Publicat în Fragmente

Fragmente #15 | al nostru este cerul – Luke Allnutt


„Când sunt pe afară și mă plimb pe dunele de nisip, sau când stau la birou și privesc marea, îmi șoptesc și mie cuvintele misterioase – al nostru este cerul, al nostru este cerul. Mă trezesc cu sunetul lor în minte și înainte să adorm le pot auzi din nou. Patru cuvinte, ca și cum ar fi o mantră, o rugăciune care mi-a fost spusă de mii de ori pe când eram copil.”

jdssks.png

Turnul Gherkin (photo)

am alergat și am intrat în lift, care a zburat în sus imediat, ca o navă spațială, iar apoi ușile s-au deschis într-o uriașă seră de sticlă, iar tu ai spus că era ca și cum ai păși direct pe cer, și cam așa era, Jack, cam așa era, pentru că puteam vedea de sus întreaga londră. ne-am plimbat prin jur, privind în toate direcțiile, ca timothy pope cu telescopul lui, și n-o să uit ziua aia niciodată, jack, cât timp voi mai trăi. râsul tău dens ca ciocolata, în timp ce dansai cu umbrele, răpăitul ploii pe sticlă.”

silhouette-clipping-path-father-son-900484.jpg

„A început să pozeze, iar coapsele lui se contorsionau, se suceau în încercarea de a găsi cea mai bună poziție. Îi plăcea să facă fotografii de la înălțime și printasem câteva dintre cele mai bune, ca să le adauge la colecția lui de lângă pat. Soarele de dimineață, surprins de la fereastra dormitorului său. Un sfârșit de săptămână în Dorset, un far albicios care se profila pe cerul movuliu. Picăturile de ploaie pe geamuri, surprinse din vârful lui Canary Warf.

Apoi s-a oprit și a rămas nemișcat pe umerii mei, și eu m-am gândit că s-a întâmplat ceva. Am privit în sus, și el era doar foarte liniștit, privea peste oraș, ca un fermier bătrân care își admiră recolta.”

jdssks.png

„Simt o nevoie uriașă să fiu din nou cu ea, să o cunosc iarăși, să descopăr cine este persoana care a devenit. Persoana care a fost înainte să o întâlnesc prima oară. Pentru că asta e iubirea. Să te simți trist că nu ai făcut parte din trecutul unei persoane. Să fi fost cu ea când spăla pensulele cu care picta, când alerga prin lanurile de floarea soarelui, când stătea la birou și făcea calcule.

Crăciunul când am mers la Suffolk la părinții ei, atunci m-a dus la locul ei secret. […] Nu cred că o iubisem vreodată mai mult ca atunci. Îmi doream s-o fi cunoscut pe când era copil, când citea cu genunchii strânși la piept, iar părul îi era luminat de razele de soare care se strecurau prin ramuri.”

