Fragmente #27 | Jocul de-a v-ați ascunselea – Em Madara

„- Povestea, spune-mi povestea!
– De-a noastră?
– Aha!
– Beneee…
Rumeg. Mă lansez:
– A fost odată ca niciodată… O zi în care Mojo (meșterul priceput la reparat orice), pisicuța Jojo (cea curioasă) și cățelușul Dojo (cel curajos) au pornit într-o lungă călătorie împreună, ca să găsească cel mai prețios rubin din lume.
– Era mare și prețios! se entuziasmează Boț. Și era greu de găsit!
– Exact! Mojo dorea să-i facă cea mai frumoasă cutie de sticlă, pentru a-l proteja și a-l expune în atelierul său. Jojo voia foarte mult să-l atinga, să-l admire și să-l studieze. Iar Dojo era pregătit să-l apere cu strășnicie de orice hoț ar fi îndrăznit să încerce un furt.
Mă uit la Boț și fac o pauză. Aștept să văd dacă are ceva de adăugat, dar el stă cu ochii mari cât cepele la mine.– Comoara se afla într-o țară ciudată din celălalt capăt al lumii. Unde un Vulcan morocănos erupea din când în când, iar locuitorii învățaseră cum să se ferească de izbucnirile lui fierbinți.
– Dar de ce stăteau acolo dacă ‘rupea?
– Pentru că E-RU-PEA rar și la scurt timp după aceea, lava se transforma în pământ rodnic, unde plantau cele mai gustoase legume și fructe. Ba, mai mult, din măruntaiele pământului, lava scotea și pietre prețioase minunate, precum rubinul căutat de prietenii noștri.
Înaintăm o bucată bună de drum, până ce Boț vorbește din nou. După frământările obrajilor, pe care-i suge înăuntru și-apoi îi umflă precum peștele-balon, lucrează intens la scornirea primului obstacol nemaipomenit.
– Și un balaur păzea rubinul!
– Pffu! Absolut fioros! Scotea focuri de artificii pe nări și strănuta cu pocnitori!
Asta-s eu încercând să trag de timp, ca să găsesc repede un loc pentru balaur în poveste.
– Ei și când au ajuns în sfârșit în țara Vulcanului de Foc, harta i-a dus pe niște serpentine întortocheate, chiar sus-sus, pe Vulcan. Pe la jumătatea muntelui, Jojo alunecă printr-o văgăună ascunsă în iarba și își rănește lăbuța.
– O doare lăbuța… Nu poate să mai meargă, o plânge Boț dezamăgit.
– Da, dar prietenii ei au grijă de ea. O bandajează și Mojo o duce în brațe pentru restul drumului.
– Iar Dojo, spune: Hei, Jojo, ai găsit o scurtătură!
– Da, zice încântată. Văgăuna nu era altceva decât intrarea într-un topogan-scurtătură până la ascunzătoarea comorii. Dar Mojo nu e de acord, el crede ca e periculos și vrea s-o ia prin altă parte. Nu se pot hotărî și încep să ce certe.
Boț se uită la mine dezaprobator. Cearta nu e un lucru prea eroic pentru niște eroi.
– Stai să vezi, zic, asta nu e tot! Din văgăună iese deodată, în zbor, balaurul care scuipă artificii și începe să arunce pe nări flăcări colorate. Mojo, Jojo și Dojo se ascund înfricoșați, după o stâncă. Primul zice: Dacă balaurul a ieșit de acolo și știm că el păzește comoara, atunci sigur acela este drumul cel bun. Îmi pare rău, că nu v-am crezut, prieteni! Iar Jojo zice: Dacă ne-am fi avântat prin tunelul acela imediat și n-am fi discutat înainte, atunci am fi dat nas în nas cu dragonul. Dojo încuviințează: Așa că tu ne-ai salvat, sfătuindu-ne să fim prudenți.
Cei trei prieteni se îmbrățișează. Când și-au dat seama că nu trebuie să fie furioși unii pe alții, au văzut uimiți balaurul evaporându-se și transformându-se în curcubeu. La fel cum se întâmplase și cu mânia lor.
– Apoi s-au dat pe topoganul din scorbură, până la comoară! se grăbește Boț să finalizeze, ca să nu-i mai chinui pe eroii preferați.
– Ei da… Rubinul trona pe tavanul unei peșteri luminată în întregime de culoarea lui roșie ca o vâlvătaie. Nu era chip să ajungă la el.
– Și ce-au făcut? Întreabă Boț nerăbdător, renunțând la a fi autor pentru a deveni un spectator ce vrea să fie delectat și surprins.
– O voce s-a auzit în peșteră: Ați trecut cu bine prin cele 2 încercări pe care vi le-am trimis. Ați continuat drumul împreună, deși unul din voi a fost rănit. L-ați învins pe Dragonul neînțelegerii și al furiei. Dar să vedem dacă puteți trece de ultima încercare! Dacă dezlegați această ghicitoare, rubinul va fi al vostru pentru totdeauna și nimeni nu-l va putea lua de la voi vreodată.
– Ce ghicitoare? se impacientează Boț, văzând poarta grădiniței apropiindu-se.
– Ghicitoarea suna așa: „Ce nu poate fi vreodată / Luat, cerut sau poruncit, / Poate fi doar dăruit, / În inimă făurit?”
Boț cugetă și răscolește prin toate sertărașele cu ghicitori pe care le-a colecționat până acum. Iar eu mă bucur că pot încă să-l mai delectez și să-l surprind.
– Nu știu! Nu știu! Spune-mi!
Suntem în fața porții. Mă așez pe vine, nas în nas cu el:
– Să vedem: nu poate fi luat de altcineva, poate fi doar dăruit din inimă.
Pune mâna la piept, de parcă ar căuta acolo răspunsul, acolo în buzunarul unde găsesc îndesate tot felul de comori mici, adunate de pe jos.
– Așa cum te iubesc eu, mami!
– Iubirea, da! Îl îmbrățișez strâns, îi aduc căpșorul lângă al meu și-l țin așa ștergându-mi pe ascuns ochii cu un dos de palmă.
Răspunsul pe care-l căutam.
Mă lovește imaginea clară a muntelui din poveste. A vulcanului care erupe, pârjolind totul. Liniștea de după. Dragonul furiei fumegând. Am rătăcit drumul către comoară. Poate… Dacă mi-aș lua inima-n dinți, aș putea porni din nou în direcția bună.”