Publicat în Fragmente

Fragmente #23 | Te văd (Urlet în tăcere #2) – Marina Neagu


„Întunericul continua să mă înconjoare. Mă aflam doar în compania coșmarului ce vorbise cu mine. Durerea încă îmi pulsa în coaste și orice mișcare, chiar și cea făcută de o simplă respirație, părea că o intensifică și trimitea ace în corpul pe jumătate amorțit de poziția în care mă aflam.

– O să încerc să te ajut, să îți anunț prietenii unde te afli, dar am nevoie de timp. Ești conștientă că nu toți mă vor primi cu brațele deschise, a spus în timp ce mi-a scos legătura ce îmi acoperise ochii.

Mi-am mișcat capul, încercând să-i găsesc privirea. Schimbarea bruscă a poziției a făcut ca gâtul să îmi trosnească, mi-a trimis o arsură în ceafă, amintindu-mi de locul în care am fost lovită și a început să transmită unde fierbinți de șoc pe un umăr, ca și cum ceva îmi ardea carnea din interior.

– De ce mă ajuți? am întrebat, în timp ce încercam să îmi schimb poziția, căutând să mă ridic în șezut.

– Sincer?

– Nu. Minte-mă, te rog. Mă dau în vânt după minciuni, am spus încercând să îmi mișc puțin membrele amorțite pentru a pune sângele în circulație.

– Îmi plac fetele cu simțul umorului de aici, din realitate, mi-a spus râzând.

– Și replica asta ține la ele?

A continuat să râdă.

M-a prins de un cot și m-am trezit așezată pe podea, sprijinită de peretele din spatele meu. Mâinile mi-au fost eliberate de legătura ce îmi mușcase din carne. Mii de ace au început să mă împungă pe sub piele, în timp ce sângele revenea cu viteză în venele strangulate.

– Lupta asta este între doi combatanți foarte puternici și ai cam reușit să ți-i pui pe amândoi în cap. E posibil totuși să am un avantaj, dacă îți vine mintea la cap și alegi tabăra care trebuie. În cazul în care nu o vei face, ai să constați că nimeni nu te mai poate ajuta.”

6

Reclame
Publicat în Fragmente

Fragmente #22 | Aleea întunericului (Vampirii din Morganville #3) – Rachel Caine


„Era o prostie. Ei nu-i plăcea de Myrnin, nu putea să-i placă de el. Era înspăimântător și ciudat și mai încercase s-o omoare, nu o dată, ci de cel puțin două ori. Și-atunci, de ce simțea că-i vine să plângă?

– Dacă ne-am folosi de cristale? se repezi ea.

Ochii lui Myrnin se îngustară.

– Doar am învățat, insistă ea, atunci când m-ai pus să le iau. Dacă ne-am folosi de ele acum? Amândoi? Nu ne-ar ajuta?

Până să-și termine ea tirada, el deja clătina din cap.

– Claire, asta-i o nebunie. Chiar dacă ne-am continua cercetările pentru găsirea leacului, nu avem suficient timp.

– Leacul pentru boala voastră! strigă ea, simțind un brusc val de speranță, în timp ce scotocea prin rucsac în căutarea recipientului cu cristale. Nu astea sunt ce ai obținut până acum?

– Ba da. Inteligent din partea ta să descoperi asta. Numai că ideea e alta: mi-au trebuit ani de-a rândul până să-l dezvolt, și în cel mai bun caz nu oferă decât o ameliorare temporară. Până și o doză mare și-ar pierde efectul în câteva ore, pentru oricare din noi, iar consecințele, în ceea ce te privește…

– Dar dacă am reuși să găsim un leac, un leac veritabil?

– E o naivitate să credem că am putea perfecționa un astfel de leac în doar câteva ore. Nu, părerea mea e că ar fi mai bine să pleci. Am fost de-a dreptul nobil pe ziua de azi. Chiar ar fi cazul să mă lași singur, să savurez ideea asta, cât mai pot.

Privi recipientul din mâna ei și, pentru o clipă, ea avu impresia că zărește scânteia acelui interes alert care-l alimentase atât de intens la primele lor întâlniri.

– Poate, zise el, într-un târziu, dacă ți-arăt rezultatele cercetărilor, ai fi capabilă să le duci mai departe. Pentru ceilalți.

– Sam zicea că sunteți toți bolnavi. Chiar și Amelie.

