Publicat în Fragmente

Fragmente #10 – Nemuritoarea Starling (Emblema eternității #1) de Angela Corbett


IMG_20170830_203418

„- Îmi place compania, a spus el. Mulțumită aventurilor tale cu ATV-ul pe apă, mă voi bucura din nou de prezența ta săptămâna viitoare.

Fusese atât de hotărât în ceea ce privea pariul, încât eram curioasă ce plănuise.

– Îmi spui ce facem sâmbăta viitoare? am insistat eu.

– Nu, a răspuns el cu un zâmbet șiret.

– Nu-mi dai niciun indiciu? am întrebat.

El s-a gândit puțin, apoi m-a tachinat.

– Până la final, probabil că vei fi deja îndrăgostită de mine.

Am rămas cu gura căscată.

– Ăsta e un țel impresionant, Alex.

Nu mai fusesem niciodată îndrăgostită de nimeni.

– Vrei să punem pariu? a întrebat el.

Am mijit ochii.

– Te-am cunoscut acum o săptămână, am răspuns. Nici măcar nu știu dacă o să-mi mai placi sâmbăta viitoare, deci nici nu se pune problema să mă îndrăgostesc de tine în șapte zile.

– Ai dreptate, a fost el de acord și colțurile gurii i-au zvâcnit. Probabil că se va întâmpla mai devreme.”

6

Anunțuri
Publicat în Apariţii, Fragmente

Fragmente #9 – „Cealaltă faţă a lui Aaron Manson” de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman (a doua parte)


c0e0f2ac3747fefb580d51be6a6c61c2

„— Scuze, ai spus ceva? îl ia tipul peste picior, aplecându-se batjocuritor spre Aaron. Eram într-o conversaţie plăcută cu don’şoara asta.
— Adică, cu fata mea, îl corectează şatenul, privindu-l cu superioritate şi lăsându-mă pe mine cu gura întredeschisă.
— Pardon, ai spus cumva că e fata ta?
Asta nu are cum să se termine bine.
— Eşti surd sau care e necazul tău? contraatacă Aaron. Mai spală-te în urechi.”


„— Nu muşc, insistă el. Nici nu te ating mai jos de încheietură, mă pot jura pe… ce am mai de preţ, îşi saltă sprâncenele.
— Şi ce ai mai de preţ, mă rog?
— Dacă îţi spun, risc să mă scuipi, deci nu mai întreba. Îţi spun doar că e un organ foarte important pentru mine. Şi pentru satisfacţie. E pu…
— Am înţeles, mă reped să spun, oprindu-l.
— Voiam să spun că e puţin mai jos de brâu, dar îmi place cum gândeşti! râde el.”


„— Neadevăr grăieşti, ticălosule! Stai numai să pun mâna pe tine şi o să…
Şi “nu o să”, pentru că lipsa ochelarilor îmi afectează vederea atât de tare, încât nu văd coada lopeţii la timp şi o iau în picioare, la propriu. Cad ca un fotomodel pe scenă, de parcă pământul s-a apucat să facă flotări sub ea. Desigur, eu nu am atât noroc cât să cad pe o scenă, nicigând; cad pe iarbă, unde cu siguranţă s-au uşurat cei din The Saints.
Gâtul îmi este ok, dar nu ştiu ce să zic şi de palmele care mă ustură şi furnicăturile de la genunchi. Mi-au amorţit prea repede ca să mai simt şi durere. La naiba!
Încep să mă vait şi mă răsucesc pe o parte. În mai puţin de două secunde, aud mişcare în jurul meu, apoi două mâini care se aşază pe braţul meu. Continui să îmi ţin pleoapele închise; sunt o idioată, mi-e atât de ruşine să îl mai privesc în ochii aceia ciudaţi, încât sunt în stare să înţepenesc aici, ca un mort.
— Hopa, se aude vocea lui. Se pare că ai derapat, bineînţeles, într-un stil propriu, bombăne meditativ. Respiri? Dacă încă o faci, e un semn bun. Nu o să mori de inimă rea.
Iar eu îmi dau seama că nu e deloc bun la consolări. Sincer, nici nu mă aşteptam să fie. Nu pare genul de persoană care şi-ar arăta afecţiunea faţă de cealaltă.
— Pleacă, îi cer cu voce stinsă.
— Vrei să mă exilezi de pe teritoriul celor din banda The Saints? mă întreabă cu o uimire falsă în glas. Haide, Pisică Sălbatică, nu e vreme de bronzat.
De ce nu poate să fie şi el serios măcar pentru o secundă? Oare cer prea mult?
— Mai bine recunoaşte. Vrei să rămân aici, să îţi ţin iar capul în poală – fără să mă gândesc la alte chestii, bineînţeles –, pufăie el. Şi tu să mă chemi în somn şi să mă săruţi adânc, aşa, ca o somnambulă ce eşti.
Oh, Doamne!
— Încetează, mă smiorcăi eu. Nu am făcut aşa ceva.
Iau hotărârea pe moment să îl mint pe faţă. Nu am de gând să îi dau amploare şi să continue să se amuze pe seama mea.
Ar trebui să înceteze! Nu eram eu… eram… doar eu, somnambulă. Da, adică o parte ascunsă de-a mea. Drace!
— Oh, dar nu are rost să te ruşinezi, Ochi de Pisică, chicoteşte el. Se mai întâmplă ca atunci când dormi să dai curs fanteziilor cu mine. Pot să jur că am mai auzit de undeva că sunt cel mai bun şi că nu ar mai vrea să îi dau drumul din braţe. Aveţi dreptate. Nimănui nu i-ar plăcea să mă aibă şi apoi să mă piardă.
Egoul lui e atât de umflat încât iese din raza Terrei. Ticălosul!
— Stima ta de sine mă lasă fără aer, bombăn fără vlagă.
— Ah, deci recunoşti că te las fără aer. Ce spui tu acolo, practic face parte din mine, continuă să se flateze.”


