi ardea carnea din interior.

– De ce mă ajuți? am întrebat, în timp ce încercam să îmi schimb poziția, căutând să mă ridic în șezut.

– Sincer?

– Nu. Minte-mă, te rog. Mă dau în vânt după minciuni, am spus încercând să îmi mișc puțin membrele amorțite pentru a pune sângele în circulație.

– Îmi plac fetele cu simțul umorului de aici, din realitate, mi-a spus râzând.

– Și replica asta ține la ele?

A continuat să râdă.

M-a prins de un cot și m-am trezit așezată pe podea, sprijinită de peretele din spatele meu. Mâinile mi-au fost eliberate de legătura ce îmi mușcase din carne. Mii de ace au început să mă împungă pe sub piele, în timp ce sângele revenea cu viteză în venele strangulate.

– Lupta asta este între doi combatanți foarte puternici și ai cam reușit să ți-i pui pe amândoi în cap. E posibil totuși să am un avantaj, dacă îți vine mintea la cap și alegi tabăra care trebuie. În cazul în care nu o vei face, ai să constați că nimeni nu te mai poate ajuta.”

6

Publicat în Fragmente

Fragmente #22 | Aleea întunericului (Vampirii din Morganville #3) – Rachel Caine


„Era o prostie. Ei nu-i plăcea de Myrnin, nu putea să-i placă de el. Era înspăimântător și ciudat și mai încercase s-o omoare, nu o dată, ci de cel puțin două ori. Și-atunci, de ce simțea că-i vine să plângă?

– Dacă ne-am folosi de cristale? se repezi ea.

Ochii lui Myrnin se îngustară.

– Doar am învățat, insistă ea, atunci când m-ai pus să le iau. Dacă ne-am folosi de ele acum? Amândoi? Nu ne-ar ajuta?

Până să-și termine ea tirada, el deja clătina din cap.

– Claire, asta-i o nebunie. Chiar dacă ne-am continua cercetările pentru găsirea leacului, nu avem suficient timp.

– Leacul pentru boala voastră! strigă ea, simțind un brusc val de speranță, în timp ce scotocea prin rucsac în căutarea recipientului cu cristale. Nu astea sunt ce ai obținut până acum?

– Ba da. Inteligent din partea ta să descoperi asta. Numai că ideea e alta: mi-au trebuit ani de-a rândul până să-l dezvolt, și în cel mai bun caz nu oferă decât o ameliorare temporară. Până și o doză mare și-ar pierde efectul în câteva ore, pentru oricare din noi, iar consecințele, în ceea ce te privește…

– Dar dacă am reuși să găsim un leac, un leac veritabil?

– E o naivitate să credem că am putea perfecționa un astfel de leac în doar câteva ore. Nu, părerea mea e că ar fi mai bine să pleci. Am fost de-a dreptul nobil pe ziua de azi. Chiar ar fi cazul să mă lași singur, să savurez ideea asta, cât mai pot.

Privi recipientul din mâna ei și, pentru o clipă, ea avu impresia că zărește scânteia acelui interes alert care-l alimentase atât de intens la primele lor întâlniri.

– Poate, zise el, într-un târziu, dacă ți-arăt rezultatele cercetărilor, ai fi capabilă să le duci mai departe. Pentru ceilalți.

– Sam zicea că sunteți toți bolnavi. Chiar și Amelie.

Myrnin încuviință.

– Așa cum sunt eu. așa vor fi cu toții. Toți vampirii încă în viață vor suferi de asta în următorii zece ani, dacă nu oprim evoluția bolii.

Zece ani! Nu! Nu și Michael. Nu putea să stea deoparte, fără să încerce să împiedice această soartă, cel puțin pentru el.

– Amelie ne-a adus în Morganville ca să câștige timp pentru noi.”

6

 

Publicat în Fragmente

Fragmente #21 | Un tron întunecat (Trei Coroane Întunecate #2) – Kendare Blake


„- Nu a trimis ursul acela după tine, idioato! spune el.

– Poftim?

– Nimic. N-are importanță.