Myrnin încuviință.

– Așa cum sunt eu. așa vor fi cu toții. Toți vampirii încă în viață vor suferi de asta în următorii zece ani, dacă nu oprim evoluția bolii.

Zece ani! Nu! Nu și Michael. Nu putea să stea deoparte, fără să încerce să împiedice această soartă, cel puțin pentru el.

– Amelie ne-a adus în Morganville ca să câștige timp pentru noi.”

6

 

Publicat în Fragmente

Fragmente #21 | Un tron întunecat (Trei Coroane Întunecate #2) – Kendare Blake


„- Nu a trimis ursul acela după tine, idioato! spune el.

– Poftim?

– Nimic. N-are importanță.

– Ba da. Ce vrei să spui? E clar că l-a trimis!

Mirabella își aruncă privirea spre preotesele de lângă casă și coboară vocea.

– Cine altcineva i-ar fi putut controla familiarul?

– Tu cine crezi? întreabă Billy, la fel de încet. Un alt naturalist puternic, eventual? Unul care ar fi fost la fel de motivat să-ți facă rău după ce i l-ai furat pe băiatul pe care îl iubea? Unul pentru care Arsinoe ar fi întotdeauna dispusă să mintă, adaugă el, dar când Mirabella deschide gura să vorbească, el o întrerupe. Nu îi rosti numele cu voce tare. Nici n-ar fi trebuit să-ți spun. Arsinoe o să mă omoare.

– Atunci, spune ea, în timp ce Billy începe iar să se joace cu mâncarea lui oribilă, Arsinoe nu a vrut să-mi facă rău.

– Nu. Nu a vrut. Arsinoe a crescut fiind convinsă că ea va muri. Nici nu a crezut că are pentru ce trăi. Pentru Jules, Joseph și familia Milone.

Zâmbește ușor.

– Pentru mine. Dar la ce-ți folosește să știi toate astea? Asta e legea insulei, nu? Ordinea firească. Așa că asta nu schimbă cu nimic lucrurile. […] Îmi pare rău, spune el cu blândețe. Cred că nu am încercat să văd lucrurile și prin ochii tăi. Am fost lipsit de tact.

– Nu e nimic, spune Mirabella. Ea știe c-o iubești?

Billy ridică din sprâncene.

– Cum să știe, dacă nici eu nu am știut? Nu a fost așa cum citisem prin cărți. O lovitură de trăsnet. Ochi care se caută. Priviri torturate. Cu Arsinoe a fost mai degrabă… ca atunci când cineva îți toarnă pe spate apă rece și începe să-ți placă.

– Și ea te iubește?

– Nu știu. Eu cred că e posibil.

Zâmbește.

– Sper.

– Și eu sper.

Încă o lacrimă i se prelinge pe obraz și Billy se grăbește s-o ascundă discret.

– E în regulă, spune ea. Ele vor crede că plâng pentru că tarta asta cu căpșune este oribilă.

Billy pune furculița jos, cu un aer jignit. Apoi amândoi încep să râdă.”

Sursă foto.

f.jpg

Publicat în Fragmente

Fragmente #20 | Hanoracul tău – Cristina Oțel


„Ca un prunc tatonând podeaua, eu învăț unde se află punctele mele de interes. Furnicăturile din vârfurile degetelor se intensifică, apoi ramificațiile lor taie bezna în două. Necunoscutul devine clar, cu secțiuni din amintiri și, înainte să le pot stăvili, revin furtunos.

O balerină; prizoniera unei cutii muzicale. Cioplită în poziția melodioasă, vârful poantelor pișcând scena în miniatură. Membrele superioare întinse într-un gest cutremurător de cuprindere a aerului. Constelații țâșnesc pe suprafața delicată a brațelor ca de porțelan, agățând-o de stele și de Lună, iar cerul e doar un biet spectator. Performanța grațioasă e încununată de silueta silfidă, plete vălurind în briza nocturnă. În timp ce spectacolul toarnă încântare pe corpurile cerești, fața micuței dansatoare e ferită de orice fel de emoție, o inexpresivitate imuabilă conturându-i delicatețea. Pendulează. Tălpile nu-i sunt aduse pe pământ, mâinile nu-i ating cerul.

Cu orele bătând în retragere, nu există început, ori sfârșit.”

Sursă foto.