„— Mie nici dacă îmi cumpăraţi un tanc, nu ies din ţară! mă reped să spun. Nu, nu! Vreau să mă întorc acasă, nu să mă implic şi mai mult în treaba asta. Îmi ajunge pentru toată viaţa prin ce am trecut. Asta numai azi-dimineaţă. Nici nu vreau să-mi imaginez prin ce urmează să mai trec, în caz că vin cu voi. Ceea ce nu o să fac, de altminteri.
Inspir adânc după vaga mea explicaţie. Simţeam de mult nevoia să mă descarc, cu toate că nu am spus tot ce îmi trece prin minte.
— Ştii ce am înţeles din tot ce ai spus? mă întreabă Jace încruntat. Miau-miau. Atât.”


„— Ai dreptate, oftează el. Mai bine soţ. Fost soţ, se corectează. De îndată ce ieşim din aeroport, divorţul e oficial.
— Atunci, trebuie să recunosc că a fost un mariaj scurt şi nesatisfăcător. Ar trebui să munceşti cu obiectul muncii mai mult, pentru o căsnicie fericită şi rezultate bune.
Aaron îmi aruncă o privire plictisită, răspunzându-mi sec:
— O să ţin minte pe viitor. Şi o să-i comunic şi lui Adam să-ţi regleze hormonii, că prea au prins voce în tine. Au început să cânte „O, sole mio” pe ritm de salsa.
— Foarte inventiv, domnule Miller. Ai ales opţiunea „Îmi sun un prieten pentru ajutor”?”


Se ridică din pat, apoi trage de colţul păturii şi se ghemuieşte sub ea, întorcându-mi spatele ca un needucat ce e.
— Aaron! zic cu ciudă.
— Şşt, Bliss. Dorm. Asta ar trebui să faci şi tu. Stai numai puţin.
Înşfacă telefonul de pe podea şi tastează ceva. Cu toate că sunt mai mult decât curioasă să aflu cui i-a trimis mesaj, strâng din buze, abţinându-mă.
Două minute mai târziu, uşa se izbeşte cu putere de perete şi un Dylan surescitat se sprijină de cadrul uşii.
— Îmi spui şi mie ce era atât de urgent, cât să nu suporte amânare sau ce ai mai zis tu acolo?
— Da, îţi spun, mormăie Aaron înapoi. Dar, mai întâi, stinge lumina.
Încruntat, Dylan face ce i-a spus prietenul meu nătâng.
— Gata. Mersi, frate. Acum poţi închide uşa după tine, chicoteşte el.
Serios? Pentru asta l-a chemat pe Dylan aici? Ca să-i stingă lumina? Dar ce, lui îi cad picioarele dacă se deplasează?

Sursa pozei: pinterest.com
Fragmente preluate de la autoare.

capture-20161017-044000

Publicat în Fragmente

Fragmente #8 – „Camere de hotel” de Anda Docea


78ef82e77a9b5409ff4e2655e733e55b

„Un optimist ar fi de părere că, pentru două persoane menite să rămână împreună, destinul va găsi mereu o cale. Eu însă cred că sincronizarea e totul. Că trebuie să vorbeşti, să te mişti, să fii atent, să nu scapi momentul. Se duce şi povestea odată cu el, ca nisipul printre degete. Iar viața nu devine altceva decât o succesiune de vorbe rămase nerostite şi de fapte uitate nefăcute.”

„Nu mai pot privi spre nimeni cu stele-n ochi. Şi cred că am greşit, nu demult, când am afirmat că s-au schimbat doar cifrele care-mi compun vârsta, nu şi eu. Schimbarea (sau vârsta) din mine se simte în fiecare zi.”

„Se mai întâmplă uneori să vrei să strângi pe cineva în brațe. Dar lucrurile merg mai rar aşa cum vrem, când vrem, şi atunci, de regulă, trebuie să fii un pic ingenios şi să ai multă răbdare. La un moment dat vine şi ziua, seara, ora în care, preț de câteva clipe, ştii cu siguranță că niciun fel de schimbare de program, trafic aglomerat, lift blocat, ploaie, vânt, nici măcar zăpezile de pe Kilimanjaro nu vor mai sta între voi. Că vine. La tine.”

