Publicat în Reviews

„Misterul gemenelor” de Adi Rule (recenzie)


img_20170226_190947
Descriere

Un mit întunecat a ținut-o ascunsă.

Dar acum secretul a ieșit la iveală.

De optsprezece ani, o fată fără nume − o aripi-roșii − trăiește ascunsă într-un pod, într-un oraș străjuit de marele vulcan Mol, în timp ce sora ei geamănă, Jey, este în ochii lumii singurul copil al familiei. Tatăl lor sperase că fata ascunsă va deveni în timp o ființă omenească normală, nu creatura monstruoasă prevestită de mitologie, așa ca îi cruțase viața.

Numai că într-o zi cele două surori fac schimb de identități, iar fata fără nume este atacată în drum spre casă. Astfel, este nevoită să cheme în ajutor forțele focului și să elibereze puterile ascunse în corpul ei și totodată să-și dezvăluie secretul bine păstrat. Însă când Jey dispare și orașul este pe cale de a fi nimicit de foc, fata aripi-roșii trebuie să-și aleagă un nume și un drum și să tragă o linie între mit și istorie, pentru a dovedi că nu este un monstru și pentru a-și salva sora și orașul.

„Scriind la persoana întâi, Adi Rule folosește un limbaj pătrunzător și însuflețit pentru a descrie o cultură cu propriii zei și monștri, îmbinând lumile vechi cu noile tehnologii… Autoarea oferă o aventură amuzantă și captivantă cititorilor care s-au plictisit de eroinele cu ochi de căprioară care leșină în fața eroilor chipeși.” Kirkus Reviews

Gândurile mele

O carte care mi-a plăcut mult! Sper că povestea nu se oprește aici, deoarece simt că nu s-a spus chiar totul și mai sunt destule lucruri de lămurit. Vreau să cunosc mai bine personajele și să înțeleg unele decizii ce le-au influențat să facă anumite chestii pe parcursul acestei lecturi. În plus, chiar vreau o continuare, deoarece finalul pare unul care promite neapărat una!

Pentru fata fără nume, viața nu a fost prea ușoară. Încă din fragedă pruncie, a fost ascunsă de ochii lumii, pentru a nu ajunge să fie omorâtă din cauza a ceea ce era. O aripi-roșii. Copilul unui alter cu o ființă umană. O „creatură” ce poartă „urmele” strămoșilor săi: un fel de pânză de păianjen formată din o mie de cicatrice roșii și foarte urâte. Acești copii nu se nasc oricum, ci provin din gemeni, doar că celălalt este un simplu și nevinovat om care, oricând, poate fi jucat pe degete și instigat împotriva „monstrului” ce i-a devenit frate sau soră.

„Arătam ca două fete obișnuite. Nu mai mult de optsprezece ani. Ea, cu o căciuliță galben – deschis, eu, cu fața pe jumătate ascunsă de ochelari negri. Cu picioarele atârnând în gol, părul fluturând în ceața orașului Caldaras, buclele lungi amestecându-se. Aveam brațele încolăcite printre zăbrelele de metal ale vechiului aviariu care reflectă lumina răsăritului, mult deasupra pieței. Aici, sus, eu și Jey am putea părea asemănătoare oricui s-ar întâmpla să-și ridice privirile și să ne descopere. Am putea părea chiar surori. Însă nimeni nu ne-ar putea acuza de adevăr. Suntem prea departe ca să știe careva că suntem gemene – ca să-și dea seama că numai una dintre noi e ființă omenească.”

Pe când geamăna sa, Jey Fairweather, își trăia propria viață, mergând ca un copil normal la școală, distrându-se la petreceri cu prietenii săi, îndrăgostindu-se și interacționând cu cei din jur, tânăra noastră își petrecea majoritatea timpului în casă, citind romane de duzină sau grădinărind în sera familiei, o pasiune desprinsă de la tatăl său. Nu avea voie să stea prea mult pe afară, unde secretul ce o învăluia putea fi descoperit de oricine ar fi devenit prea curios în privința ei.

Când era mică, mai făcea uneori schimb cu sora sa și se aventura pe străzile orașului Caldaras de mână cu tatăl ei, pentru a gusta puțin din viața oamenilor, dar, întotdeauna, indiferent de vreme, purta haine care să-i acopere spatele și ochelari care să-i ascundă privirea albastră, în totală contradicție cu ochii căprui, aproape negri, ai lui Jey. Deși erau gemene, culoarea distinctă a ochilor ar fi pus-o în pericol și i-ar fi adus la ușa casei pe cei care îi vânează pe aripi-roșii, încă de când Războiul Pământului Topit a luat sfârșit acum o mie de ani.