8

Reclame
Publicat în Fragmente

Fragmente #14 | Pentru că eu sunt, pentru că tu eşti (Nemuritor #5) – Oana Arion


„Pe la ora trei Sonja se înfiinţă în apartamentul meu, cărând vreo trei sacoşe pline cu tot felul de bunătăţi, spre încântarea Serenei care se dedică în totalitate plăcutei îndeletniciri de a le aşeza frumos în frigider.
– Ce-i cu toate astea?
– Sor-ta m-a sunat şi mi-a spus că e cod roşu.
– Cod…ce?
– Întâlnire între fete.
– Ok… .
Serena se întoarse spre noi, ronţăind o bucată de caşcaval. Arăta de parcă tocmai primise cel mai frumos cadou din viaţa ei. Sincer, îmi venea să îi spun că era doar o simplă bucată de brânză, dar nu voiam să îi stric cheful.
– Ascultă, tu te-ai mutat în Wind’s Cross? am întrebat-o eu pe Sonja.
– Nu, dar am concediu, iar Ian m-a invitat să rămân la Trei Stejari.
– Şi ai rămas? am făcut eu ochii mari, gândul zburându-mi intantaneu la Anais, iubita vikingului.
– Ei, vrei să mă omoare vrăjitoarea în somn? râse Sonja. Nu, mi-am luat o cameră la President.
– Crăciunul este în trei zile.
– Invitaţia era full-option, cu Crăciun inclus. În plus, nu am rude. Pentru mine sărbătoarea asta înseamnă maraton de filme sau o vacanţă în Bali, la soare. O schimbare este binevenită.
Am făcut cafea şi ne-am aşezat la masă din bucătărie, având în faţă câte o cană în care turnasem şi puţin brandy. Păstrasem şi în noua casă obiceiul sticlei pentru prăjituri, adică o sticlă de brandy sau de cognac al cărei conţinut îl foloseam ca să mă încălzesc în zilele în care veneam îngheţată de afară sau ca să dau o aromă specială cafelei din când în când. Le povestisem Sonjei şi Serenei istoria sticlei pentru prăjituri, iar ele se amuzaseră copios.
Apoi, nu ştiu cum, am ajuns să vorbim despre Coquette. Elfiţa regreta că nu apucase să vadă cafeneaua. Sonja îi explicase cum luase foc în noaptea aia teribilă în care fosta iubita a lui Ian îşi ieşise din minţi. Îmi era bine, chiar dacă lucrurile pe care le povesteam nu erau tocmai vesele.
Pe la patru a ajuns şi Dodo, cărând în braţe un biblioraft uriaş, burduşit cu poze, liste, modele de invitaţii, mostre de şerveţele şi aşa mai departe.
– Le-am spus şi băieţilor să vină, anunţă ea. Trebuie să mă consult cu Ian. Şi cu Arrio.
Şi iată cum seara mea liniştită se transformase brusc într-o adevărată reuniune de familie. Dar nu-mi părea rău. Am hotărât să facem ceva de mâncare, astfel că în curând bucătăria impecabilă a lui Arrio arăta de parcă fusese lovită de un uragan. Din cuptor răzbătea aroma delicioasă a fripturii de vită, iar pe foc fierbeau pastele şi sosul special al Serenei.
Am aranjat masa în living, pentru că nu am fi avut loc toţi şase la masă din bucătărie. Râdeam şi glumeam, de parcă deja sosise Crăciunul, cu atmosfera sa de sărbătoare.
Un Ian mirosind a ger şi având zăpadă în păr şi pe haină intră o oră mai târziu, ducând în mâini două sticle de vin.
– Mmm, Château Mouton-Rothschild, ţopăi încântată Serena.
Eu, care nu mă pricepeam deloc la vinuri am dat uşor din cap, încercând să par entuziasmată.
– Ceva miroase minunat, zise Ian râzând, molipsit şi el probabil de atmosfera festivă.
– Fripturică, rânji Sonja. Şi un sos special, din partea elfilor.
Serena îi făcu ştrengăreşte cu ochiul.
– Cel mai bun din lume.
Şi nu se înşelase. Aşezaţi în jurul mesei, ne delectam mâncarea pregătită cu atâta drag şi trebuie să recunosc că era un dintre cele mai bune chestii pe care le mâncasem vreodată. Mai puţin Arrio, căruia îi păstrasem o bucată de carne crudă, pe care o ornasem cu felii de morcov şi de ardei roşu, pentru impresia artistică. La care, apropo, am primit din partea lui nota zece.

   Toată lumea râdea aseară, de parcă pe lume nu existau lucruri rele, lucruri de care să te temi. Chiar şi Ian, atât de serios de obicei, a glumit şi a râs cu poftă. Pare mai tânăr atunci când râde, iar ochii îi strălucesc.
   Dodo ne-a înnebunit pe toţi cu lista invitaţilor.
   „Nu înţeleg de ce trebuie să stea ăştia doi la mese diferite” Consulta, împreună cu Arrio amplasamentul în sala de bal.
   „Pentru că nu poţi să pui o kitsune lângă un vârcolac, ar sări la bătaie după cinci minute.”
   „Ce-i aia kitsune?”
   „Un invitat cu probleme.”
Serena i-a povestit Sonjei despre puterile elfilor, apoi, ca demonstraţie practică a hipnotizat-o, făcând-o să se transforme în pisică. O pisica mare şi tărcată, cu blană pufoasă şi ochi turcoaz. A fost pentru prima oară în viaţa mea când am asistat la aşa ceva. Spectaculos şi înfricoşător în egală măsură. Apoi Sonja-mâţa a fugit în dormitor, de unde a strigat, încântată peste măsură, că are nevoie de haine. Cât de tare!
   Mai stau puţin şi mă duc să mă culc. Arrio a ieşit. Habar nu am pe unde umblă şi conform înţelegerii nu îl întreb niciodată cum şi cu cine se hrăneşte.
   A fost o zi bună. Întâlnirea cu Saint Germain şi surpriza pe care o are pentru Arrio m-au lăsat fără cuvinte.
   Au mai rămas şase zile. Şi ninge din nou. Alb…”

