Publicat în Fragmente, poezii

Fragmente #31 | Triplu H (vol. 3) – Corina Cîndea


„La dracu’!

Înjurătura îmi scapă de pe buze, urmată de alte câteva, mult mai colorate și pentru care trebuie să le mulțumesc fraților și verilor mei că le-am învățat, dar nicio înjurătură, oricât ar fi de grosolonă, nu m-ar putea scoate din necaz. Căci este un necaz! Să schimb roata unui Ferrari, singură, în plin câmp, este ceva imposibil pentru mine și singurul lucru care nu m-au învățat.

Deschizând portiera, îmi iau poșeta de pe bancheta din dreapta și oftez din nou, cu ochii pe telefon. Dacă aș suna acasă, probabil că ar începe nebunia. Garda națională ar fi alertată, poate și FBI-ul, NASA m-ar căuta cu toți sateliții disponibili și o coloană de Ferrari-uri ar porni spre acest loc, riscând o grămadă de accidente, totul pentru a o recupera pe prințesa familiei pierdută la dracu-n praznic. Minunat! Primul meu drum lung făcut singură va deveni și ultimul, pentru cel puțin următorii cincizeci de ani, îmi spun ironică. Și așa a fost nevoie de munca de lămurire a tuturor femeilor din familie pentru a fi lăsată să plec o zi de acasă.

După mai bine de o oră și jumătate, când zăresc prima clădire la orizont, aproape că îmi vine să plâng de bucurie. Undeva, pe drumul pustiu și pe care nu am întâlnit nicio mașină, am renunțat la mersul mândru. Și la pantofi. I-am dat jos, împreună cu ciorapii de pe mine, preferând să merg mai bine desculță.

[…] Lăsându-mi pantofii să cadă pe podea cu un zgomot surd, mă așez pe primul scaun înalt de bar.

— O sticlă cu apă, vă rog. Cât mai rece!

Aproape că nu îmi recunosc vocea la cât de răgușită este, dar nu îmi pasă. O siluetă uriașă se interpune între mine și neoane, făcându-mi imposibil să deslușesc vreo trăsătură de-a persoanei. Nici nu încerc, căci sunt atrasă de sticla aburită care îmi este pusă în față cu promptitudine.

Fără să am răbdare să mulțumesc măcar, o înșfac și încep să beau. Răceala apei îmi face pielea să se înfioare, dar nu mă opresc din băut până când sticla de jumătate de litru nu este goală. Abia atunci un geamăt adânc de mulțumire îmi scapă printre buze.

— Mai vrei?

Vocea baritonală mă face să mă încrunt ușor. Nu pentru că ar fi groasă, ci din cauza intonației din ea. Sună… ca și cum ar fi fascinată de ceva. Și amuzată.

— Da, te rog!

O altă sticlă apare ca prin farmec în fața mea, însă, de data aceasta, mai observ ceva: mâna care mi-o întinde. O mână mare, bărbătească, cu degete lungi și puternice. Și da, un antebraț. Un antebraț gros, plin de tatuaje complicate și întunecate, pe care nu le zăresc prea bine și care se opresc la încheietură.

Beau și jumătate din apa din cea de-a doua sticlă și apoi inspir adânc. Prima problemă, cea a setei, am rezolvat-o. Urmează restul.

— Întotdeauna e așa de întuneric pe-aici? întreb cu jumătate de gură în timp ce încerc să deslușesc cât mai mult din încăpere.

— Nu.

Răspunsul sec mă face să mă întorc spre silueta de la bar și mă încrunt din nou când mi se pare că vocea îi sună iarăși amuzată.

— Vi s-au ars becurile sau faceți economie?

Nu primesc niciun răspuns. Cel puțin, nu unul verbal. Primesc însă unul fizic. Sprijinit cu brațele de tejghea, barmanul își apropie chipul de al meu și tresar. Nu îi zăresc prea clar nici acum trăsăturile, dar îi simt respirația fierbinte mângâindu-mi fața.

Mentă. O aromă proaspătă de mentă.

Și un parfum de mosc și tabac.

— Este lumină suficientă, îmi șoptește și înghit în sec.

Șoapta îi este joasă și, în ciuda amuzamentului care răzbate din ea, are ceva… aparte. O melodicitate senzuală, care se strecoară în interiorul meu, ca o băutură fină.

— Ai ochelarii de soare pe nas și sunt murdari. Dacă i-ai șterge de praf, ai vedea și tu mai bine. Sau ai putea să-i dai jos.

Sunt necesare câteva secunde ca să înțeleg cuvintele bărbatului, timp în care nici nu respir. Îmi spun în sinea mea că oboseala este de vină, nu vocea lui și nici parfumul care îmi amețește simțurile. Apoi o fierbințeală îmi încălzește corpul și, de data aceasta, nu are nicio legătură cu căldura zilei. Pur și simplu, jena este cea care îmi pune sângele în mișcare, înroșindu-mi pielea obrajilor.

Cum naiba am putut să uit de ochelari?!

Cu un gest scurt, îi ridic pe vârful capului, iar mâna îmi rămâne ridicată. Nu pentru că ar fi agățată în părul ciufulit, ci pentru că, de la doar câțiva centimetri de ochii mei, o altă pereche de ochi mă privesc cu atenție.

Verzi și cu gene lungi și întoarse, perechea de ochi mă studiază atentă și cu un licăr de amuzament în ei, același care a răzbătut și din vocea lui.

Obișnuită cu ochii deosebiți ai tuturor bărbaților din familia mea, nu ar trebui să fiu impresionată. Nu credeam că există ochi mai frumoși ca ai celor din familia Morgan. Și totuși, cei din fața mea sunt… uluitori!

De un verde puternic, ca al frunzelor crude care apar primăvara și cu raze de un verde mai închis împrăștiate în ei, modul curios în care îmi cercetează chipul mă fac să îmi țin respirația și să mă înroșesc din nou.

Deși extrem de aproape de mine, cercetez și eu curioasă chipul bărbatului din fața mea. Părul de un blond închis, tuns scurt pe părți, este destul de lung în vârful capului și pieptănat pe spate. Bine, pieptănat este greșit spus. Este… împins spre spate, probabil de niște mâini nerăbdătoare și agitate.

Un maxilar pătrat, umbrit de o barbă de cel puțin două zile, iar aspectul general de neîmblânzit îi este puțin, numai puțin îndulcit de o gropiță din bărbie.

— Ai nevoie de ajutor? mă întreabă bărbatul după câteva clipe lungi în care doar ne-am examinat unul pe celălalt.

Aș vrea să pot să-i răspund, dar vocea mi s-a blocat în gât. Și aș vrea să cred că tipul are acest efect asupra mea nu din cauza ochilor uluitori, a vocii senzuale sau a parfumului pe care mă simt tentată să îl inspir adânc, ci pentru că e pentru prima oară în douăzeci și trei de ani când un bărbat, un bărbat străin, este atât de aproape de persoana mea. Au avut grijă de asta frații și verii mei. Și tata. Și bunicul. Și toată armata de unchi pe care îi am.

Dar îmi amintesc că am luat hotărârea să dovedesc că pot să mă descurc și singură, așa că îmi înghit nodul din gât și ridic bărbia. Străduindu-mă să uit că sunt toată transpirată și plină de praf de parcă aș fi măturat cinci kilometri de șosea interstatală, încerc să par cât mai sigură pe mine.

— Da. Am nevoie de-un bărbat!”

Sursa: Corina Cîndea

6

Autor:

O găsiți la andreea.ilie17@yahoo.com.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.