„Potrivit legendei, aripi-roșii, în alianță cu monstrul Bet-Nef, au fost combatanții cei mai brutali din Războiul Pământului Topit. Ei i-au măcelărit sistematic pe alteri -inclusiv pe proprii părinți -, iar când legiunile lui Bet-Nef au ajuns în orașul Caldaras, au ucis preoți, civili, chiar și copii. Legendele nu se încurcă cu jumătate de măsură.”

Ca în fiecare lună, fetele ieșeau amândouă pentru un răsărit și rugăciunile de dimineață. Deoarece gemenei sale îi plăcea să împărtășească crezurile religiei cu cineva, fata fără nume o acompania și se rugau împreună. Mai mult Jey, vă spun sincer. Totuși, tânăra nu scăpa de privirile mustrătoare aruncate de sora ei și nu avea de ales, decât să mulțumească și ea Regelui Rasus pentru lumina ce o primeau în fiecare zi.

În acea zi, însă, după ce s-au despărțit, Jey pornind spre școală, iar eroina noastră luând-o pe străduțele ocolitoare ale orașului, pentru a nu intra în vizorul celor care o doreau moartă, se trezește cu doi preoți voinici pe urmele ei. Și, astfel, pentru a scăpa de aceștia și pentru a-l feri și pe tânărul ce i-a sărit în ajutor, ceva în ea se dezlănțuie, scântei răzlețe mistuind-o pe interior, iar secretul păstrat timp de optsprezece ani nu mai este așa de secret pentru cultul ce-i vrea dispăruți pe vecie pe cei ca ea.

Lăsând preoții desfigurați și răniți grav pe caldarâm, tinerii găsesc refugiu în clădirea ce găzduiește buletinul zilnic al Caldaras-ului. Băiatul care a ajutat-o (mai mult încasând bătaie, însă distrăgându-le totuși atenția urmăritorilor), Corvin, și care ajunsese și el destul de șifonat, se părea că era fratele Narei Blake, redactorul-șef al ziarului. Astfel, cu ajutorul ei, au reușit să scape de Garda ce-și făcea rondul pe acolo și de cei care i-au atacat.

„Există aripi-roșii în realitate? Buletinul își trâmbița senzaționalul articol la nesfârșit în mintea mea. Chiar sunt o amenințare vicleană, cum spune Toiagul de Onix? Faptul că nu exist m-a ținut întotdeauna un pic mai în siguranță. Sau poate i-a ținut pe ceilalți un pic mai protejați de mine? Dar adineauri, preoții aceia din gang, focul pe care l-am provocat…

Azi e ziua în care am devenit reală.”

După o scurtă discuție „ca între fete”, puștoaica pare să o placă pe Nara, deși cea din urmă simte că ea ar vrea să-i mai spună și altceva, înafară de cuvintele mai mult bâlbâite pe care le aruncase deja. Neavând încă suficientă încredere în cei de lângă ea, fata fără nume refuză să se dea de gol în privința a ceea ce este și a făcut și pleacă spre casă. Dar ziarista nu se lasă așa ușor și o găsește, spunându-i că știe ce este și că are nevoie de ajutorul ei. Gruparea lor avea nevoie de un aripi-roșii, pentru a salva orașul de la distrugere, în schimbul apărării ei de cei care o voiau moartă. Tânăra se ține însă tare, tot dând înainte cu faptul că nu are habar despre ce vorbește și că nu au ce să mai discute.

Ajunsă acasă, se trezește cu soră-sa pe capul ei. Geamăna voia ca, în dimineața următoare, să se dea drept ea și să-l ajute pe tatăl lor pe Insula Roet, unde acesta era grădinar, dar el nu trebuia să știe. Jey era o fire mult prea naivă care se îndrăgostea foarte ușor. Fata voia să meargă la întâlnire cu prietenul ei, dar părintele lor nu era de acord, așa că făcea asta pe ascuns. Eroina noastră acceptă până la urmă, chiar dacă știe că nu este bine. Cineva ar putea să-și dea seama că nu e Jey și ar alerta lumea de prezența ei. Totuși, dorința de a vedea grădinile luxuriante ale Împărătesei era mult mai mare și sora ei profita de acest lucru pe deplin.

„Chiar și aici, în aceeași uniformă ca toată lumea, ești o floare printre buruieni.”

