Publicat în Fragmente, poezii

Fragmente #26 | Pe strada Londra (#2) – Samantha Young


„Eram în toiul lipitului unei coli de tapet, gândindu-mă că le-ar prinde bine o vopsea nouă dulapurilor din bucătărie, când s-a auzit un ciocănit la uşă. Întorcându-mă pe scara mea mobilă, ţinând mâinile ridicate pentru a depărta tapetul de perete, am strigat:
— Cine-i?
— Cam.
Nu. Nu avea să-mi distrugă calmul. Am inspirat adânc şi m-am uitat în spatele meu la ceea ce realizasem deja. Eram la ultima bucată de tapet şi camera deja arăta mai luminoasă şi mai proaspătă.
— Intră!
Am lipit tapetul şi am folosit pensula pentru a netezi capătul acestuia pe perete. Două secunde mai târziu, l-am auzit în spatele meu:
— Ce faci?
Ignorând efectul vocii lui asupra trupului meu, am continuat să lipesc tapetul uşor, verificându-i poziţia înainte de a netezi o altă porţiune.
— Tapetez pereţii.
— Singură?
Părea că nu-i vine a crede.
Am încuviinţat, coborând o treaptă pe scară, astfel încât să netezesc secţiunea din mijloc. Se aliniase perfect. Exerciţiul chiar te ajută să te perfecţionezi.
— Cine crezi că a decorat apartamentul ăsta? Tapetul, zugrăveala, raşchetatul podelelor…
Am terminat şi ultima bucată şi am făcut un pas înapoi, surâzând la noua înfăţişare a casei. Întorcându-mă spre Cam, am fost surprinsă să descopăr o expresie uşor uluită pe chipul lui în timp ce scruta încăperea, întorcându-se apoi la mine.
— Ştii cât de al naibii de greu e să lipeşti tapet? Tu ai făcut-o ca o adevărată profesionistă.
M-am strâmbat la el. Nu-mi dădeam seama ce mare scofală era.
— Unchiul Mick m-a învăţat.
— Când aveai zece ani? m-a întrebat, zâmbind curios. Când ai început asta?
A arătat cu un gest al capului la masa pliantă.
— Acum o oră.
A căscat superbii lui ochi.
— Şi deja ai terminat? Jo, locul ăsta e foarte drăguţ aranjat. Arată profesionist. Ştii asta, nu-i aşa?
Am zâmbit la auzul complimentului, simţind un val de plăcere pentru că el gândea astfel.
— Îţi mulţumesc. Pe Cole îl înnebuneşte. Aproape c-a făcut o criză când a văzut pereţii jupuiţi.
— De fapt – Cam a făcut un pas spre mine –, motivul pentru care am trecut pe-aici este Cole. Am primit mesajul ăsta ciudat de la el: „Jo pune tapet. Face asta numai atunci când se întâmplă ceva. Ştii cumva ce se întâmplă?”
Trădătorul. Am oftat, luându-mi privirea de la Cam. Deci se ajunsese la punctul când Cole apela la vecinul nostru pentru ajutor, chiar şi atunci când mă privea pe mine. Nu mai aveam voie să am niciun fel de secrete?
— Ei?
Am ridicat din umeri.
— Din când în când mă ajută să mă relaxez.
Am încercat să-l păcălesc cu un zâmbet.
— Cam, tu, mai mult ca oricine, ştii cât de stresantă e viaţa mea. Fac asta ca să mă destind.
Părând să se îndure de mine, Cam a încuviinţat uşor.
— Bine.
S-a uitat apoi în podea, ochii trecându-i peste vopseaua de pe şipca de bordură. Fără să spună un cuvânt, a dispărut şi s-a dus spre bucătărie. L-am auzit în bucătărie şi apoi l-am văzut apărând din nou, trecând de cadrul uşii pentru a se îndrepta spre dormitoare şi baie. L-am auzit deschizând trei uşi. De la baie, de la camera lui Cole şi de la camera mea.
Cam s-a întors în camera de zi pentru a da ochii cu „înfățișarea” mea, prezentând următoarele caracteristici: sprâncene ridicate şi braţele încrucişate la piept. A zâmbit involuntar. Eu nu am făcut-o.
— Ai terminat, băgăciosule?
A rânjit.
— Ai o mulţime de cărţi.
Am pufnit.
— Asta explică vocabularul.
— Poftim?
— Te exprimi foarte bine. Se vede că citeşti.
De ce trebuia ca el să facă cele mai bune complimente? Era foarte enervant pentru cineva care încerca să şi-l scoată din suflet.
— De asemenea, eşti şi talentată.
M-a cuprins uluiala.
— Eu? Talentată?
Oare era drogat?
A arătat cu braţele larg deschise spre pereţii camerei.
— Jo, ar trebui să faci asta pentru a-ţi câştiga traiul.
— Ăăă, să fac ce?
— Să zugrăveşti şi să decorezi.
Am râs din pricina ideii absurde.
— A, bine. Cine oare, aflat în deplinătatea facultăţilor lui mentale, ar angaja pe cineva care n-are liceul şi fără niciun fel de experienţă să-i fie zugrav şi decorator? Hai să acceptăm adevărul. Nu sunt bună de nimic, Cam.
Privirea i s-a înăsprit pe loc, privindu-mă printre gene şi ţintuindu-mă locului.
— Nu-i adevărat. Să nu vorbeşti aşa despre tine în faţa mea. Mă scoate din sărite.
Era un adevărat noroc că el nu aşteptase să vorbesc şi eu, căci nu ştiam cum să-i răspund sau să reacţionez la căldura neclară din pieptul meu.
— Te pricepi la asta. Chiar foarte bine. Cred că Nate cunoaşte pe cineva la firma lui. Ţi-aş putea găsi un loc ca ucenic.
— Nu. Am douăzeci şi patru de ani. Nimeni nu angajează un ucenic de douăzeci şi patru de ani.
— Ba o fac, dacă e o favoare pentru un prieten.
— Cam, te rog, nu.
— Jo, haide, măcar gândeşte-te la asta. Îţi face plăcere şi te şi pricepi. E mai bine decât să ai două slujbe şi să te întâlneşti…
S-a oprit, pălind, când şi-a dat seama că aproape întrecuse măsura.
Ei bine, nu chiar. Aproape. Chiar o întrecuse. Mi-am încleştat maxilarul, reprimându-mi lacrimile când mi-am dat seama că el continua să mă vadă în felul acesta – pipiţa care umblă după portofelul tipului bogat. Am şters cleiul de pe masa pliantă, hotărâtă să-l ignor.
— Jo, mai gândeşte-te. Te rog.”

6

Autor:

O găsiți la andreea.ilie17@yahoo.com.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.