small-8508-5bfadaea60437

Publicat în Fragmente

Fragmente #13 | Râurile din Londra (Peter Grant #1) – Ben Aaronovitch


„Nu îi spui patronului tău că ai nevoie de o conexiune bună, de preferință prin cablu, pentru că vrei să te uiți la fotbal. Îi spui că ai nevoie de internet ca să poți accesa direct HOLMES, în loc să fie nevoie să te bazezi tot timpul pe Lesley May. Programul de fotbal, filmele și consolele de jocuri multiplayer sunt simple beneficii întâmplătoare și colaterale.
– Asta ar implica trecerea fizică a unui cablu prin Bizarerie? a întrebat Nightingale atunci când am adus în discuție subiectul, în timpul unei ore de practică în laborator.
– D-asta i se zice cablu, am spus.
– Mâna stângă, a zis Nightingale, iar eu m-am conformat cu diligență, producând o luminență cu mâna mea stângă.
– Menține-o, a zis Nightingale. Nu putem permite ca ceva fizic să intre în clădire.
Ajunsesem în punctul în care puteam să port o discuție în timp ce mențineam mingea de lumină în palmă, deși era un chin să fac să pară ca ceva simplu, așa cum o făceam atunci.
– De ce nu?
– Există o serie de protecții țesute în jurul clădirii, a spus Nightingale. Au fost puse ultima dată după ce în 1941 au fost instalate noile linii telefonice. Dacă introducem alte conexiuni fizice dinspre exterior, ar putea crea o verigă slabă.
Am încetat să mă mai prefac indiferent și m-am concentrat la a menține luminența. Am fost ușurat atunci când Nightingale mi-a spus că pot să mă opresc.
– Bun, a zis. Cred că ești suficient de pregătit ca să treci la următoarea formă.
Am dat drumul la glob și mi-am tras răsuflarea. Nightingale s-a dus la masa alăturată, unde îmi dezasamblasem vechiul meu telefon mobil și pregătisem un microscop pe care îl găsisem într-o cutie de mahon în unul dintre rafturile de depozitare.
A atins tubul de alamă și lac negru.
– Știi ce e asta? a întrebat.
– Un microscop original Charles Perry nr. 5, am spus. Am căutat pe internet. Construit în 1932.
Nightingale a încuviințat și s-a aplecat să examineze măruntaiele telefonului meu.
– Crezi că magia e de vină? a întrebat.
– Sunt convins că magia e de vină, am zis. Doar că nu știu cum și de ce.
Nightingale a părut nemulțumit.
– Peter, a zis. Nu ești primul ucenic care să aibă o minte iscoditoare, însă asta nu vreau să stea în calea îndatoririlor tale.
– Da, domnule Inspector, am spus. O să mă rezum la timpul meu liber.
– Mai bine ai sugera fosta casă a intendenței, a zis Nightingale.
– Inspectore?
– Pentru acea conexiune prin cablu, a zis Nightingale. Protecțiile agresive aveau tendința de a deranja caii, așa că s-a sărit peste casa intendenței. Sunt sigur că conexiunea asta a ta prin cablu o să fie foarte utilă.
– Da, domnul Inspector.
– Pentru toate tipurile de divertisment, a continuat Nightingale.
– Domnul Inspector.
– Așa, a zis Nightingale. Următoarea formă – Impello.”

Foto: Bouverland (Pinterest/Deviant Art)

8

Publicat în Fragmente

Fragmente #12 | Steaua secretă (Stelele din Mithra #3) – Nora Roberts


    “Verdictul fusese sinucidere, deși apropiații ei insistaseră că nu consumase niciodată droguri. Fusese extraordinar de disciplinată în ceea ce privea corpul ei. DeVane fusese interogat și în această chestiune, dar numai formal. Cinase la Casa Albă chiar la ora la care tânăra balerină intrase în comă și apoi murise. Totuși, Seth și detectivul italian conveniră că era, într-adevăr, o coincidență fascinantă.
    „Un colecționar”, se gândi Seth, stingând lumina. Un achizitor de lucruri frumoase și de femei frumoase. De asemenea, un bărbat care ar plăti dublul valorii unui smarald pentru a avea în posesie o legendă. Avea să vadă câte alte fire mai putea să lege, și hotărî că urma să poarte o discuție oficială cu ambasadorul.
    Intră în living și dădu să apese întrerupătorul din apropiere, dar o văzu pe Grace ghemuită pe canapea. Presupusese că plecase acasă. Dar era strânsă ghem, protejată, pe canapeaua lui, dormind. „Ce naiba căuta aici?” se întrebă Seth. „Te așteaptă pe tine. Exact cum a spus că va face.” Așa cum nici o femeie nu îl așteptase înainte. Așa cum își dorise să nu-l aștepte nici o femeie.
    Emoția îi răsună puternic în piept, îi inundă inima. Dragostea asta irațională îl distrugea, își dădu seama. Inima lui nu era în siguranță aici, nici măcar nu mai era a lui. O voia înapoi, își dorea cu disperare să fie capabil să se răsucească pe călcâie, să o părăsească și să se întoarcă înapoi la viața lui.
    Îl îngrozea faptul că nu făcea acest lucru. Nu putea.
    Era sigur că ea avea să se plictisească în curând, să-și piardă interesul față de o relație pe care el o considera alimentată de-un impuls de moment și de sex din partea ei. Oare ea avea să plece pur și simplu sau avea să pună capăt relației cu eleganță? A doua variantă, hotărî el. Așa îi stătea ei în fire. Ea nu era, după cum își dorise el odată să creadă, dură, rece sau prevăzătoare. Avea o inimă foarte generoasă, dar el credea că avea și o inimă nestatornică.”
8
Publicat în Fragmente