6

Publicat în Fragmente

Fragmente #19 | Balanța puterii (Alina Marinescu #3) – Monica Ramirez


„Dintr-o dată, ceva o făcu să se oprească pe loc, un sentiment ciudat că cineva o privea cu atenție. Putea simți o pereche de ochi analizând-o din celălalt capăt al camerei de parcă ar fi vrut să-i pătrundă prin piele. Întoarse capul și privi peste umăr, stabilind contact vizual. Rămase captivă în acei ochi ce păreau că oglindesc toate licăririle lumânărilor din încăpere.

Era înalt și suplu, dar extrem de bine făcut. Părul brunet îi ajungea până la guler, dat după urechi. Bărbatul era extrem de atrăgător, cu pomeți înalți și buze pline, bine definite, ochii de un negru strălucitor conturați de gene dese. Era îmbrăcat într-un smoching negru croit impecabil ce-i scotea în evidență bazinul îngust și umerii lați. Pielea bronzată îi strălucea ușor în lumina caldă a sutelor de lumânări. Oare era conștient de felul în care o privea? Pentru că ea era extrem de conștientă de focul concentrat în privirea aceea întunecată. Necunoscutul era interesant și ademenitor, dar intuia ceva mai mult de atât. Ceva ce-ar fi putut fi. Ridică din umeri în sinea ei. N-avea timp de romantisme în mijlocul unei misiuni, nu-și putea permite să fie distrasă. Și cu toate astea, în ciuda voinței, se întrebă cine era străinul acela misterios.”

🔱🔱🔱

„Totul înmărmurise în întunericul nopții, doar din loc în loc se mai auzeau valurile izbindu-se ușor de iahturile ancorate în portul mic. Marius o privea pe Alina în timp ce dormea liniștită lângă el, atras de imaginea aceea precum o molie de flacăra unei lumânări. Sânii îi tresăreau ușor cu fiecare răsuflare, iar el trebui să-și încleșteze pumnii pentru a nu o atinge. Zâmbi în sinea lui, numai gândindu-se la asta, permițându-și să-și îmbete toate simțurile cu prezența ei.

Era perfectă. Dar cine era? Și ce putea face ca s-o protejeze? Cicatricile pe care le văzuse pe trupul ei îi dezvăluiseră că nu putea fi o femeie obișnuită. Dacă se dovea că era implicată în vreun fel cu Al’Queda, oare ar vâna-o? Închise ochii îndurerat atunci când realitatea îl izbi cu puterea unui cutremur. N-ar fi avut de ales. Brusc, realiză că singura metodă prin care o putea salva, cel puțin pentru moment, era să-i mai acorde timp. Să privească în altă parte, permițându-i să dispară, protejând-o chiar de oamenii lui, făcând ceva ce nu mai făcuse până atunci. Să mintă pentru ea. Trebuia să plece și să n-o mai vadă niciodată…”

6

Publicat în Fragmente

Fragmente #18 | Fata cu toate darurile – M. R. Carey


„Și Melanie a fost nouă pe vremuri, dar nu prea-și mai aduce aminte pentru că asta a fost demult. Înainte de apariția cuvintelor; atunci când în lume nu existau decât lucruri fără nume, iar lucrurile fără nume nu-ți pot rămâne în minte. Se estompează și dispar.

Acum are zece ani și pielea ei este asemenea prințesei din poveste: albă ca zăpada. Așa că știe că va fi frumoasă atunci când se va face mare, iar prinții vor face tot posibilul să o salveze din turn.

Presupunând, firește, că va avea un turn. Până atunci, are celula…”

„În poveștile pe care le citesc în clasă, copiii mănâncă alte lucruri – prăjituri, ciocolată, cârnați, piure, cartofi pai, dulciuri, spaghete și chiftele. (Aici) Copiii mănâncă doar viermi și doar o singură dată pe săptămână, pentru că – așa cum a explicat doamna doctor Selkirk atunci când a întrebat-o Melanie – organismul lor metabolizează proteinele într-un mod incredibil de eficient. Așa că nu au nevoie de alt fel de mâncare, nu au nevoie nici măcar de apă. Viermii le oferă tot ce au nevoie.”

