Publicat în Reviews

„Tentații” de Corina Ozon (recenzie)


Coperta-Tentatii-Corina_Ozon.jpg

Descriere

„Am citit cartea într-o singură noapte, fără s-o mai las din mână. M-am revăzut în frânturi, în fiecare capitol din viaţa femeii care a trăit după «cum se cade». Îşi trăia viaţa ca la carte, dar filele cărţii ei erau goale, iar capitolele se repetau. Fiecare dintre noi se va regăsi în această poveste, numai că nu ştiu câţi vom avea curajul să recunoaştem că avem temeri, regrete, vise neîndeplinite şi o dorinţă secretă de a o lua de la început. De a face o schimbare. Această carte m-a răscolit, m-a făcut să plâng, m-a trimis să mă uit la reflexia mea în oglindă şi m-a determinat să-mi placă ceea ce văd în ea.

Scriitoarea Corina Ozon pătrunde adânc în subconştientul uman şi scoate la iveală ceea ce noi nu vrem să recunoaştem: «Eşti captiv într-o lume sigură, în care sentimentele se aşază în straturi, până formează perna pe care dormi (…) Până la urmă, important este ca măcar să încerci să intri în vis, oricât de târziu ai crede că este (…) Fericirea este un act de curaj».”

(DANA SĂVUICĂ)

Gândurile mele

Am auzit multe lucruri despre cărțile Corinei Ozon în ultima vreme, balanța înclinând mai mult spre cele bune, ceea ce îmi zgândărea puțin curiozitatea, însă nu am avut ocazia să citesc vreuna dintre ele. Până acum.

Tentații este ultima apariție a autoarei și m-a convins, fără doar și poate, de verosimilitatea a tot ceea ce am auzit și citit prin blogosferă. O lectură atât de complexă prin simplitatea ei și atât de reală, de specifică zilelor noastre, încât nu ai cum să nu te regăsești cel puțin într-una din situațiile ce se învârt în jurul personajelor noastre.

„Sunt Marlena, nu Marilena, Marlena de la Marilyn Monroe, pe care mama a adorat-o în taină.”

Măritată, cu doi copii minunați și cu un serviciu stabil, Marlena nu se simte însă realizată, nici pe plan personal, nici pe cel profesional, așa cum și-a imaginat că avea să fie. Fericirea devenise pentru ea o obișnuință, nemaiștiind când a fost ultima dată fericită cu adevărat. Cu vise mari de a ajunge cineva în viață, de a profesa ceea ce îi face plăcere, acesteia i s-au tăiat aripile mult prea devreme, chiar înainte de primul zbor. Motivul părinților (pentru binele copilului) a fost unul care mai persistă și astăzi: acela că nu aveau cum să o susțină și, în plus, arhitectura nu era de ea, după spusele acestora.

Acest fapt n-a făcut decât să o descurajeze, iar puțina încredere ce o mai avea în ea să se ducă pe apa sâmbetei. A fost nevoită să se reprofileze, deși gândul îi era tot la creație, la a-și vedea proiectele prinzând viață sub ochii ei. Astfel că a găsit totuși ceva mai aproape de marea sa pasiune, arhitectura – proiectare, specializare din cadrul Facultății de Construcții. Dar norocul nu a fost însă de partea ei, neactivând foarte mult în domeniul ales.

”Adesea greșim pentru că nici măcar nu avem curajul să încercăm, apoi ne apucă regretele și dăm vina pe alții. Alegerile ne aparțin, nimeni altcineva nu alege pentru noi…” 

Rămasă însărcinată, la terminarea facultății s-a căsătorit cu tatăl copilului, un truc de care tot a auzit la vecinele mamei sale. La ceva vreme a urmat a doua naștere, o chestiune setată în mintea sa, pentru ca bărbatul să nu o lase, acum că aveau doi copii, ceea ce nu era cazul ei, deoarece Silviu era genul fără prea multe perspective de la viață, tare comod, cam egoist și foarte strângător, ca să mă exprim astfel.

După cele două nașteri, depresia a pus stăpânire pe ea, deoarece perioadele de nesomn, plânsete, pamperși schimbați și trecerea de la femeie la mamă și invers o zăpăciseră, iar ceea ce citise despre viața minunată de familie nu se bătea cap în cap cu realitatea. Dorise să revină mai repede la muncă după toate acestea, dar nu prea găsise nimic rezonabil.