„Cred că viața îți poate oferi surprize care să arunce în fundal, cu dispreț, orice film şi mai cred şi că, în ciuda rădăcinilor puternice, poți găsi aripi pentru vise. Iar senzația dată de zborul înalt te va face mereu să zâmbeşti, ca omul sigur că magia există.”

„Nu uita: oamenii care te iubesc necondiționat sunt puțini şi muritori, dacă îți iroseşti energia şi timpul încercând să faci nişte străini „să simtă“, când ei nu sunt dispuşi la asta, te vei trezi pe la jumătatea vieții (sau mai târziu) că n-ai pus nimic în locul celor care nu mai sunt. Ai fost prea ocupat să te risipeşti, să dai de la tine, din tine.”

„Nu cred că-i rău să avem, ca oameni, dovada că, sufleteşte, devenim uneori capabili să dăm pe dinafară de fericire. Atâta vreme cât suntem conştienți că un combustibil care să mențină prea-plinul etern nu va fi inventat vreodată.”

capture-20161017-045121

Publicat în Apariţii, Fragmente

Fragmente #7 – „Cealaltă faţă a lui Aaron Manson” de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman (prima parte)


911a845bfde9036392f14b78cf646ecb

„Nu ştiu cum ajung în curtea liceului, însă ştiu cum intru în sala de curs. Dau buzna, fără să bat la uşă. Profesoara Monte se opreşte din predat şi mă priveşte dur. Am cam dat de belea. Cred. Sper să nu.
— Domnişoară White, mă bucur că te-ai hotărât să ne încânţi cu prezenţa ta întârziată, îmi spune ironică.
Nu am ce să îi răspund. Da, azi sunt o întârziată. Am ajuns acasă cu o oră înainte să înceapă cursurile, apoi am adormit instant. Nici măcar nu am ajuns în pat, am adormit ca un soţ pedepsit pe canapea, imbrăcată. Noroc cu tata care s-a trezit înaintea mamei şi mi-a dat deşteptarea, însă prea târziu. Am ajuns abia la a treia oră. Astăzi am trei ore cu domnişoara Monte – o domnişoară, care nu e prea domnişoară, în vârstă de vreo cincizeci şi ceva de ani – iar eu am ajuns la jumătatea ultimului curs cu ea.
— Îmi pare rău, doamna Monte.
Felul în care se uită în momentul acesta la mine, îmi trimite şocuri în tot corpul. Pot spune că deja am gafat-o.

— Domnişoară Monte, neobrăzato! se răsteşte la mine, aproape pocnind de nervi. Treci în banca ta. Acum!
Ei, dacă o spune cu o aşa hotărâre, nu mai comentez. Trec ca vântul pe lângă ea şi mă duc spre ultima bancă, la singurul loc liber care a mai ramas. Lângă cea mai ciudată, enervantă şi idioată fată din clasă. Nu-mi vine să cred!
Mă aşez cu tragere de inimă lângă ea şi încerc să îmi feresc privirea de a ei.
— În sfârşit stau şi eu cu cineva în bancă, îmi spune entuziasmată pe o voce ciudată, de parcă e nebună.
O privesc cu groază, mărindu-mi ochii. După ce că sunt obosită, acum mai sunt şi speriată. Îmi vine să mă ascund sub bancă şi să mă pun pe bocit. Preferam să stau cu Mel, tocilara clasei, care nu vorbeşte prea mult. Tot ce face ea e să îşi facă temele în pauze, să deseneze şi să repete lecţiile de la fiecare materie, ca nu cumva să uite vreun cuvânt important, din cine ştie ce lecţie deja uitată de 99,9% din colegi.
— Datorită colegei voastre foarte conştiincioase, astăzi vom da un test fulger din ultimele lecţii de anul trecut.
Ce? Cred că îşi bate joc de mine! Eu nu mai ştiu ce a predat ora trecută, dar anul trecut! Toţi îşi pironesc ochii pe mine şi îmi îndeasă în frigider injurii la adresa mea, a neamului şi a strămoşilor strămoşilor pe care nici măcar eu nu îi cunosc. Doar Mel bate entuziasmată din palme. Am dat de naiba!