Fragmente #11 | Lumina iubirii – Jay Asher


„Semiluna atârnă deasupra casei noastre. Mă uit pe fereastra camerei mele de la etaj și văd dealurile învăluite în întuneric. Când eram mică, stăteam aici și mă prefăceam că sunt căpitanul unui vas care privește pe timp de noapte oceanul, ale cărui valuri sunt adesea mai negre decât cerul înstelat de deasupra.

Această imagine rămâne constantă în fiecare an din pricina modului în care rotim recoltarea. Pentru fiecare pom tăiat, lăsăm cinci în pământ și plantăm un alt puiet în locul lui. În șase ani, toți acești pomi vor fi expediați în toată țara pentru a sta în case drept cel mai important obiect al sărbătorilor.

Din această cauză, sărbătorile mele au parte de tradiții diferite. În ajunul Zilei Recunoștinței, mama și cu mine pornim cu mașina spre sud și ne întâlnim cu tata. Apoi, luăm masa de Ziua Recunoștinței cu Heather și familia ei. În ziua următoare, începem să vindem pomii de dimineață până seara și nu ne mai oprim până în Ajunul Crăciunului. În acea seară, extenuați, fiecare dintre noi primește câte un mic cadou. Nu e loc pentru mai multe daruri în rulotă noastră argintie Airstream – casa-noastră-atunci-când-suntem-departe-de-casă.

Casa noastră a fost construită în anii 1930. Din cauza podelelor și scărilor vechi de lemn, e imposibil să poți să cobori din pat în toiul nopții fără să faci zgomot, dar mă țin aproape de porțiunea cea mai puțin scârțâitoare a treptelor. Mai am doar trei trepte până la podeaua bucătăriei, când mama îmi strigă din living:

– Sierra, trebuie să dormi măcar câteva ore.

Ori de câte ori tata nu e aici, mama adoarme pe canapea, cu televizorul deschis. Partea romantică din mine vrea să creadă că în dormitorul lor se simte prea singură atunci când el e plecat. Partea non-romantică e convinsă că dormitul pe canapea o face să se simtă rebelă.

Îmi strâng halatul în jurul corpului și îmi vâr picioarele în tenișii uzați de lângă canapea. Mama cască și întinde mâna după telecomanda de pe podea. Închide televizorul și astfel se face întuneric în cameră.

Apasă pe întrerupătorul unui lampadar.

– Unde te duci?

– În seră, îi răspund. Vreau să aduc bradul aici, ca să nu-l uităm.

În loc să încărcăm bagajele în mașină de cu seară, le punem pe toate lângă ușa de la intrare, astfel încât să le mai verificam o dată înainte de plecare. Odată ajunse pe autostradă, drumul care ne așteaptă e prea lung ca să ne mai putem întoarce.

– Și pe urmă trebuie să te duci direct în pat, îmi spune mama; ea e întocmai ca mine, îmi împărtășește chinul de a nu putea să dorm dacă ceva mă îngrijorează. Altminteri, adaugă, nu te pot lăsa să conduci mâine.

Îi promit și închid ușa de la intrare, strângând și mai bine halatul în jurul meu pentru a nu lăsa aerul rece să pătrundă. În seră e cald, dar voi rămâne înăuntru numai cât să înșfac copăcelul, pe care l-am transplantat recent într-o galeată neagră din plastic. Voi pune pomul lângă bagaje și apoi Heather și cu mine îl vom planta după masa de Ziua Recunoștinței. Cu acesta vor fi șase pomi care și-au început viața ca puieți la ferma noastră și care acum vor crește pe dealul Cardinals Peak din California. Planul pentru următorul an a fost mereu să-l tăiem pe primul pe care l-am plantat și să i-l dăm familiei lui Heather.

Acesta este încă un motiv pentru care nu se poate să fie ultimele noastre sărbători.”