Însă, timpul petrecut pe insulă o aduce în vizorul lui Zahi. Aripi-roșii crezuse că el este un simplu muncitor, dar tânărul era, de fapt, fiul cel mic al Împărătesei. În seara respectivă, primește o invitație la petrecerea ce urmează a fi dată la palat. Rândurile scrise se adresau lui Jey, cea care există, și, astfel, descoperă adevărul despre băiatul pentru care făcuse o mică pasiune, deși nu-și dădea seama de asta deocamdată.

Între timp, apăruse o plantă ce ar fi putut s-o dea de gol, dacă s-ar fi aflat prea aproape de ea. Orhideea incandescentă. Aceasta lumina puternic, atunci când un aripi-roșii se afla prin preajmă. Floarea fusese dusă la palatul de pe insulă și era păstrată în siguranță, pentru a fi dezvăluită la Crepuscul, seara dinaintea Întunericului Adânc. Un eveniment important pentru omenire, deoarece urma un an întreg fără ca oamenii să mai vadă lumina zilei.

„- Tată, încep eu, fără să știu cum aveam să continui.
El se întoarce, cu sprâncenele stufoase și albe ridicate.
– Ce-i?
– Eu…, mă opresc.   
Respiră.
– Știai că am foc în mine?
Ochii lui sunt ca două jumătăți de lună când zâmbește.
– Întotdeauna am știut.”

Tot gândindu-se și răzgândindu-se, fata alege să meargă ea la petrecere, jucându-și rolul până la capăt, dar preferă salopeta de grădinar, în locul unei rochii festive. Voia să găsească orhideea și s-o distrugă, pentru a nu fi descoperită. Dar identitatea ei falsă cade, atunci când Bonner, prietenul surorii sale (total diferit de ceea ce mi-am imaginat eu, dar un adevărat nemernic, chiar dacă tremura de frică în fața gemenei), își dă seama că nu este iubita lui. Amenințată cu viața lui Jey, fata pleacă cu acesta spre Templu, vizuina celor care o vânează. Acolo, Toiagul de Onix, unul dintre cei mai puternici preoți din Caldaras, și Cei Frumoși o îmbie spre moarte, rănind-o și aruncând-o în lacul Valul de Azur. Această apă era renumită pentru faptul că nu puteai înota lejer în ea, deoarece nu ar mai fi rămas nimic din tine, cu excepția oaselor. Încântător, nu-i așa?

Fata este însă o aripi-roșii, focul era a doua ei natură, acum că îl descoperise în ea. Lacul fierbinte nu o va răni, după cum avea să afle. Dar oboseala cauzată de înot și rănile căpătate de la preoți și de la lanțurile ce o ținuseră înlănțuită își pun amprenta pe ea, astfel, ajunsă la mal, doarme trei zile neîntrerupt, timp în care Jey dispare, iar tatăl ei nu pare să fie nici acesta pe nicăieri. Acceptă într-un final ajutorul oferit de Nara Blake și acoliții săi, cu condiția de a-i salva mai întâi sora, și apoi orașul. Cu noii săi prieteni, tânăra pornește într-o cursă pe viață și pe moarte, pentru a demonstra că nu este un monstru, ci o ființă umană ca oricare alta, doar că una mai specială.

Și, poate că, până la urmă, nu este nevoie să ai neapărat un nume, ca să fii cineva. Faptele sunt cele care vorbesc. Ele sunt puterea noastră.

Legendele și miturile în jurul cărora este țesută întreaga poveste, numeroasele plante luxuriante cu denumiri originale ce ne însoțesc cu fiecare pagină dată, evenimentele ce abundă în istorie și locațiile de-a dreptul ireale ale orașului acoperit de cenușă, fac din acest volum o lume unică, fascinantă și plină de culoare. O lume în care noul se îmbină armonios cu vechiul, o lume în care încrederea în tine și în forțele proprii sunt mai presus decât un nume ce nu ți-a fost dat.

Nota mea: 4/5

nota-4

Cartea mi-a fost oferită de Editura Corint (Leda Edge), noul colaborator al blogului, căruia îi mulțumesc tare mult! O puteți achiziționa de aici.

12717389_483643395152187_3172202317149822884_n

capture-20160928-044054

Anunțuri

4 gânduri despre „„Misterul gemenelor” de Adi Rule (recenzie)

    1. Ideea poveștii este una originală. Personal, nu am mai întâlnit o carte cu acest subiect. Avem parte de noi creaturi: aripi-roșii, ceea mă face să-mi doresc să vreau o continuare, pentru a vedea cum evoluează mai departe personajul. Face parte din categoria YA, dar prezintă și elemente fantasy. Mie mi s-a părut foarte faină lectura și chiar merită o șansă. 🙂

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s