♪ ♫ ♩ ♬ ♩ ♫ ♪

La naiba cu ea de zi! Una dintre cele mai proaste chiar. Astăzi mi-a mers mai prost ca niciodată. Pe lângă faptul că am luat cea mai mică notă din istorie la ora de franceză, ciudata cu care am fost obligată să stau jumătate de oră lângă ea, a vărsat cafeaua pe mine. Pe toată. Nu ştiu cum de reuşeşte să fie atât de ameţită. Şi, cu toate astea, Aaron mă aşteaptă în faţa porţilor, sprijinit de un stâlp. Nu am niciun chef; nu vreau să dau ochii cu el. În momentul ăsta par un mort viu; sunt mai palidă ca niciodată. Înainte să ies de la ora domnului Brown m-a oprit şi m-a întrebat dacă am gripă. Nu mai am nevoie de public acum. Tot ce vreau e o baie fierbinte şi o comedie bună. Şi de Adam, dar al naibii să fie… argh, nici nu vreau să mă mai gândesc la trădătorul ăla!
Ies pe porţi, căutând din tot dinadinsul să nu mă uit spre Aaron. Poate reuşesc să trec neobservată, deşi şansele nu-mi prea zâmbesc. Simt mâinile cuiva pe umerii mei şi mă răsucesc brusc, întorcându-mă cu faţa spre el, spre Aaron – care se uită confuz la mine. Nici măcar nu ştiu ce să spun în momentul ăsta. Ne privim unul pe altul şi nu scoatem niciunul vreun sunet. Devine stânjenitor şi o simt pe pielea mea – tot sângele mi s-a urcat în obraji, iar inima începe să îmi pompeze din ce în ce mai tare.
— Te grăbeşti? mă întreabă, tonul lui fiind lipsit de ironie.
Dau din cap dezorientată, inducându-l în eroare. Am încuviinţat, dar am şi negat. Ce naiba se întâmplă cu mine?
— Ăăă… da, nu, nu, îi zic repede şi într-o bâlbâială. Doar… nu te-am observat stând acolo, sprijinit de stâlp.
Îmi strâng uşor buzele când îmi dau seama că am dat cu bâta în lac. De ce gura nu se coordonează cu creierul şi scot numai prostii pe ea? Cred, de fapt, sunt aproape sigură că numai el e de vină. El îmi încurcă toate circuitele şi încep să gândesc pe dos şi să spun numai aiureli. Viaţă crudă!
Un zâmbet mic îi curbează buzele şi mă trezesc zgâindu-mă la el ca o obsedată. Îmi revin rapid în fire, scuturându-mi puţin capul. Nu am crezut vreodată că un simplu zâmbet îmi va inmuia genunchii, la propriu.
— Până la urmă, te grăbeşti sau nu? mă întreabă.
Mă grăbesc? Am uitat. Cred că am uitat şi cum mă cheamă; asta ca să fiu sinceră cu mine însămi. Mă comport ca o dobitoacă. Asta nu-i a bună.
— Nu, nu mă grăbesc, îi răspund după câteva clipe agonizante de tăcere, în care doar i-am privit părul.
Îmi place cum îi stă. Şi cred că e momentul oportun să încetez să îl mai laud în gând.”

Fragment preluat de la tinerele autoare, Davine & Lexi.

Carte face parte dintr-o trilogie care va apărea anul acesta la Librex.

Sursa pozei: pinterest.com

capture-20161017-045256

Publicat în Fragmente

Fragment #6 – Căutând fericirea (volumul 3) de Teresa Wojcik


1477b9b10f5ab0d15cc7ecb39bc6c624

„Mi-am luat pachetul de țigări și m-am ridicat.

– Hades…

Am privit-o peste umăr.

– Nu mai contează, a continuat, ferindu-și privirea de a mea.

Mi-am înclinat capul, confuz, apoi m-am aplecat puțin spre ea.

– O spun pentru ultima dată: n-am să mă prefac în fața lui tata.

Căutătura ei a devenit deodată aspră, aidoma tonului.

– Dar nu faci asta deja?

M-am încruntat.

– Ce vrei să spui?

– Te prefaci zi de zi că nu îți pasă de fata aia…

– Nu totul se rezumă la ea, am întrerupt-o.

Indignată, mi-a aruncat o privire precaută și mi-am dat seama că avea să înțeleagă numai ceea ce voia.

– Într-adevăr, mi-a zâmbit rece. Nu totul se rezumă la iubire.

Am zăbovit cu privirea pe chipul ei, întrebându-mă când avea să se topească cubul de gheață ce o înconjura ca o armură.

– Ce știi tu despre iubire, Victoria? am râs, întorcându-i spatele.

– Dacă într-adevăr vrei să știi ce înseamnă iubirea pentru mine, Hades, atunci binevoiește și privește-te câteva clipe în oglindă.”

Fragment preluat de la tânăra autoare.

Sursa pozei: pinterest.com

capture-20161017-044304

Publicat în Fragmente

Fragmente #5 – Puterea (Cercul secret #3) de L.J. Smith


lumanari-colorate

Noaptea zeiţei Hecate

„Faye trasă un cerc pe drum, cu vârful cuţitului cu mâner negru. Apoi merse de jur împrejurul cercului şi stropi pe jos cu apa dintr-o ceaşcă, apoi plimbă de-a lungul lui un băţ de tămâie şi apoi o lumânare aprinsă. Simbolizând elementele pe care Cassie le numise: Pământ, Apă, Foc şi Aer. Mirosul dulceag usturător de tămâie o ameţi pe Cassie, în aerul rece al nopţii.

— În regulă, haideţi în cerc, le zise Faye.

Păşiră toate în cerc printr-o gaură care se afla spre nord-est şi se aşezară de jurul împrejurul lui. Era ciudat să vezi doar chipuri de fete în jurul cercului, se gândi Cassie.

— Vrei să le explici tu sau s-o fac eu? o întrebă Diana pe Faye, cu mâna pe geanta albă, în care avea cele trebuincioase.

— Oh, poţi să le explici tu, zise Faye cu indiferenţă.

