Publicat în Fragmente, poezii

Fragmente #14 | Pentru că eu sunt, pentru că tu eşti (Nemuritor #5) – Oana Arion


„Pe la ora trei Sonja se înfiinţă în apartamentul meu, cărând vreo trei sacoşe pline cu tot felul de bunătăţi, spre încântarea Serenei care se dedică în totalitate plăcutei îndeletniciri de a le aşeza frumos în frigider.
– Ce-i cu toate astea?
– Sor-ta m-a sunat şi mi-a spus că e cod roşu.
– Cod…ce?
– Întâlnire între fete.
– Ok… .
Serena se întoarse spre noi, ronţăind o bucată de caşcaval. Arăta de parcă tocmai primise cel mai frumos cadou din viaţa ei. Sincer, îmi venea să îi spun că era doar o simplă bucată de brânză, dar nu voiam să îi stric cheful.
– Ascultă, tu te-ai mutat în Wind’s Cross? am întrebat-o eu pe Sonja.
– Nu, dar am concediu, iar Ian m-a invitat să rămân la Trei Stejari.
– Şi ai rămas? am făcut eu ochii mari, gândul zburându-mi intantaneu la Anais, iubita vikingului.
– Ei, vrei să mă omoare vrăjitoarea în somn? râse Sonja. Nu, mi-am luat o cameră la President.– Crăciunul este în trei zile.
– Invitaţia era full-option, cu Crăciun inclus. În plus, nu am rude. Pentru mine sărbătoarea asta înseamnă maraton de filme sau o vacanţă în Bali, la soare. O schimbare este binevenită.
Am făcut cafea şi ne-am aşezat la masă din bucătărie, având în faţă câte o cană în care turnasem şi puţin brandy. Păstrasem şi în noua casă obiceiul sticlei pentru prăjituri, adică o sticlă de brandy sau de cognac al cărei conţinut îl foloseam ca să mă încălzesc în zilele în care veneam îngheţată de afară sau ca să dau o aromă specială cafelei din când în când. Le povestisem Sonjei şi Serenei istoria sticlei pentru prăjituri, iar ele se amuzaseră copios.
Apoi, nu ştiu cum, am ajuns să vorbim despre Coquette. Elfiţa regreta că nu apucase să vadă cafeneaua. Sonja îi explicase cum luase foc în noaptea aia teribilă în care fosta iubita a lui Ian îşi ieşise din minţi. Îmi era bine, chiar dacă lucrurile pe care le povesteam nu erau tocmai vesele.
Pe la patru a ajuns şi Dodo, cărând în braţe un biblioraft uriaş, burduşit cu poze, liste, modele de invitaţii, mostre de şerveţele şi aşa mai departe.
– Le-am spus şi băieţilor să vină, anunţă ea. Trebuie să mă consult cu Ian. Şi cu Arrio.
Şi iată cum seara mea liniştită se transformase brusc într-o adevărată reuniune de familie. Dar nu-mi părea rău. Am hotărât să facem ceva de mâncare, astfel că în curând bucătăria impecabilă a lui Arrio arăta de parcă fusese lovită de un uragan. Din cuptor răzbătea aroma delicioasă a fripturii de vită, iar pe foc fierbeau pastele şi sosul special al Serenei.
Am aranjat masa în living, pentru că nu am fi avut loc toţi şase la masă din bucătărie. Râdeam şi glumeam, de parcă deja sosise Crăciunul, cu atmosfera sa de sărbătoare.
Un Ian mirosind a ger şi având zăpadă în păr şi pe haină intră o oră mai târziu, ducând în mâini două sticle de vin.
– Mmm, Chateau Mouton-Rothschild, ţopăi încântată Serena.
Eu, care nu mă pricepeam deloc la vinuri am dat uşor din cap, încercând să par entuziasmată.
– Ceva miroase minunat, zise Ian râzând, molipsit şi el probabil de atmosfera festivă.
– Fripturică, rânji Sonja. Şi un sos special, din partea elfilor.
Serena îi făcu ştrengăreşte cu ochiul.
– Cel mai bun din lume.
Şi nu se înşelase. Aşezaţi în jurul mesei, ne delectam mâncarea pregătită cu atâta drag şi trebuie să recunosc că era un dintre cele mai bune chestii pe care le mâncasem vreodată. Mai puţin Arrio, căruia îi păstrasem o bucată de carne crudă, pe care o ornasem cu felii de morcov şi de ardei roşu, pentru impresia artistică. La care, apropo, am primit din partea lui nota zece.

   Toată lumea râdea aseară, de parcă pe lume nu existau lucruri rele, lucruri de care să te temi. Chiar şi Ian, atât de serios de obicei, a glumit şi a râs cu poftă. Pare mai tânăr atunci când râde, iar ochii îi strălucesc.
   Dodo ne-a înnebunit pe toţi cu lista invitaţilor.
   „Nu înţeleg de ce trebuie să stea ăştia doi la mese diferite” Consulta, împreună cu Arrio, amplasamentul în sala de bal.
   „Pentru că nu poţi să pui o kitsune lângă un vârcolac, ar sări la bătaie după cinci minute.”
   „Ce-i aia kitsune?”
   „Un invitat cu probleme.”
Serena i-a povestit Sonjei despre puterile elfilor, apoi, ca demonstraţie practică a hipnotizat-o, făcând-o să se transforme în pisică. O pisică mare şi tărcată, cu blană pufoasă şi ochi turcoaz. A fost pentru prima oară în viaţa mea când am asistat la aşa ceva. Spectaculos şi înfricoşător în egală măsură. Apoi Sonja-mâţa a fugit în dormitor, de unde a strigat, încântată peste măsură, că are nevoie de haine. Cât de tare!
   Mai stau puţin şi mă duc să mă culc. Arrio a ieşit. Habar nu am pe unde umblă şi conform înţelegerii nu îl întreb niciodată cum şi cu cine se hrăneşte.
   A fost o zi bună. Întâlnirea cu Saint Germain şi surpriza pe care o are pentru Arrio m-au lăsat fără cuvinte.
   Au mai rămas şase zile. Şi ninge din nou. Alb…”

small-8508-5bfadaea60437

Autor:

O găsiți la andreea.ilie17@yahoo.com.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.