Publicat în Apariţii, Fragmente

Fragmente #7 – „Cealaltă faţă a lui Aaron Manson” de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman (prima parte)


911a845bfde9036392f14b78cf646ecb

„Nu ştiu cum ajung în curtea liceului, însă ştiu cum intru în sala de curs. Dau buzna, fără să bat la uşă. Profesoara Monte se opreşte din predat şi mă priveşte dur. Am cam dat de belea. Cred. Sper să nu.
— Domnişoară White, mă bucur că te-ai hotărât să ne încânţi cu prezenţa ta întârziată, îmi spune ironică.
Nu am ce să îi răspund. Da, azi sunt o întârziată. Am ajuns acasă cu o oră înainte să înceapă cursurile, apoi am adormit instant. Nici măcar nu am ajuns în pat, am adormit ca un soţ pedepsit pe canapea, imbrăcată. Noroc cu tata care s-a trezit înaintea mamei şi mi-a dat deşteptarea, însă prea târziu. Am ajuns abia la a treia oră. Astăzi am trei ore cu domnişoara Monte – o domnişoară, care nu e prea domnişoară, în vârstă de vreo cincizeci şi ceva de ani – iar eu am ajuns la jumătatea ultimului curs cu ea.
— Îmi pare rău, doamna Monte.
Felul în care se uită în momentul acesta la mine, îmi trimite şocuri în tot corpul. Pot spune că deja am gafat-o.

— Domnişoară Monte, neobrăzato! se răsteşte la mine, aproape pocnind de nervi. Treci în banca ta. Acum!
Ei, dacă o spune cu o aşa hotărâre, nu mai comentez. Trec ca vântul pe lângă ea şi mă duc spre ultima bancă, la singurul loc liber care a mai ramas. Lângă cea mai ciudată, enervantă şi idioată fată din clasă. Nu-mi vine să cred!
Mă aşez cu tragere de inimă lângă ea şi încerc să îmi feresc privirea de a ei.
— În sfârşit stau şi eu cu cineva în bancă, îmi spune entuziasmată pe o voce ciudată, de parcă e nebună.
O privesc cu groază, mărindu-mi ochii. După ce că sunt obosită, acum mai sunt şi speriată. Îmi vine să mă ascund sub bancă şi să mă pun pe bocit. Preferam să stau cu Mel, tocilara clasei, care nu vorbeşte prea mult. Tot ce face ea e să îşi facă temele în pauze, să deseneze şi să repete lecţiile de la fiecare materie, ca nu cumva să uite vreun cuvânt important, din cine ştie ce lecţie deja uitată de 99,9% din colegi.
— Datorită colegei voastre foarte conştiincioase, astăzi vom da un test fulger din ultimele lecţii de anul trecut.
Ce? Cred că îşi bate joc de mine! Eu nu mai ştiu ce a predat ora trecută, dar anul trecut! Toţi îşi pironesc ochii pe mine şi îmi îndeasă în frigider injurii la adresa mea, a neamului şi a strămoşilor strămoşilor pe care nici măcar eu nu îi cunosc. Doar Mel bate entuziasmată din palme. Am dat de naiba!

♪ ♫ ♩ ♬ ♩ ♫ ♪

La naiba cu ea de zi! Una dintre cele mai proaste chiar. Astăzi mi-a mers mai prost ca niciodată. Pe lângă faptul că am luat cea mai mică notă din istorie la ora de franceză, ciudata cu care am fost obligată să stau jumătate de oră lângă ea, a vărsat cafeaua pe mine. Pe toată. Nu ştiu cum de reuşeşte să fie atât de ameţită. Şi, cu toate astea, Aaron mă aşteaptă în faţa porţilor, sprijinit de un stâlp. Nu am niciun chef; nu vreau să dau ochii cu el. În momentul ăsta par un mort viu; sunt mai palidă ca niciodată. Înainte să ies de la ora domnului Brown m-a oprit şi m-a întrebat dacă am gripă. Nu mai am nevoie de public acum. Tot ce vreau e o baie fierbinte şi o comedie bună. Şi de Adam, dar al naibii să fie… argh, nici nu vreau să mă mai gândesc la trădătorul ăla!
Ies pe porţi, căutând din tot dinadinsul să nu mă uit spre Aaron. Poate reuşesc să trec neobservată, deşi şansele nu-mi prea zâmbesc. Simt mâinile cuiva pe umerii mei şi mă răsucesc brusc, întorcându-mă cu faţa spre el, spre Aaron – care se uită confuz la mine. Nici măcar nu ştiu ce să spun în momentul ăsta. Ne privim unul pe altul şi nu scoatem niciunul vreun sunet. Devine stânjenitor şi o simt pe pielea mea – tot sângele mi s-a urcat în obraji, iar inima începe să îmi pompeze din ce în ce mai tare.
— Te grăbeşti? mă întreabă, tonul lui fiind lipsit de ironie.
Dau din cap dezorientată, inducându-l în eroare. Am încuviinţat, dar am şi negat. Ce naiba se întâmplă cu mine?
— Ăăă… da, nu, nu, îi zic repede şi într-o bâlbâială. Doar… nu te-am observat stând acolo, sprijinit de stâlp.
Îmi strâng uşor buzele când îmi dau seama că am dat cu bâta în lac. De ce gura nu se coordonează cu creierul şi scot numai prostii pe ea? Cred, de fapt, sunt aproape sigură că numai el e de vină. El îmi încurcă toate circuitele şi încep să gândesc pe dos şi să spun numai aiureli. Viaţă crudă!
Un zâmbet mic îi curbează buzele şi mă trezesc zgâindu-mă la el ca o obsedată. Îmi revin rapid în fire, scuturându-mi puţin capul. Nu am crezut vreodată că un simplu zâmbet îmi va inmuia genunchii, la propriu.
— Până la urmă, te grăbeşti sau nu? mă întreabă.
Mă grăbesc? Am uitat. Cred că am uitat şi cum mă cheamă; asta ca să fiu sinceră cu mine însămi. Mă comport ca o dobitoacă. Asta nu-i a bună.
— Nu, nu mă grăbesc, îi răspund după câteva clipe agonizante de tăcere, în care doar i-am privit părul.
Îmi place cum îi stă. Şi cred că e momentul oportun să încetez să îl mai laud în gând.”

Fragment preluat de la tinerele autoare, Davine & Lexi.

Carte face parte dintr-o trilogie care va apărea anul acesta la Librex.

Sursa pozei: pinterest.com

capture-20161017-045256

Anunțuri

Un gând despre „Fragmente #7 – „Cealaltă faţă a lui Aaron Manson” de Davine M. Vesco & Lexi B. Newman (prima parte)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s