„Cea mai frumoasă zi din săptămână este ziua în care la clasă vine domnișoara Justineau. Asta nu se întâmplă mereu în aceeași zi și sunt săptămâni în care nu vine deloc, dar de câte ori Melanie este adusă în clasă și o vede pe domnișoara Justineau acolo, simte cum o inundă un sentiment de fericire pură și are senzația că-i zboară inima din piept, îndreptându-se spre ceruri.”

6

Publicat în Fragmente

Fragmente #17 | Te aștept – J. Lynn/Jennifer L. Armentrout


„Culese o foaie de hârtie și își ridică privirile.
– Introducere în astronomie? Și eu tot acolo mă duceam. Grozav. Tot semestrul aveam să-l văd pe tipul pe care aproape îl omorâsem pe hol.
– Ai întârziat, am zis eu neinspirată. Îmi pare foarte rău.
Cu toate cărțile și pixurile la loc în geanta mea, el se ridică și mi-o înapoie.
– E în regulă.
Zâmbetul acela arcuit se lărgi, dând la iveală o gropiță în obrazul stâng, dar nu și pe cel drept, totuși.
– Sunt obișnuit ca fetele să se arunce pe mine.
Am clipit des, crezând că nu l-am auzit bine pe frumosul cu ochi albaștri, pentru că sigur nu spusese ceva atât de stupid. Ba spusese și nu terminase.
– Încercarea de a-mi sări în spate e nouă, totuși. Oarecum, mi-a plăcut.
Simțindu-mi obrajii în flăcări, l-am repezit brusc:
– N-am încercat să-ți sar în spate, nici să mă arunc pe tine.
– Nu? Rânjetul într-o parte rămase. Ei, ce păcat. Ar fi făcut să fie cea mai bună primă zi de școală din istorie.”

2019-01-12_121205.png

„- Deci, dacă eram urâtă, n-ai mai fi fost drăguț cu mine?
Cam se răsuci pe un picior ca să mă privească în față. Chiar și cu o treaptă mai jos, era mai înalt decât mine.
– Tot aș fi fost drăguț cu tine și dac-ai fi fost urâtă.
– OK.
Un zâmbet malițios îi flutură pe buzele pline. Își plecă fruntea și vorbi:
– Doar că nu ți-aș fi oferit niciun fursec.”

2019-01-12_121205.png

„- Așadar, pe baza experienței tale de la prima întâlnire, vrei să mai ieși și la a doua?
O senzație plăcută cocea în pieptul meu.
– La o a doua, în general?
– În general.
Am ridicat din umeri și apoi am gustat și eu din ciocolata mea.
– Ei bine, asta a fost o primă întâlnire foarte bună. Dacă a doua întâlnire ar fi la fel ca asta, atunci cred că aș vrea.
– Hmm. Cu oricine sau… ?
Mi-am coborât ochii.
– Nu cu oricine.
– Deci ar trebui să fie cineva anume?
Senzația plăcută se răspândi până în vârful degetelor.
– Cred că ar trebui să fie.
– Interesant, murmură el, luând încă o sorbitură.
Când se uită la mine, ochii lui sclipiră clar. Dumnezeule. Mă îmbătasem. Ochii sclipiseră la mine.
– Și acest cineva anume trebuie să aștepte alte două luni, dacă te invită?
Nu-mi puteam stăpâni zâmbetul, așa că am mai luat o înghițitură.
– Depinde.
– Oh.
– De dispoziția mea.”

2019-01-12_121205.png

„- Avery?
Am tresărit când mi-am auzit numele și mi-am scăpat sticla goală de bere. A zăngănit pe asfalt și s-a rostogolit sub mașina cuiva. Oops.
Cam venea cu pași mari pe alee, spre mine, cu vântul răsfirându-i șuvițele de păr ondulat pe frunte. Ce se întâmplase cu șapca? Îmi plăcea șapca. Expresia de pe fața lui mi-a răscolit măruntaiele.
– Ce mama naibii faci aici?
– Eu… mă uit la stele.
– Ce?
Se opri lângă mine și se lăsă pe vine.
– Avery, sunt vreo două grade minus. O să te îmbolnăvești iar.
Am ridicat din umeri și mi-am întors privirea.
– Tu ce faci aici?
– Te căutam pe tine, tâmpită mică.
Mi-am întors iute capul spre el și mi-am mijit ochii. Poate că erau numai două grade cu minus afară, dar tequila era caldă în burta mea și mă inflamă.
– Pardon? Tu ești aici, afară, așa că și tu ești un tâmpit, tâmpitule.
Buzele îi zvâcniră, de parcă încerca să nu zâmbească.”