— Bine. Luăm fiecare câte o lumânare – înţelegeţi? – şi o aprindem, după care o punem în mijlocul cercului. Şi spunem câte un cuvânt, numind câte o calitate a femeii. Nu stadiile, da? Cum ar fi fecioară, mamă, bătrână… Ci o calitate. Ăăă…

— O virtute, îi sări Melanie în ajutor.

— Exact. O virtute. Ceva ce au femeile. Apoi, după ce terminăm toate, arătăm lumânările elementelor şi le cerem binecuvântarea. Este afirmarea a ceva ce avem noi, fetele; o celebrare.

— Mi se pare minunat! şopti Cassie.

— Bun. Să trecem la fapte. Cine vrea roşu? Sau nu e nevoie să mai întreb?

— Diana scoase din geantă o lumânare roşie. Vag, Cassie simţi mirosul cald şi aromat de scorţişoară.

— Eu. Eu vreau roşu, spuse Faye.

Aceasta răsuci lumânarea în palme, examinând ceara netedă. O ridică şi-i puse palma căuş iute, în jurul fitilului. Cassie văzu flacăra ţâşnind, strălucind între degetele lui Faye care arătau ca nişte scoici roz, făcând ca unghiile-i lungi şi roşii să pară nişte nestemate.

Diana aruncă băţul de chibrit pe care-l ţinuse întins spre Faye.

— Pasiune, spuse Faye cu glas răguşit, zâmbind – era vechiul ei zâmbet schiţat fără grabă – către cele din grup, în timp ce picură ceară topită pe drum şi lipi lumânarea de ea, jos.

— Asta este o virtute? întrebă Melanie, sceptică.

Faye ridică din sprânceană.

— Este o calitate a femeii. Este cea pe care vreau eu să o sărbătoresc.

— Treaba ei! zise Laurel. Pasiunea mi se pare OK.

Lumânarea roşie ardea precum o stea.

— Următoarea este portocalie, spuse Diana. Cine o vrea?

— Eu, răspunse Suzan.

Nuanţa lumânării portocalii se apropia de arămiul părului lui Suzan. Suzan o adulmecă.

— Piersici, zise ea, iar Cassie simţi izul dulceag, voluptuos, de-acolo, de unde stătea. Bun, continuă Suzan. Frumuseţe.

Aprinse cu un băţ de chibrit lumânarea, în felul în care stabiliseră.

— Frumuseţea… în mod hotărât nu este…

— Ei bine, nu este o virtute, dar este ceva caracteristic femeilor, argumentă Cassie.

Melanie îşi dădu ochii peste cap. Suzan îşi lipi propria lumânare în ceara pe care o lăsase să picure pe drum, lângă cea roşie.

— Hei, eu sunt următoarea. Ştiu ce trebuie să fac, spuse Deborah. Se repezi la geanta albă şi căută în ea, scoţând o lumânare galbenă. Chibriturile, zise ea autoritar către Suzan, care i le puse în palma întinsă. Deborah aprinse lumânarea galbenă.

— Curaj, spuse ea, clar şi distinct, aplecând lumânarea astfel încât şuvoiul transparent de ceară galbenă să cadă pe drum.

Cassie simţi mirosul pătrunzător de lămâie şi se gândi că mirosea ca Deborah, precum curajul. Flacăra lumânării galbene strălucea lângă părul negru al lui Deborah şi făcea să lucească nebuneşte jacheta de piele împreună cu celelalte două lumânări.

— OK, verde, zise Diana, luând înapoi geanta.

— Eu, spuse Melanie, şi luă lumânarea verde-închis.

Stătea chiar lângă Cassie, iar aceasta din urmă se plecă să miroasă ceara, când Melanie aprinse lumânarea. Mirosea a esenţa unui lemn: pin, stabili Cassie. Ca pomul de Crăciun.

— Înţelepciune, spuse Melanie, cu ochii ei cenuşii şi reci, în timp ce aprindea fitilul.

Ea inspiră aroma un moment, apoi puse lumânarea verde pe drum. Cele patru lumânări arzând formau un semicerc.

— Acum, cea albastră, spuse Diana.

Cassie tresări, cu nervozitate, agitată. Albastru era culoarea ei preferată şi ar fi vrut-o, dar nu era chiar sigură că trebuia să spună. Totuşi, Diana şi Laurel nu spuseră nimic, şi-şi aminti că lui Laurel îi plăcea ametistul şi că deseori purta liliachiu. Cassie îşi drese glasul.

— O iau eu, spuse ea şi întinse mâna să ia lumânarea de un albastru-deschis, pe care Diana i-o oferea.

Îi făcu mare plăcere s-o ia ea, să reprezinte ea albastru în curcubeul sabatului dar nu se gândise la ce să spună. Cu ce semăna albastrul? Se întrebă pe sine însăşi adulmecând lumânarea, ca să câştige timp. Ce vin un au fetele şi pe care aş vrea eu s-o sărbătoresc?

Nu putea identifica izul, care era dulce, dar fin.

— Este arborele de ceară, îi zise Melanie, în timp ce Cassie continua să adulmece. Un miros al istoriei. Coloniştii obişnuiau să facă lumânări din arborele de ceară.