„Copiii trebuie lăsați să viseze, este primul pas spre îndeplinirea dorințelor. Eu și visele mi le-am înăbușit, cred că atunci când ajungi să-ți fie teamă să visezi este cel mai traumatizat lucru în dezvoltarea unui om. Mi-am pus astfel capac și pe emoții, nu le-am exprimat clar și cu voce tare, am crezut că celălalt va înțelege din comportamentul meu ce simt pentru el.”

În cele din urmă, reușește să prindă prin intermediul unei rude de-a soțului ei un post de asistent manager, cu mult sub nivelul ei, dar atâta timp cât avea ceva stabil, era bine pentru familie. Totuși, dorința ei de a ajunge să lucreze cândva în domeniul preferat nu se evaporase, ci, din contră, creștea pe zi ce trece, sperând în secret că într-una din ședințe șeful avea să o remarce.

Deși aveau toate ratele achitate și un buget destul de frumușel în cont, nu prea plecau în vacanțe, chiar mai deloc aș putea adăuga, fapt care pe Marlena o scotea din sărite, dar nu avusese curajul necesar de a-i reproșa asta soțului. Până și copiii începuseră să se sature de aceste așa-zise ieșiri în familie extrem de rare, băiatul lor licean renunțând să-i mai acompanieze și petrecându-și timpul cu prietenii săi. Un episod în acest sens este revolta tânărului și nemulțumirile sale la adresa părinților, impulsionat fiind de cearta cu iubita.

„- Drogat. Atâta știți despre noi. Că, dacă suntem nervoși, ne drogăm. N-ai fost în stare să o duci pe mama într-o excursie, după cât muncește aici! Iar mie îmi dai bani cu țârâita. Ieși tu cu 10 lei undeva! […] Nu trebuia să mă aduceți pe lume, decât să mă chinuiți în sistemul acesta de căcat, în școala cu profesori frustrați, în țara asta cu oameni înapoiați!” 

Însă, nu durează mult până ce ușor, ușor lucrurile încep să ia o altă turnură. Îndrăgind-o în secret pe Marilyn Monroe, așa cum și maicăsa o făcea, decide că a venit timpul pentru o schimbare. O schimbare care să o facă să simtă că trăiește cu adevărat, că este bine să fie uneori egoistă și pentru ea, nu doar pentru cei din jur.

Părul său lung dispare și se alege cu o tunsoare destul de asemănătoare cu a frumoasei artiste, ceea ce-i aduce înjurături, și nu admirație, așa cum se aștepta din partea soțului, acesta susținând că nu a recunoscut-o. După acest moment, își dă seama că bărbatul ei nu a știut niciodată să o aprecieze la adevărata ei valoare, neinteresându-l ceea ce ea își dorește de fapt. Nu că Marlena ar știi ce vrea, dar măcar ea încearcă să se descopere și să caute lucrurile ce o definesc.

„Oamenii adevărați rămân astfel până la capăt, prin foc și prin cenușă, de unde renasc în continuu.”

Micile schimbări o vor face mai încrezătoare în puterile sale și îi vot aduce noi povești de viață din care are ce învăța în drumul ei spre fericire. Odată cu ea, și cei din jur se vor schimba, prinzând curajul necesar de a rupe legăturile ce le dăunează și de a face ceea ce le place.

Colegele de muncă, șeful, actorul din copilărie, aceeași oameni ce o acompaniază în aproape fiecare dimineață în metrou, prietenul fiului ei, croitoreasa rochiei sale și dramaturgul pentru care a făcut o pasiune sunt doar niște intermediari în viața ei, simpli trecători ce nu fac decât să-i dea imboldul de a privi cu încredere și curaj spre un viitor fără regrete și păreri de rău.

Deși timpul a trecut și anii nu se mai întorc oricât de mult ți-ai dori ca asta să se întâmple, indiferent de piedicile pe care viața ți le aruncă în cale, să nu-ți uiți visele care te defineau cândva, nu se știe niciodată când acestea îți vor deveni camarazi de drum!

Nota mea: 5/5

nota-5

Mulțumesc Editurii Herg Benet pentru oferirea acestui exemplar! ^_^

Cartea o puteți achiziționa de aici.

74860_169257519770573_7813986_n

capture-20160928-044054

Anunțuri

5 gânduri despre „„Tentații” de Corina Ozon (recenzie)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s