6

Publicat în Fragmente

Fragmente #16 | Aleea cu licurici – Kristin Hannah


„Li se spunea fetele de pe Aleea cu licuricii! Asta a fost cu mult timp în urmă, să tot fie vreo treizeci de ani, dar acum, stând în pat şi ascultând furtuna care făcea ravagii afară, i se părea că totul s-a petrecut ieri.

Săptămâna trecută (care fusese, fără îndoială, cea mai grea din viaţa ei), îşi pierduse capacitatea de a se detaşa de amintiri, în ultimul timp, revenise mult prea des cu gândul la anul 1974; era din nou o adolescentă, care-şi începea viaţa în umbra unui război pierdut, mergând pe bicicletă alături de cea mai bună prietenă, ce părea invizibilă din cauza întunericului. Locul căpăta relevanţă doar ca punct de referinţă, dar şi-l amintea cu detalii vii; o panglică şerpuitoare de asfalt, mărginită pe ambele părţi de bălţi de apă stătută şi smârcuri mari de iarbă. înainte de întâlnirea lor, drumul părea să se înfunde; era doar un drumeag de ţară care purta numele unei insecte, pe care n-o văzuse nimeni în acest colţ sălbatic, albastru şi verde de lume.

Pe atunci, fiecare privea realitatea prin ochii celeilalte. Când stăteau împreună la poalele dealului, în loc de copaci ameninţători, băltoace de noroi şi piscuri îndepărtate acoperite de zăpadă, vedeau locurile unde vor ajunge cândva. Noaptea se furişau din casele lor învecinate şi se întâlneau pe acel drumeag de pe malurile râului Pilchuck, fumau ţigări furate, cântau versurile cântecului Billy, n-o face pe grozavul, n-o face pe grozavul şi-şi spuneau una alteia tot ce aveau pe suflet, îngemănându-şi într-atât vieţile, încât, la sfârşitul verii nimeni nu mai ştia unde se termină viaţa uneia şi unde începe a celeilalte. Pentru toţi cei care le cunoşteau erau doar Tully şi Kate şi „timp de peste treizeci de ani, prietenia lor a fost solidă, durabilă”. Poate că de-a lungul vremii muzica s-a mai schimbat, dar promisiunile făcute pe Aleea cu licurici au dăinuit.

Cele mai bune prietene pentru totdeauna.

Pe atunci, credeau că jurămintele lor vor dura, că într-o zi vor îmbătrâni şi vor sta în balansoare pe o duşumea care scârţâie, vorbind despre vieţile lor şi amuzându-se.

Ea ştia asta mai bine acum. De peste un an îşi spunea întruna că totul este în ordine, că va putea trăi în continuare fără o foarte bună prietenă. Uneori chiar ajunsese să creadă acest lucru.

Atunci, asculta muzica. Muzica lor preferată. Goodbye Yellow Brick Road, Material Girl, Bohemian Rhapsody, Purple Rain. Ieri, în timp ce-şi făcea cumpărăturile, o variantă neinspirată a melodiei You’ve got a Friend, a lui Muzak, a făcut-o să izbucnească în plâns chiar lângă raftul cu ridichi.

Dădu cearşaful la o parte şi coborî din pat cu grijă, ca să nu-l trezească pe bărbatul care dormea alături. O clipă rămase acolo, privindu-l prin întuneric. Chiar şi în somn părea încordat. Luă receptorul din furcă şi ieşi din dormitor, pe holul liniştit, care ducea spre ponton. Acolo, privi furtuna de afară şi prinse curaj. în timp ce forma numerele bine cunoscute, se întrebă ce să-i spună celei care-i fusese cea mai bună prietenă odinioară, cum să înceapă, după atâtea luni de tăcere. Am avut o săptămână proastăviaţa mea se destramă… sau simplu: Am nevoie de tine.”