— Oh!

Poate de-asta i se părea un miros atât de familiar. Poate că bunica ei folosise lumânări făcute din arborele de ceară – bunica ei făcuse o mulţime de lucruri de modă veche. Acum, Cassie ştia ce virtute voia să celebreze.

— Inspiraţie, zise ea. Asta înseamnă imaginaţie… sau probabil întruchiparea unei idei, înţelegeţi? Când bunica m-a ajutat să-mi fac costumul de muză de Halloween mi-a spus ce făceau muzele. Ele le dădeau oamenilor inspiraţia, abilitatea de a se gândi la lucruri noi, de a avea idei strălucitoare. Iar muzele erau femei.

Cassie nu intenţionase să ţină un discurs, aşa că-şi lăsă privirea în jos, încurcată. N-am chibrit, îşi spuse ea, după care se simţi inspirată. Să-şi pună mâna căuş în jurul lumânării, aşa cum făcuse Faye, să se concentreze intens, se gândească la foc, un foc strălucitor şi sprinten – apoi îşi suprasolicită mintea, la fel cum făcuse când cu dobermanul şi cu Sean. Simţi puterea ieşind din ea, ca o explozie de căldură, şi se concentră la fitil: deodată, flacăra apăru, atât de mare, încât fu nevoită să-şi retragă mâna, ca să nu se ardă.

— O idee… exact ca asta, zise Cassie aproape tremurând, apoi picură ceară pe drum, ca să lipească lumânarea jos.

Celelalte fete se uitau la ea cu ochii mari, cu excepţia lui Faye ai cărei ochi erau mijiţi, cu pleoapele pe jumătate lăsate.

Deborah făcu o grimasă.

— Presupun că avem mai mult de-o persoană care mânuieşte focul, spuse ea.

Faye părea chiar şi mai puţin amuzată.

— Ah… liliachiu, zise Diana, tresărind şi luând lumânarea de lavandă din geantă.

— Asta e a mea. Cum ai făcut asta, Cassie? Bun. Continuăm ceremonia. Doar că voiam să ştiu cum ai făcut, spuse Laurel. Se uită la lumânarea ei: Nu ştiu ce să spun într-un singur cuvânt, continuă ea. Aş vrea… conştientizarea a ceea ce e împrejur – ceva de genul acesta, conectivitate între toate lucrurile. Suntem parte a Pământului şi ar trebui să avem grijă de toate celelalte lucruri care trăiesc aici cu noi.

— Ce-ai zice de compasiune? zise Melanie încet. Asta ar însemna ce spui tu, cred.

— E bine: compasiune.

Laurel aprinse lumânarea liliachie.

— A ce miroase? şopti Suzan, în timp ce Laurel lipea lumânarea jos, în drum, între cea albastră a lui Cassie în cea roşie a lui Faye, completând cercul curcubeului.

— E dulce şi florală. Cred că ar putea să fie hiacint şopti Laurel drept răspuns.

— Staţi un pic! spuse Cassie. Dacă locul lumânării e acolo, cum rămâne cu Diana? Tu nu ai o lumânare Diana?

În locul Dianei ar fi fost geloasă, ar fi vrut ca şi fetei blonde să-i vină rândul.

— Da, lumânarea albă vine la mijloc, şi am mai rămas doar eu, doar eu pot s-o aşez acolo.

Şi e perfect, se gândi Cassie, uitându-se la Diana cum scoate lumânarea albă, cu parfum de vanilie, şi o ridică. Diana reprezenta albul, tot aşa cum Faye reprezenta roşul.

Arăta precum virtutea numită de Diana:

— Puritate, spuse ea, simplu, aprinzând lumânarea cu chibritul şi ducându-se spre mijlocul cercului ca s-o pună acolo.

Oricine altcineva ar fi fost ridicol să rostească acest cuvânt, dar Diana, stând acolo, părea întruchiparea purităţii, cu chipul ei frumos, luminat de lumânări, cu părul ei drept şi mătăsos, de culoarea aceea imposibilă, căzut pe spate. Expresia ei era gravă, fără să-şi dea seama. Când Diana spusese puritate, ea întruchipa puritatea, şi nici chiar Faye nu îndrăznea să chicotească.

Cercul de lumânări era drăguţ; şapte limbi de foc pâlpâind şi dansând în noapte; şapte miresme amestecate într-un singur parfum delicios. Adierile vântului păreau să-i ducă lui Cassie în nări mireasma de scorţişoară, apoi un iz de pin, apoi mirosul acru al lămâii.

— Pasiune, frumuseţe, curaj, înţelepciune, inspiraţie, compasiune şi puritate, punctă Laurel, arătând spre fiecare lumânare când rostea ce reprezenta fiecare.

— Fie să le avem toate… spuse Diana, dându-i un cot lui Faye.

— Fie să le avem toate, pe toate, rosti Faye. Pământ, Apă, Foc, Aer, mărturie. Nu că nu le-am avea deja, adăugă ea, privind cercul de lumini, cu un zâmbet de satisfacţie.