– Ba da. Ce vrei să spui? E clar că l-a trimis!

Mirabella își aruncă privirea spre preotesele de lângă casă și coboară vocea.

– Cine altcineva i-ar fi putut controla familiarul?

– Tu cine crezi? întreabă Billy, la fel de încet. Un alt naturalist puternic, eventual? Unul care ar fi fost la fel de motivat să-ți facă rău după ce i l-ai furat pe băiatul pe care îl iubea? Unul pentru care Arsinoe ar fi întotdeauna dispusă să mintă, adaugă el, dar când Mirabella deschide gura să vorbească, el o întrerupe. Nu îi rosti numele cu voce tare. Nici n-ar fi trebuit să-ți spun. Arsinoe o să mă omoare.

– Atunci, spune ea, în timp ce Billy începe iar să se joace cu mâncarea lui oribilă, Arsinoe nu a vrut să-mi facă rău.

– Nu. Nu a vrut. Arsinoe a crescut fiind convinsă că ea va muri. Nici nu a crezut că are pentru ce trăi. Pentru Jules, Joseph și familia Milone.

Zâmbește ușor.

– Pentru mine. Dar la ce-ți folosește să știi toate astea? Asta e legea insulei, nu? Ordinea firească. Așa că asta nu schimbă cu nimic lucrurile. […] Îmi pare rău, spune el cu blândețe. Cred că nu am încercat să văd lucrurile și prin ochii tăi. Am fost lipsit de tact.

– Nu e nimic, spune Mirabella. Ea știe c-o iubești?

Billy ridică din sprâncene.

– Cum să știe, dacă nici eu nu am știut? Nu a fost așa cum citisem prin cărți. O lovitură de trăsnet. Ochi care se caută. Priviri torturate. Cu Arsinoe a fost mai degrabă… ca atunci când cineva îți toarnă pe spate apă rece și începe să-ți placă.

– Și ea te iubește?

– Nu știu. Eu cred că e posibil.

Zâmbește.

– Sper.

– Și eu sper.

Încă o lacrimă i se prelinge pe obraz și Billy se grăbește s-o ascundă discret.

– E în regulă, spune ea. Ele vor crede că plâng pentru că tarta asta cu căpșune este oribilă.

Billy pune furculița jos, cu un aer jignit. Apoi amândoi încep să râdă.”

Sursă foto.

f.jpg

Publicat în Fragmente

Fragmente #20 | Hanoracul tău – Cristina Oțel


„Ca un prunc tatonând podeaua, eu învăț unde se află punctele mele de interes. Furnicăturile din vârfurile degetelor se intensifică, apoi ramificațiile lor taie bezna în două. Necunoscutul devine clar, cu secțiuni din amintiri și, înainte să le pot stăvili, revin furtunos.

O balerină; prizoniera unei cutii muzicale. Cioplită în poziția melodioasă, vârful poantelor pișcând scena în miniatură. Membrele superioare întinse într-un gest cutremurător de cuprindere a aerului. Constelații țâșnesc pe suprafața delicată a brațelor ca de porțelan, agățând-o de stele și de Lună, iar cerul e doar un biet spectator. Performanța grațioasă e încununată de silueta silfidă, plete vălurind în briza nocturnă. În timp ce spectacolul toarnă încântare pe corpurile cerești, fața micuței dansatoare e ferită de orice fel de emoție, o inexpresivitate imuabilă conturându-i delicatețea. Pendulează. Tălpile nu-i sunt aduse pe pământ, mâinile nu-i ating cerul.

Cu orele bătând în retragere, nu există început, ori sfârșit.”

Sursă foto.

6

Publicat în Fragmente

Fragmente #19 | Balanța puterii (Alina Marinescu #3) – Monica Ramirez


„Dintr-o dată, ceva o făcu să se oprească pe loc, un sentiment ciudat că cineva o privea cu atenție. Putea simți o pereche de ochi analizând-o din celălalt capăt al camerei de parcă ar fi vrut să-i pătrundă prin piele. Întoarse capul și privi peste umăr, stabilind contact vizual. Rămase captivă în acei ochi ce păreau că oglindesc toate licăririle lumânărilor din încăpere.