8

Publicat în Fragmente

Fragmente #15 | al nostru este cerul – Luke Allnutt


„Când sunt pe afară și mă plimb pe dunele de nisip, sau când stau la birou și privesc marea, îmi șoptesc și mie cuvintele misterioase – al nostru este cerul, al nostru este cerul. Mă trezesc cu sunetul lor în minte și înainte să adorm le pot auzi din nou. Patru cuvinte, ca și cum ar fi o mantră, o rugăciune care mi-a fost spusă de mii de ori pe când eram copil.”

jdssks.png

Turnul Gherkin (photo)

am alergat și am intrat în lift, care a zburat în sus imediat, ca o navă spațială, iar apoi ușile s-au deschis într-o uriașă seră de sticlă, iar tu ai spus că era ca și cum ai păși direct pe cer, și cam așa era, Jack, cam așa era, pentru că puteam vedea de sus întreaga londră. ne-am plimbat prin jur, privind în toate direcțiile, ca timothy pope cu telescopul lui, și n-o să uit ziua aia niciodată, jack, cât timp voi mai trăi. râsul tău dens ca ciocolata, în timp ce dansai cu umbrele, răpăitul ploii pe sticlă.”

silhouette-clipping-path-father-son-900484.jpg

„A început să pozeze, iar coapsele lui se contorsionau, se suceau în încercarea de a găsi cea mai bună poziție. Îi plăcea să facă fotografii de la înălțime și printasem câteva dintre cele mai bune, ca să le adauge la colecția lui de lângă pat. Soarele de dimineață, surprins de la fereastra dormitorului său. Un sfârșit de săptămână în Dorset, un far albicios care se profila pe cerul movuliu. Picăturile de ploaie pe geamuri, surprinse din vârful lui Canary Warf.

Apoi s-a oprit și a rămas nemișcat pe umerii mei, și eu m-am gândit că s-a întâmplat ceva. Am privit în sus, și el era doar foarte liniștit, privea peste oraș, ca un fermier bătrân care își admiră recolta.”

jdssks.png

„Simt o nevoie uriașă să fiu din nou cu ea, să o cunosc iarăși, să descopăr cine este persoana care a devenit. Persoana care a fost înainte să o întâlnesc prima oară. Pentru că asta e iubirea. Să te simți trist că nu ai făcut parte din trecutul unei persoane. Să fi fost cu ea când spăla pensulele cu care picta, când alerga prin lanurile de floarea soarelui, când stătea la birou și făcea calcule.

Crăciunul când am mers la Suffolk la părinții ei, atunci m-a dus la locul ei secret. […] Nu cred că o iubisem vreodată mai mult ca atunci. Îmi doream s-o fi cunoscut pe când era copil, când citea cu genunchii strânși la piept, iar părul îi era luminat de razele de soare care se strecurau prin ramuri.”