Ochii lui Laurel luceau privind-o pe Cassie pe deasupra flăcărilor, iar Cassie îi răspunse la fel, cu o privire scânteietoare.

— Ei bine, oricum, le avem pe toate, dacă ne numărăm şi noi toate, spuse Deborah şi zâmbi. Diana avea zâmbetul ei blând. Pentru un moment, toate fetele îşi zâmbiră una celeilalte, pe deasupra lumânărilor, iar Cassie se simţi de parcă erau toate o parte din ceva mai mare. Fiecare dintre ele contribuia la ceva important, iar împreună erau mai mult decât o sumă a părţilor.”

capture-20161017-044709

Publicat în Fragmente

Fragmente #4 – Descătușarea (Crossfire #5) de Sylvia Day


6b7dc898ac9ed788b5ad1c88e79353bc

„- Vrei să ne jucăm de-a secretara obraznică? îmi șopti Eva.

Mâna ei era într-a mea, cu cealaltă cuprinzându-mi bicepsul meu când am intrat în birou. I-am aruncat o privire, savurând invitația ei, și am văzut râsul cald din ochii ei.

– Mai trebuie să și lucrez ceva azi, i-am răspuns sec.

Ea îmi făcu cu ochiul și îmi dădu drumul, așezându-se cuminte pe unul dintre scaunele din fața mesei mele de lucru.

– Cu ce pot să te ajut, domnule Cross?

Zâmbeam când mi-am atârnat sacoul în cuier.

-Ce părere ai avea dacă i-aș cere lui Chris să-mi fie cavaler de onoare la nuntă?

M-am întors exact la timp pentru a-i vedea expresia surprinsă. Eva clipi nedumerită.

– Serios?

– Ce zici?

Lăsându-se pe spate, își puse un picior peste celălalt.

– Aș vrea să aud părerea ta mai întâi, înainte să ți-o spun pe a mea.

M-am așezat pe scaunul de lângă al ei, în loc să mă instalez în cel din spatele biroului. Eva era partenera mea și prietena mea cea mai bună. Aveam să abordăm această problemă, la fel ca orice altceva, unul lângă altul.

– După Rio, intenționam să-i cer asta lui Arnoldo, după ce discutam cu tine.

– Eu nu aș avea nimic împotrivă, zise ea, și mi-am dat seama că vorbea serios. E o decizie pe care trebuie să o iei pentru tine însuți, și nu pentru mine.

– El înțelege ceea ce există între noi și că ne face bine și mie, și ție.

Eva zâmbi.

– Mă bucur.

– Și eu. Mi-am frecționat bărbia. Dar după noaptea trecută…

– Care parte din noaptea trecută?

– Cina cu Chris. M-a pus pe gânduri. Lucrurile s-au schimbat. Și mai e ceva ce mi-a zis doctorul Petersen. Eu doar…

Eva se întinse și mă luă de mână. Am căutat cuvintele potrivite.

– Vreau să am lângă mine, atunci când vei intra în biserică, pe cineva care știe totul. Nu vreau să existe nici urmă de prefăcătorie. Nu pentru ceva atât de important. Când vom sta față în față și ne vom rosti jurămintele, am nevoie să fie… real.

– O, Gideon. Se lăsă să alunece din scaunul ei, lăsându-se pe vine lângă mine, la genunchiul meu. Ochii îi erau umezi și luminoși, ca un cer de furtună imediat după o ploaie purificatoare. Bărbat superb ce ești, șopti ea. Nici măcar nu știi cât ești de romantic.

I-am prins fața în palme, trecându-mi degetele mari peste lacrimile care îi alunecau pe obraji.

– Nu plânge. Nu suport să te văd plângând.

Ea mă prinse de încheieturi și se ridică, apăsându-și gura peste a mea.

– Nu-mi vine să cred cât sunt de fericită, murmură ea, buzele ei șoptind cuvintele pe pielea mea. Uneori nu mi se pare real. Ca și cum visez că o să mă trezesc, și o să-mi dau seama că sunt încă pe podeaua din holul de la intrare, uitându-mă la tine pentru prima dată și imaginându-mi toate astea fiindcă mi le doresc cu atâta ardoare.

Eu am tras-o în poală, ținând-o în brațe și îngropându-mi fața în gâtul ei. Eva reușea întotdeauna să spună ceea ce eu nu puteam.

Mâinile ei trecură prin părul meu, apoi îmi coborâră pe spate.

– Chris va fi încântat.

Închizând strâns ochii, am prins-o mai ferm în brațe.

– Tu ai făcut toate astea.

Ea făcea totul posibil. Ea mă făcea pe mine posibil.

– A da? râse ea încet, dându-se în spate pentru a ma atinge pe față cu degete blânde. E doar meritul tău, asule. Eu sunt doar norocoasa care a câștigat un loc în rândul întâi.