Praf de stele #4

Publicat în Apariţii, Fragmente

Fragment în avanpremieră din OPOZIȚIE, cartea a cincea a seriei LUX de Jennifer L. Armentrout în octombrie la Leda Edge


Carti Cu Colti

Fragment în avanpremieră din OPOZIȚIE, cartea a cincea a seriei LUX,

de Jennifer L. Armentrout, traducere de Claudia Roxana Olteanu

Image may contain: 2 people, text

Capitolul 1

KATY

Înainte, aveam eu planul ăsta pentru improbabila situație în care s-ar ajunge la chestia cu sfârșitul lumii. Era ceva cu o cățărare pe acoperiș, urlând ca apucata melodia celor de la R.E.M., „It’s the End of the World as We Know It (And I Feel Fine)”, dar viața reală e rareori așa de tare.

Chiar se întâmpla – tot ce știam noi despre lume se termina, și, la naiba, nu era deloc bine. Sau tare.

Am deschis ochii și am dat puțin la o parte perdeaua albă și subțire. M-am uitat pe geam, peste verandă, peste curtea goală, în pădurea deasă care înconjura cabana pe care Luc și-o trântise în Coeur d’Alene, orașul din Idaho al cărui nume nici nu îndrăzneam să încerc să-l pronunț sau să-l…

Vezi articolul original 3.341 de cuvinte mai mult

Publicat în Fragmente

Fragmente #10 | Nemuritoarea Starling (Emblema eternității #1) – Angela Corbett


IMG_20170830_203418

„- Îmi place compania, a spus el. Mulțumită aventurilor tale cu ATV-ul pe apă, mă voi bucura din nou de prezența ta săptămâna viitoare.

Fusese atât de hotărât în ceea ce privea pariul, încât eram curioasă ce plănuise.

– Îmi spui ce facem sâmbăta viitoare? am insistat eu.

– Nu, a răspuns el cu un zâmbet șiret.

– Nu-mi dai niciun indiciu? am întrebat.

El s-a gândit puțin, apoi m-a tachinat.

– Până la final, probabil că vei fi deja îndrăgostită de mine.

Am rămas cu gura căscată.

– Ăsta e un țel impresionant, Alex.

Nu mai fusesem niciodată îndrăgostită de nimeni.

– Vrei să punem pariu? a întrebat el.

Am mijit ochii.

– Te-am cunoscut acum o săptămână, am răspuns. Nici măcar nu știu dacă o să-mi mai placi sâmbăta viitoare, deci nici nu se pune problema să mă îndrăgostesc de tine în șapte zile.

– Ai dreptate, a fost el de acord și colțurile gurii i-au zvâcnit. Probabil că se va întâmpla mai devreme.”

8

Publicat în Fragmente

Fragmente #9 | „Cealaltă faţă a lui Aaron Manson” – Davine M. Vesco & Lexi B. Newman (a doua parte)


c0e0f2ac3747fefb580d51be6a6c61c2

„— Scuze, ai spus ceva? îl ia tipul peste picior, aplecându-se batjocuritor spre Aaron. Eram într-o conversaţie plăcută cu don’şoara asta.
— Adică, cu fata mea, îl corectează şatenul, privindu-l cu superioritate şi lăsându-mă pe mine cu gura întredeschisă.
— Pardon, ai spus cumva că e fata ta?
Asta nu are cum să se termine bine.
— Eşti surd sau care e necazul tău? contraatacă Aaron. Mai spală-te în urechi.”


„— Nu muşc, insistă el. Nici nu te ating mai jos de încheietură, mă pot jura pe… ce am mai de preţ, îşi saltă sprâncenele.
— Şi ce ai mai de preţ, mă rog?
— Dacă îţi spun, risc să mă scuipi, deci nu mai întreba. Îţi spun doar că e un organ foarte important pentru mine. Şi pentru satisfacţie. E pu…
— Am înţeles, mă reped să spun, oprindu-l.
— Voiam să spun că e puţin mai jos de brâu, dar îmi place cum gândeşti! râde el.”