8

Publicat în Fragmente

Fragmente #14 | Pentru că eu sunt, pentru că tu eşti (Nemuritor #5) – Oana Arion


„Pe la ora trei Sonja se înfiinţă în apartamentul meu, cărând vreo trei sacoşe pline cu tot felul de bunătăţi, spre încântarea Serenei care se dedică în totalitate plăcutei îndeletniciri de a le aşeza frumos în frigider.
– Ce-i cu toate astea?
– Sor-ta m-a sunat şi mi-a spus că e cod roşu.
– Cod…ce?
– Întâlnire între fete.
– Ok… .
Serena se întoarse spre noi, ronţăind o bucată de caşcaval. Arăta de parcă tocmai primise cel mai frumos cadou din viaţa ei. Sincer, îmi venea să îi spun că era doar o simplă bucată de brânză, dar nu voiam să îi stric cheful.
– Ascultă, tu te-ai mutat în Wind’s Cross? am întrebat-o eu pe Sonja.
– Nu, dar am concediu, iar Ian m-a invitat să rămân la Trei Stejari.
– Şi ai rămas? am făcut eu ochii mari, gândul zburându-mi intantaneu la Anais, iubita vikingului.
– Ei, vrei să mă omoare vrăjitoarea în somn? râse Sonja. Nu, mi-am luat o cameră la President.
– Crăciunul este în trei zile.
– Invitaţia era full-option, cu Crăciun inclus. În plus, nu am rude. Pentru mine sărbătoarea asta înseamnă maraton de filme sau o vacanţă în Bali, la soare. O schimbare este binevenită.
Am făcut cafea şi ne-am aşezat la masă din bucătărie, având în faţă câte o cană în care turnasem şi puţin brandy. Păstrasem şi în noua casă obiceiul sticlei pentru prăjituri, adică o sticlă de brandy sau de cognac al cărei conţinut îl foloseam ca să mă încălzesc în zilele în care veneam îngheţată de afară sau ca să dau o aromă specială cafelei din când în când. Le povestisem Sonjei şi Serenei istoria sticlei pentru prăjituri, iar ele se amuzaseră copios.
Apoi, nu ştiu cum, am ajuns să vorbim despre Coquette. Elfiţa regreta că nu apucase să vadă cafeneaua. Sonja îi explicase cum luase foc în noaptea aia teribilă în care fosta iubita a lui Ian îşi ieşise din minţi. Îmi era bine, chiar dacă lucrurile pe care le povesteam nu erau tocmai vesele.
Pe la patru a ajuns şi Dodo, cărând în braţe un biblioraft uriaş, burduşit cu poze, liste, modele de invitaţii, mostre de şerveţele şi aşa mai departe.
– Le-am spus şi băieţilor să vină, anunţă ea. Trebuie să mă consult cu Ian. Şi cu Arrio.
Şi iată cum seara mea liniştită se transformase brusc într-o adevărată reuniune de familie. Dar nu-mi părea rău. Am hotărât să facem ceva de mâncare, astfel că în curând bucătăria impecabilă a lui Arrio arăta de parcă fusese lovită de un uragan. Din cuptor răzbătea aroma delicioasă a fripturii de vită, iar pe foc fierbeau pastele şi sosul special al Serenei.
Am aranjat masa în living, pentru că nu am fi avut loc toţi şase la masă din bucătărie. Râdeam şi glumeam, de parcă deja sosise Crăciunul, cu atmosfera sa de sărbătoare.
Un Ian mirosind a ger şi având zăpadă în păr şi pe haină intră o oră mai târziu, ducând în mâini două sticle de vin.
– Mmm, Château Mouton-Rothschild, ţopăi încântată Serena.
Eu, care nu mă pricepeam deloc la vinuri am dat uşor din cap, încercând să par entuziasmată.
– Ceva miroase minunat, zise Ian râzând, molipsit şi el probabil de atmosfera festivă.
– Fripturică, rânji Sonja. Şi un sos special, din partea elfilor.
Serena îi făcu ştrengăreşte cu ochiul.
– Cel mai bun din lume.
Şi nu se înşelase. Aşezaţi în jurul mesei, ne delectam mâncarea pregătită cu atâta drag şi trebuie să recunosc că era un dintre cele mai bune chestii pe care le mâncasem vreodată. Mai puţin Arrio, căruia îi păstrasem o bucată de carne crudă, pe care o ornasem cu felii de morcov şi de ardei roşu, pentru impresia artistică. La care, apropo, am primit din partea lui nota zece.

   Toată lumea râdea aseară, de parcă pe lume nu existau lucruri rele, lucruri de care să te temi. Chiar şi Ian, atât de serios de obicei, a glumit şi a râs cu poftă. Pare mai tânăr atunci când râde, iar ochii îi strălucesc.
   Dodo ne-a înnebunit pe toţi cu lista invitaţilor.
   „Nu înţeleg de ce trebuie să stea ăştia doi la mese diferite” Consulta, împreună cu Arrio amplasamentul în sala de bal.
   „Pentru că nu poţi să pui o kitsune lângă un vârcolac, ar sări la bătaie după cinci minute.”
   „Ce-i aia kitsune?”
   „Un invitat cu probleme.”
Serena i-a povestit Sonjei despre puterile elfilor, apoi, ca demonstraţie practică a hipnotizat-o, făcând-o să se transforme în pisică. O pisica mare şi tărcată, cu blană pufoasă şi ochi turcoaz. A fost pentru prima oară în viaţa mea când am asistat la aşa ceva. Spectaculos şi înfricoşător în egală măsură. Apoi Sonja-mâţa a fugit în dormitor, de unde a strigat, încântată peste măsură, că are nevoie de haine. Cât de tare!
   Mai stau puţin şi mă duc să mă culc. Arrio a ieşit. Habar nu am pe unde umblă şi conform înţelegerii nu îl întreb niciodată cum şi cu cine se hrăneşte.
   A fost o zi bună. Întâlnirea cu Saint Germain şi surpriza pe care o are pentru Arrio m-au lăsat fără cuvinte.
   Au mai rămas şase zile. Şi ninge din nou. Alb…”

small-8508-5bfadaea60437