Era înalt și suplu, dar extrem de bine făcut. Părul brunet îi ajungea până la guler, dat după urechi. Bărbatul era extrem de atrăgător, cu pomeți înalți și buze pline, bine definite, ochii de un negru strălucitor conturați de gene dese. Era îmbrăcat într-un smoching negru croit impecabil ce-i scotea în evidență bazinul îngust și umerii lați. Pielea bronzată îi strălucea ușor în lumina caldă a sutelor de lumânări. Oare era conștient de felul în care o privea? Pentru că ea era extrem de conștientă de focul concentrat în privirea aceea întunecată. Necunoscutul era interesant și ademenitor, dar intuia ceva mai mult de atât. Ceva ce-ar fi putut fi. Ridică din umeri în sinea ei. N-avea timp de romantisme în mijlocul unei misiuni, nu-și putea permite să fie distrasă. Și cu toate astea, în ciuda voinței, se întrebă cine era străinul acela misterios.”

🔱🔱🔱

„Totul înmărmurise în întunericul nopții, doar din loc în loc se mai auzeau valurile izbindu-se ușor de iahturile ancorate în portul mic. Marius o privea pe Alina în timp ce dormea liniștită lângă el, atras de imaginea aceea precum o molie de flacăra unei lumânări. Sânii îi tresăreau ușor cu fiecare răsuflare, iar el trebui să-și încleșteze pumnii pentru a nu o atinge. Zâmbi în sinea lui, numai gândindu-se la asta, permițându-și să-și îmbete toate simțurile cu prezența ei.

Era perfectă. Dar cine era? Și ce putea face ca s-o protejeze? Cicatricile pe care le văzuse pe trupul ei îi dezvăluiseră că nu putea fi o femeie obișnuită. Dacă se dovea că era implicată în vreun fel cu Al’Queda, oare ar vâna-o? Închise ochii îndurerat atunci când realitatea îl izbi cu puterea unui cutremur. N-ar fi avut de ales. Brusc, realiză că singura metodă prin care o putea salva, cel puțin pentru moment, era să-i mai acorde timp. Să privească în altă parte, permițându-i să dispară, protejând-o chiar de oamenii lui, făcând ceva ce nu mai făcuse până atunci. Să mintă pentru ea. Trebuia să plece și să n-o mai vadă niciodată…”

6

Publicat în Fragmente

Fragmente #18 | Fata cu toate darurile – M. R. Carey


„Și Melanie a fost nouă pe vremuri, dar nu prea-și mai aduce aminte pentru că asta a fost demult. Înainte de apariția cuvintelor; atunci când în lume nu existau decât lucruri fără nume, iar lucrurile fără nume nu-ți pot rămâne în minte. Se estompează și dispar.

Acum are zece ani și pielea ei este asemenea prințesei din poveste: albă ca zăpada. Așa că știe că va fi frumoasă atunci când se va face mare, iar prinții vor face tot posibilul să o salveze din turn.

Presupunând, firește, că va avea un turn. Până atunci, are celula…”

„În poveștile pe care le citesc în clasă, copiii mănâncă alte lucruri – prăjituri, ciocolată, cârnați, piure, cartofi pai, dulciuri, spaghete și chiftele. (Aici) Copiii mănâncă doar viermi și doar o singură dată pe săptămână, pentru că – așa cum a explicat doamna doctor Selkirk atunci când a întrebat-o Melanie – organismul lor metabolizează proteinele într-un mod incredibil de eficient. Așa că nu au nevoie de alt fel de mâncare, nu au nevoie nici măcar de apă. Viermii le oferă tot ce au nevoie.”

„Cea mai frumoasă zi din săptămână este ziua în care la clasă vine domnișoara Justineau. Asta nu se întâmplă mereu în aceeași zi și sunt săptămâni în care nu vine deloc, dar de câte ori Melanie este adusă în clasă și o vede pe domnișoara Justineau acolo, simte cum o inundă un sentiment de fericire pură și are senzația că-i zboară inima din piept, îndreptându-se spre ceruri.”