Brusc, căsătoria nu mi se mai părea o garanție suficientă pentru ceea ce însemna Eva pentru mine. De ce nu exista ceva cu o forță mai mare decât simpla bucată de hârtie care îmi dădea dreptul de a o numi soția mea? Jurămintele erau o promisiune, dar ceea ce îmi trebuia mie era o garanție că în fiecare zi din viața mea avea să existe și Eva. Voiam ca inima mea să bată în același ritm cu a ei și să se oprească deodată cu a ei. Să fie împletite inextricabil, pentru a nu ajunge să trăiesc nici măcar o clipă fără ea.”

Sursă gif: pinterest.

capture-20161017-044941

Publicat în Fragmente, Uncategorized

Fragmente #3 – „Stresul dintre orgasme” de Ana Mănescu


f167ed6d89b56c977c171567a5a1852a

Eram ca natura, stăpîni pe tot pămîntul. Și acum trăim în rezervații. Închiși, cu iluzia libertății. Mereu în conflict cu ceva, fără un conflict real. Frămîntările noastre interioare țin de notificările de pe Facebook și chestiile pe care ne cheltuim salariile. Pînă și noi doi o pățim. Cînd ne întreabă cineva cine suntem, ce suntem, răspundem cu un singur cuvînt. Notar. Agent. Avocat. Profesor. Casnică. Șomer. Artist. Conflictul ar trebui să existe în noi, să nu putem alege, să fim polivalenți. Cine ești? Sunt tot, pentru că nu pot să fiu mai puțin. Pentru că nu poți, Rob, nu poți să fi doar medic, doar jurnalist, doar pictor, doar curvă, doar drogat, doar copil, doar ceva. Trebuie să fii tot ce e în tine și să fii deodată.

Publicat în Fragmente

Fragmente #2 – Abis (Alina Marinescu #5) de Monica Ramirez


80fbd644fa1df7ca33a8c57018ccd1b8 „În seara următoare, Jason se ținu de cuvânt și se înființă la ușa apartamentului Alinei. Dinăuntru se auzea muzică. Își lipi urechea de ușă și ascultă, zâmbind mulțumit. Ritmuri normale, nicidecum hărmălaia de genul viața-e-de-căcat-vreau-să-mi-tai-venele pe care o auzise nu cu mult timp în urmă.
Ciocăni și așteptă. Muzica se opri. Jason își schimbă greutatea corpului de pe un picior pe altul, continuând să aștepte. După vreo douăzeci de secunde, ciocăni din nou.
Alina? Deschide, scumpete, sunt…
Ușa se deschise.
Marius! exclamă Jason când dădu cu ochii de agentul care-l privea cu o expresie neutră. Să fiu al naibii, era și timpul să-ți faci apariția pe-aici!
Alina păși în spatele lui Marius pentru a-și înfășura brațele în jurul taliei lui.
Marius, îi șopti numele, apoi dădu cu ochii de Jason. A, bună, Jason, spuse cu o expresie amuzată.
Jason descoperi două lucruri în același timp. Primul era că ar fi dat orice, dar absolut orice pentru a avea parte de o femeie care să-i rostească numele în felul acela. Nu mai auzise niciodată ceva atât de intim și erotic în același timp. Al doilea era cum se simte o felie de costiță între două grătare încinse. Aerul din jur părea atât de fierbinte, Marius și Alina emanând atât de multă tensiune senzuală, încât Jason resimțea totul în fiecare terminație nervoasă. Și culmea era că abia dacă se atingeau! Dumnezeu știe ce se întâmplă când se ating cu adevărat, se gândi ros de invidie. Probabil ceva care se putea asemui cu o combustie spontană.
Păcat că în curând alianța dintre organizațiile Elite și CIA avea să ia sfârșit. Cu Bashir mort, nu mai exista niciun motiv real pentru colaborare, echipa CIA urmând să se întoarcă în curând acasă. Ceea ce însemna că Marius și Alina aveau să se despartă. Din nou. Fata asta chiar n-are nicio brumă de noroc, se gândi Jason cu amărăciune.
Își trase două palme mentale și reveni la realitate, dregându-și vocea cu un aer încurcat. În timp ce nu era vreo floricică imaculată când venea vorba despre sex, electricitatea erotică dintre cei doi îl punea oarecum în dificultate.
– Păi, văd că voi doi aveți… ăăă… probleme importante de discutat. Știu cum e, înțeleg perfect. Așa că nu e nevoie să mă invitați înăuntru. Chiar deloc. Eram prin zonă și-am trecut doar să vă salut. Și cum am făcut-o deja… pentru că bănuiesc că am făcut-o, nu? Am zis bună ziua? Pentru că dacă n-am zis…
– La revedere, Jason, îl întrerupse Marius pe un ton amuzat.
Alina păși pe după Marius pentru a-l săruta pe obraz.
– Mâine te scot la o cafea, îi spuse pe un ton afectuos. Promit.
– Abia aștept, scumpete, rânji Jason, privirea reîntorcându-i-se la Marius. Sigur, dacă Marius n-are nimic împotrivă. Cu toate că e posibil să se simtă o idee amenințat… știi prea bine că sunt un mare playboy. Femeile îmi cad în brațe ceva de speriat! Nu știu dacă v-am povestit, dar aseară eram la o petrecere și…
Ușa se închise încet, dar irevocabil.”

capture-20161017-044644