„— Neadevăr grăieşti, ticălosule! Stai numai să pun mâna pe tine şi o să…
Şi “nu o să”, pentru că lipsa ochelarilor îmi afectează vederea atât de tare, încât nu văd coada lopeţii la timp şi o iau în picioare, la propriu. Cad ca un fotomodel pe scenă, de parcă pământul s-a apucat să facă flotări sub ea. Desigur, eu nu am atât noroc cât să cad pe o scenă, nicigând; cad pe iarbă, unde cu siguranţă s-au uşurat cei din The Saints.
Gâtul îmi este ok, dar nu ştiu ce să zic şi de palmele care mă ustură şi furnicăturile de la genunchi. Mi-au amorţit prea repede ca să mai simt şi durere. La naiba!
Încep să mă vait şi mă răsucesc pe o parte. În mai puţin de două secunde, aud mişcare în jurul meu, apoi două mâini care se aşază pe braţul meu. Continui să îmi ţin pleoapele închise; sunt o idioată, mi-e atât de ruşine să îl mai privesc în ochii aceia ciudaţi, încât sunt în stare să înţepenesc aici, ca un mort.
— Hopa, se aude vocea lui. Se pare că ai derapat, bineînţeles, într-un stil propriu, bombăne meditativ. Respiri? Dacă încă o faci, e un semn bun. Nu o să mori de inimă rea.
Iar eu îmi dau seama că nu e deloc bun la consolări. Sincer, nici nu mă aşteptam să fie. Nu pare genul de persoană care şi-ar arăta afecţiunea faţă de cealaltă.
— Pleacă, îi cer cu voce stinsă.
— Vrei să mă exilezi de pe teritoriul celor din banda The Saints? mă întreabă cu o uimire falsă în glas. Haide, Pisică Sălbatică, nu e vreme de bronzat.
De ce nu poate să fie şi el serios măcar pentru o secundă? Oare cer prea mult?
— Mai bine recunoaşte. Vrei să rămân aici, să îţi ţin iar capul în poală – fără să mă gândesc la alte chestii, bineînţeles –, pufăie el. Şi tu să mă chemi în somn şi să mă săruţi adânc, aşa, ca o somnambulă ce eşti.
Oh, Doamne!
— Încetează, mă smiorcăi eu. Nu am făcut aşa ceva.
Iau hotărârea pe moment să îl mint pe faţă. Nu am de gând să îi dau amploare şi să continue să se amuze pe seama mea.
Ar trebui să înceteze! Nu eram eu… eram… doar eu, somnambulă. Da, adică o parte ascunsă de-a mea. Drace!
— Oh, dar nu are rost să te ruşinezi, Ochi de Pisică, chicoteşte el. Se mai întâmplă ca atunci când dormi să dai curs fanteziilor cu mine. Pot să jur că am mai auzit de undeva că sunt cel mai bun şi că nu ar mai vrea să îi dau drumul din braţe. Aveţi dreptate. Nimănui nu i-ar plăcea să mă aibă şi apoi să mă piardă.
Egoul lui e atât de umflat încât iese din raza Terrei. Ticălosul!
— Stima ta de sine mă lasă fără aer, bombăn fără vlagă.
— Ah, deci recunoşti că te las fără aer. Ce spui tu acolo, practic face parte din mine, continuă să se flateze.”


„— Mie nici dacă îmi cumpăraţi un tanc, nu ies din ţară! mă reped să spun. Nu, nu! Vreau să mă întorc acasă, nu să mă implic şi mai mult în treaba asta. Îmi ajunge pentru toată viaţa prin ce am trecut. Asta numai azi-dimineaţă. Nici nu vreau să-mi imaginez prin ce urmează să mai trec, în caz că vin cu voi. Ceea ce nu o să fac, de altminteri.
Inspir adânc după vaga mea explicaţie. Simţeam de mult nevoia să mă descarc, cu toate că nu am spus tot ce îmi trece prin minte.
— Ştii ce am înţeles din tot ce ai spus? mă întreabă Jace încruntat. Miau-miau. Atât.”


„— Ai dreptate, oftează el. Mai bine soţ. Fost soţ, se corectează. De îndată ce ieşim din aeroport, divorţul e oficial.
— Atunci, trebuie să recunosc că a fost un mariaj scurt şi nesatisfăcător. Ar trebui să munceşti cu obiectul muncii mai mult, pentru o căsnicie fericită şi rezultate bune.
Aaron îmi aruncă o privire plictisită, răspunzându-mi sec:
— O să ţin minte pe viitor. Şi o să-i comunic şi lui Adam să-ţi regleze hormonii, că prea au prins voce în tine. Au început să cânte „O, sole mio” pe ritm de salsa.
— Foarte inventiv, domnule Miller. Ai ales opţiunea „Îmi sun un prieten pentru ajutor”?”


Se ridică din pat, apoi trage de colţul păturii şi se ghemuieşte sub ea, întorcându-mi spatele ca un needucat ce e.
— Aaron! zic cu ciudă.
— Şşt, Bliss. Dorm. Asta ar trebui să faci şi tu. Stai numai puţin.
Înşfacă telefonul de pe podea şi tastează ceva. Cu toate că sunt mai mult decât curioasă să aflu cui i-a trimis mesaj, strâng din buze, abţinându-mă.
Două minute mai târziu, uşa se izbeşte cu putere de perete şi un Dylan surescitat se sprijină de cadrul uşii.
— Îmi spui şi mie ce era atât de urgent, cât să nu suporte amânare sau ce ai mai zis tu acolo?
— Da, îţi spun, mormăie Aaron înapoi. Dar, mai întâi, stinge lumina.
Încruntat, Dylan face ce i-a spus prietenul meu nătâng.
— Gata. Mersi, frate. Acum poţi închide uşa după tine, chicoteşte el.
Serios? Pentru asta l-a chemat pe Dylan aici? Ca să-i stingă lumina? Dar ce, lui îi cad picioarele dacă se deplasează?