6

Publicat în Fragmente

Fragmente #17 | Te aștept – J. Lynn/Jennifer L. Armentrout


„Culese o foaie de hârtie și își ridică privirile.
– Introducere în astronomie? Și eu tot acolo mă duceam. Grozav. Tot semestrul aveam să-l văd pe tipul pe care aproape îl omorâsem pe hol.
– Ai întârziat, am zis eu neinspirată. Îmi pare foarte rău.
Cu toate cărțile și pixurile la loc în geanta mea, el se ridică și mi-o înapoie.
– E în regulă.
Zâmbetul acela arcuit se lărgi, dând la iveală o gropiță în obrazul stâng, dar nu și pe cel drept, totuși.
– Sunt obișnuit ca fetele să se arunce pe mine.
Am clipit des, crezând că nu l-am auzit bine pe frumosul cu ochi albaștri, pentru că sigur nu spusese ceva atât de stupid. Ba spusese și nu terminase.
– Încercarea de a-mi sări în spate e nouă, totuși. Oarecum, mi-a plăcut.
Simțindu-mi obrajii în flăcări, l-am repezit brusc:
– N-am încercat să-ți sar în spate, nici să mă arunc pe tine.
– Nu? Rânjetul într-o parte rămase. Ei, ce păcat. Ar fi făcut să fie cea mai bună primă zi de școală din istorie.”

2019-01-12_121205.png

„- Deci, dacă eram urâtă, n-ai mai fi fost drăguț cu mine?
Cam se răsuci pe un picior ca să mă privească în față. Chiar și cu o treaptă mai jos, era mai înalt decât mine.
– Tot aș fi fost drăguț cu tine și dac-ai fi fost urâtă.
– OK.
Un zâmbet malițios îi flutură pe buzele pline. Își plecă fruntea și vorbi:
– Doar că nu ți-aș fi oferit niciun fursec.”

2019-01-12_121205.png

„- Așadar, pe baza experienței tale de la prima întâlnire, vrei să mai ieși și la a doua?
O senzație plăcută cocea în pieptul meu.
– La o a doua, în general?
– În general.
Am ridicat din umeri și apoi am gustat și eu din ciocolata mea.
– Ei bine, asta a fost o primă întâlnire foarte bună. Dacă a doua întâlnire ar fi la fel ca asta, atunci cred că aș vrea.
– Hmm. Cu oricine sau… ?
Mi-am coborât ochii.
– Nu cu oricine.
– Deci ar trebui să fie cineva anume?
Senzația plăcută se răspândi până în vârful degetelor.
– Cred că ar trebui să fie.
– Interesant, murmură el, luând încă o sorbitură.
Când se uită la mine, ochii lui sclipiră clar. Dumnezeule. Mă îmbătasem. Ochii sclipiseră la mine.
– Și acest cineva anume trebuie să aștepte alte două luni, dacă te invită?
Nu-mi puteam stăpâni zâmbetul, așa că am mai luat o înghițitură.
– Depinde.
– Oh.
– De dispoziția mea.”

2019-01-12_121205.png

„- Avery?
Am tresărit când mi-am auzit numele și mi-am scăpat sticla goală de bere. A zăngănit pe asfalt și s-a rostogolit sub mașina cuiva. Oops.
Cam venea cu pași mari pe alee, spre mine, cu vântul răsfirându-i șuvițele de păr ondulat pe frunte. Ce se întâmplase cu șapca? Îmi plăcea șapca. Expresia de pe fața lui mi-a răscolit măruntaiele.
– Ce mama naibii faci aici?
– Eu… mă uit la stele.
– Ce?
Se opri lângă mine și se lăsă pe vine.
– Avery, sunt vreo două grade minus. O să te îmbolnăvești iar.
Am ridicat din umeri și mi-am întors privirea.
– Tu ce faci aici?
– Te căutam pe tine, tâmpită mică.
Mi-am întors iute capul spre el și mi-am mijit ochii. Poate că erau numai două grade cu minus afară, dar tequila era caldă în burta mea și mă inflamă.
– Pardon? Tu ești aici, afară, așa că și tu ești un tâmpit, tâmpitule.
Buzele îi zvâcniră, de parcă încerca să nu zâmbească.”

