„Întunericul continua să mă înconjoare. Mă aflam doar în compania coșmarului ce vorbise cu mine. Durerea încă îmi pulsa în coaste și orice mișcare, chiar și cea făcută de o simplă respirație, părea că o intensifică și trimitea ace în corpul pe jumătate amorțit de poziția în care mă aflam.
– O să încerc să te ajut, să îți anunț prietenii unde te afli, dar am nevoie de timp. Ești conștientă că nu toți mă vor primi cu brațele deschise, a spus în timp ce mi-a scos legătura ce îmi acoperise ochii.
Mi-am mișcat capul, încercând să-i găsesc privirea. Schimbarea bruscă a poziției a făcut ca gâtul să îmi trosnească, mi-a trimis o arsură în ceafă, amintindu-mi de locul în care am fost lovită și a început să transmită unde fierbinți de șoc pe un umăr, ca și cum ceva îmi ardea carnea din interior.
– De ce mă ajuți? am întrebat, în timp ce încercam să îmi schimb poziția, căutând să mă ridic în șezut.
– Sincer?
– Nu. Minte-mă, te rog. Mă dau în vânt după minciuni, am spus încercând să îmi mișc puțin membrele amorțite pentru a pune sângele în circulație.
– Îmi plac fetele cu simțul umorului de aici, din realitate, mi-a spus râzând.
– Și replica asta ține la ele?
A continuat să râdă.
M-a prins de un cot și m-am trezit așezată pe podea, sprijinită de peretele din spatele meu. Mâinile mi-au fost eliberate de legătura ce îmi mușcase din carne. Mii de ace au început să mă împungă pe sub piele, în timp ce sângele revenea cu viteză în venele strangulate.
– Lupta asta este între doi combatanți foarte puternici și ai cam reușit să ți-i pui pe amândoi în cap. E posibil totuși să am un avantaj, dacă îți vine mintea la cap și alegi tabăra care trebuie. În cazul în care nu o vei face, ai să constați că nimeni nu te mai poate ajuta.”
Praf de stele 