Sursa pozei: pinterest.com
Fragmente preluate de la autoare.

8

Publicat în Fragmente

Fragmente #8 | Camere de hotel – Anda Docea


78ef82e77a9b5409ff4e2655e733e55b

„Un optimist ar fi de părere că, pentru două persoane menite să rămână împreună, destinul va găsi mereu o cale. Eu însă cred că sincronizarea e totul. Că trebuie să vorbeşti, să te mişti, să fii atent, să nu scapi momentul. Se duce şi povestea odată cu el, ca nisipul printre degete. Iar viața nu devine altceva decât o succesiune de vorbe rămase nerostite şi de fapte uitate nefăcute.”

„Nu mai pot privi spre nimeni cu stele-n ochi. Şi cred că am greşit, nu demult, când am afirmat că s-au schimbat doar cifrele care-mi compun vârsta, nu şi eu. Schimbarea (sau vârsta) din mine se simte în fiecare zi.”

„Se mai întâmplă uneori să vrei să strângi pe cineva în brațe. Dar lucrurile merg mai rar aşa cum vrem, când vrem, şi atunci, de regulă, trebuie să fii un pic ingenios şi să ai multă răbdare. La un moment dat vine şi ziua, seara, ora în care, preț de câteva clipe, ştii cu siguranță că niciun fel de schimbare de program, trafic aglomerat, lift blocat, ploaie, vânt, nici măcar zăpezile de pe Kilimanjaro nu vor mai sta între voi. Că vine. La tine.”

„Cred că viața îți poate oferi surprize care să arunce în fundal, cu dispreț, orice film şi mai cred şi că, în ciuda rădăcinilor puternice, poți găsi aripi pentru vise. Iar senzația dată de zborul înalt te va face mereu să zâmbeşti, ca omul sigur că magia există.”

„Nu uita: oamenii care te iubesc necondiționat sunt puțini şi muritori, dacă îți iroseşti energia şi timpul încercând să faci nişte străini „să simtă“, când ei nu sunt dispuşi la asta, te vei trezi pe la jumătatea vieții (sau mai târziu) că n-ai pus nimic în locul celor care nu mai sunt. Ai fost prea ocupat să te risipeşti, să dai de la tine, din tine.”

„Nu cred că-i rău să avem, ca oameni, dovada că, sufleteşte, devenim uneori capabili să dăm pe dinafară de fericire. Atâta vreme cât suntem conştienți că un combustibil care să mențină prea-plinul etern nu va fi inventat vreodată.”

8

Publicat în Fragmente

Fragmente #7 | „Cealaltă faţă a lui Aaron Manson” – Davine M. Vesco & Lexi B. Newman (prima parte)


911a845bfde9036392f14b78cf646ecb

„Nu ştiu cum ajung în curtea liceului, însă ştiu cum intru în sala de curs. Dau buzna, fără să bat la uşă. Profesoara Monte se opreşte din predat şi mă priveşte dur. Am cam dat de belea. Cred. Sper să nu.
— Domnişoară White, mă bucur că te-ai hotărât să ne încânţi cu prezenţa ta întârziată, îmi spune ironică.
Nu am ce să îi răspund. Da, azi sunt o întârziată. Am ajuns acasă cu o oră înainte să înceapă cursurile, apoi am adormit instant. Nici măcar nu am ajuns în pat, am adormit ca un soţ pedepsit pe canapea, imbrăcată. Noroc cu tata care s-a trezit înaintea mamei şi mi-a dat deşteptarea, însă prea târziu. Am ajuns abia la a treia oră. Astăzi am trei ore cu domnişoara Monte – o domnişoară, care nu e prea domnişoară, în vârstă de vreo cincizeci şi ceva de ani – iar eu am ajuns la jumătatea ultimului curs cu ea.
— Îmi pare rău, doamnă Monte.
Felul în care se uită în momentul acesta la mine, îmi trimite şocuri în tot corpul. Pot spune că deja am gafat-o.