6

Publicat în Fragmente

Fragmente #16 | Aleea cu licurici – Kristin Hannah


„Li se spunea fetele de pe Aleea cu licuricii! Asta a fost cu mult timp în urmă, să tot fie vreo treizeci de ani, dar acum, stând în pat şi ascultând furtuna care făcea ravagii afară, i se părea că totul s-a petrecut ieri.

Săptămâna trecută (care fusese, fără îndoială, cea mai grea din viaţa ei), îşi pierduse capacitatea de a se detaşa de amintiri, în ultimul timp, revenise mult prea des cu gândul la anul 1974; era din nou o adolescentă, care-şi începea viaţa în umbra unui război pierdut, mergând pe bicicletă alături de cea mai bună prietenă, ce părea invizibilă din cauza întunericului. Locul căpăta relevanţă doar ca punct de referinţă, dar şi-l amintea cu detalii vii; o panglică şerpuitoare de asfalt, mărginită pe ambele părţi de bălţi de apă stătută şi smârcuri mari de iarbă. înainte de întâlnirea lor, drumul părea să se înfunde; era doar un drumeag de ţară care purta numele unei insecte, pe care n-o văzuse nimeni în acest colţ sălbatic, albastru şi verde de lume.

Pe atunci, fiecare privea realitatea prin ochii celeilalte. Când stăteau împreună la poalele dealului, în loc de copaci ameninţători, băltoace de noroi şi piscuri îndepărtate acoperite de zăpadă, vedeau locurile unde vor ajunge cândva. Noaptea se furişau din casele lor învecinate şi se întâlneau pe acel drumeag de pe malurile râului Pilchuck, fumau ţigări furate, cântau versurile cântecului Billy, n-o face pe grozavul, n-o face pe grozavul şi-şi spuneau una alteia tot ce aveau pe suflet, îngemănându-şi într-atât vieţile, încât, la sfârşitul verii nimeni nu mai ştia unde se termină viaţa uneia şi unde începe a celeilalte. Pentru toţi cei care le cunoşteau erau doar Tully şi Kate şi „timp de peste treizeci de ani, prietenia lor a fost solidă, durabilă”. Poate că de-a lungul vremii muzica s-a mai schimbat, dar promisiunile făcute pe Aleea cu licurici au dăinuit.

Cele mai bune prietene pentru totdeauna.

Pe atunci, credeau că jurămintele lor vor dura, că într-o zi vor îmbătrâni şi vor sta în balansoare pe o duşumea care scârţâie, vorbind despre vieţile lor şi amuzându-se.

Ea ştia asta mai bine acum. De peste un an îşi spunea întruna că totul este în ordine, că va putea trăi în continuare fără o foarte bună prietenă. Uneori chiar ajunsese să creadă acest lucru.

Atunci, asculta muzica. Muzica lor preferată. Goodbye Yellow Brick Road, Material Girl, Bohemian Rhapsody, Purple Rain. Ieri, în timp ce-şi făcea cumpărăturile, o variantă neinspirată a melodiei You’ve got a Friend, a lui Muzak, a făcut-o să izbucnească în plâns chiar lângă raftul cu ridichi.

Dădu cearşaful la o parte şi coborî din pat cu grijă, ca să nu-l trezească pe bărbatul care dormea alături. O clipă rămase acolo, privindu-l prin întuneric. Chiar şi în somn părea încordat. Luă receptorul din furcă şi ieşi din dormitor, pe holul liniştit, care ducea spre ponton. Acolo, privi furtuna de afară şi prinse curaj. în timp ce forma numerele bine cunoscute, se întrebă ce să-i spună celei care-i fusese cea mai bună prietenă odinioară, cum să înceapă, după atâtea luni de tăcere. Am avut o săptămână proastăviaţa mea se destramă… sau simplu: Am nevoie de tine.”

8