— Domnişoară Monte, neobrăzato! se răsteşte la mine, aproape pocnind de nervi. Treci în banca ta. Acum!
Ei, dacă o spune cu o aşa hotărâre, nu mai comentez. Trec ca vântul pe lângă ea şi mă duc spre ultima bancă, la singurul loc liber care a mai ramas. Lângă cea mai ciudată, enervantă şi idioată fată din clasă. Nu-mi vine să cred!
Mă aşez cu tragere de inimă lângă ea şi încerc să îmi feresc privirea de a ei.
— În sfârşit stau şi eu cu cineva în bancă, îmi spune entuziasmată pe o voce ciudată, de parcă e nebună.
O privesc cu groază, mărindu-mi ochii. După ce că sunt obosită, acum mai sunt şi speriată. Îmi vine să mă ascund sub bancă şi să mă pun pe bocit. Preferam să stau cu Mel, tocilara clasei, care nu vorbeşte prea mult. Tot ce face ea e să îşi facă temele în pauze, să deseneze şi să repete lecţiile de la fiecare materie, ca nu cumva să uite vreun cuvânt important, din cine ştie ce lecţie deja uitată de 99,9% din colegi.
— Datorită colegei voastre foarte conştiincioase, astăzi vom da un test fulger din ultimele lecţii de anul trecut.
Ce? Cred că îşi bate joc de mine! Eu nu mai ştiu ce a predat ora trecută, dar anul trecut! Toţi îşi pironesc ochii pe mine şi îmi îndeasă în frigider injurii la adresa mea, a neamului şi a strămoşilor strămoşilor pe care nici măcar eu nu îi cunosc. Doar Mel bate entuziasmată din palme. Am dat de naiba!

♪ ♫ ♩ ♬ ♩ ♫ ♪

La naiba cu ea de zi! Una dintre cele mai proaste chiar. Astăzi mi-a mers mai prost ca niciodată. Pe lângă faptul că am luat cea mai mică notă din istorie la ora de franceză, ciudata cu care am fost obligată să stau jumătate de oră lângă ea, a vărsat cafeaua pe mine. Pe toată. Nu ştiu cum de reuşeşte să fie atât de ameţită. Şi, cu toate astea, Aaron mă aşteaptă în faţa porţilor, sprijinit de un stâlp. Nu am niciun chef; nu vreau să dau ochii cu el. În momentul ăsta par un mort viu; sunt mai palidă ca niciodată. Înainte să ies de la ora domnului Brown m-a oprit şi m-a întrebat dacă am gripă. Nu mai am nevoie de public acum. Tot ce vreau e o baie fierbinte şi o comedie bună. Şi de Adam, dar al naibii să fie… argh, nici nu vreau să mă mai gândesc la trădătorul ăla!
Ies pe porţi, căutând din tot dinadinsul să nu mă uit spre Aaron. Poate reuşesc să trec neobservată, deşi şansele nu-mi prea zâmbesc. Simt mâinile cuiva pe umerii mei şi mă răsucesc brusc, întorcându-mă cu faţa spre el, spre Aaron – care se uită confuz la mine. Nici măcar nu ştiu ce să spun în momentul ăsta. Ne privim unul pe altul şi nu scoatem niciunul vreun sunet. Devine stânjenitor şi o simt pe pielea mea – tot sângele mi s-a urcat în obraji, iar inima începe să îmi pompeze din ce în ce mai tare.
— Te grăbeşti? mă întreabă, tonul lui fiind lipsit de ironie.
Dau din cap dezorientată, inducându-l în eroare. Am încuviinţat, dar am şi negat. Ce naiba se întâmplă cu mine?
— Ăăă… da, nu, nu, îi zic repede şi într-o bâlbâială. Doar… nu te-am observat stând acolo, sprijinit de stâlp.
Îmi strâng uşor buzele când îmi dau seama că am dat cu bâta în lac. De ce gura nu se coordonează cu creierul şi scot numai prostii pe ea? Cred, de fapt, sunt aproape sigură că numai el e de vină. El îmi încurcă toate circuitele şi încep să gândesc pe dos şi să spun numai aiureli. Viaţă crudă!
Un zâmbet mic îi curbează buzele şi mă trezesc zgâindu-mă la el ca o obsedată. Îmi revin rapid în fire, scuturându-mi puţin capul. Nu am crezut vreodată că un simplu zâmbet îmi va inmuia genunchii, la propriu.
— Până la urmă, te grăbeşti sau nu? mă întreabă.
Mă grăbesc? Am uitat. Cred că am uitat şi cum mă cheamă; asta ca să fiu sinceră cu mine însămi. Mă comport ca o dobitoacă. Asta nu-i a bună.
— Nu, nu mă grăbesc, îi răspund după câteva clipe agonizante de tăcere, în care doar i-am privit părul.
Îmi place cum îi stă. Şi cred că e momentul oportun să încetez să îl mai laud în gând.”

Fragment preluat de la tinerele autoare, Davine & Lexi.

Sursa pozei: pinterest.com

8